De la poezie la teatru, de la teatru la proză scurtă. Ori, mă rog, la ceea ce Matei Vișniec numește „teatru modular”. De fapt, prima parte a cărții publicată în 2006 la Editura Cartea Românească, Omul-pubelă/Femeia ca un câmp de luptă, este compusă din proze scurte și stranii, a doua parte fiind, într-adevăr, o piesă de teatru scontând pe alternarea dialog - monolog. Autorul vede aceste „elemente de arhitectură textuală pentru un teatru modular”, ca părți invertibile ale unui spectacol cu încărcătură simbolică. Astfel, aceste texte „precum cioburile unei oglinzi sparte”, ar trebui aranjate în așa fel încât să se ajungă la starea anterioară „exploziei oglinzii”. O provocare gen puzzle care, însă, nu impune un pattern imprimat pe cutia jocului. Mai mult decât interpretările diverse date unei simfonii, prin punerea în evidență a unor porțiuni ale partiturii, ori surdinizarea altora, teatrul modular presupune pluri-pattern-uri, soluții absolut diferite, obținute prin permutarea și combinarea textelor-piese-de-domino. În fond aceasta este esența artei moderniste, cea de dinainte de democratizarea postmodernistă. Avangarda este elitistă, iar Matei Vișniec experimentează la nivelul formei, trecând de partea artei modulare – piese de lego construite pentru a putea fi asamblate într-un întreg imprevizibil. Oricum, ideea întregului, a structurii, nu este negată. Pentru aceasta, modulele trebuie să aibă un conținut ferm, unitar. Legătura între ele este asigurată doar de o tematică univocă.

Actele acestui teatru proteic sunt proze scurte care mizează pe un efect de surpriză. Senzaționalul este domolit printr-o scriitură simplă, redusă la gradul zero al stilisticii. Descriptivului i se preferă eficiența maximă în redarea nemijlocită a acțiunii. Acțiunea, însă, este una improbabilă, puternic infuzată de simbol. Asemenea clarității nuveletelor kafkiene, ne vom bucura de aceeași limpiditate și în textele lui Matei Vișniec. Dinamica lor este una iterativă: în banalul cotidian intervine o anomalie, un clinamen epicurian, o deviere pe orizontală a monotonei curgeri verticale și viața ia o întorsătură stranie. Implicațiile fantasmagorice ale deviației sunt exploatate cu acribie logică până la implozia absurdă a realității. Pe parcursul povestirii, însă, ni se induce senzația că absurdul este o consecință tocmai a rutinei implacabile a unei lumi uniformizate și înțesate de funcționari.

Omul din cerc reia practica magică a circumscrierii: „Dacă vreau să fiu singur, mă opresc, scot creta neagră din buzunar și trag un cerc în jurul meu”. Protecția este absolută: în cerc nu pot pătrunde sunete, mirosuri, nici măcar moartea nu are acces. Vraja funcționează doar atâta timp cât te izolezi de unul singur. Primăria distribuie oamenilor „crete de cerc”, iar aceștia nu mai ies din cercurile lor individuale cu zecile de ani. Unii rămân chiar blocați acolo, vegetând la infinit. Figura perfectă a omului vitruvian, care poate fi înscris într-un cerc, a devenit o caricatură a supraviețuirii aberante, lipsită de consistență.

În orașul absurdului tragic există și meseria de depanator al mașinilor de adunat și îngropat cadavre. A construi o asemenea mașină care „separă cadavrele învinșilor de cadavrele învingătorilor” și al cărei difuzor „transmite o rugăciune al cărei conținut a fost ales cu atenție, în funcție de religia defunctului”, înseamnă a mărturisi eufemistic despre sfârșitul tehnologizat al umanității. Pe un ton neutru, într-un stil administrativ, se spune că „mașina ambalează efectele soldatului, redactează o scrisoare și trimite pachetul la părinții eroului”. Mai mult, mașina poate chiar zbura pentru a intercepta și cadavrele aeriene. Depanatorul este cel care trăiește în interiorul altei mașini, proiectată pentru a o repara pe cea de îngropat. În mașinăria sa, depanatorul viețuiește confortabil și scrie „mici poezii despre măreția locurilor vizitate”. Tonul detașat potențează cinismul funcționăresc și pune arta într-o lumină futilă.

Cartea răsună de Voci în întuneric, relatând calm despre devorarea unui plimbăreț de către animalul de casă al unui vecin. Ingurgitarea se produce în timpul unei discuții amicale, iar cortina cade după ce animalul înfulecă și gura vorbitoare a victimei. Soluțiile sunt uneori facile, însă scenariul captivează atât prin subiect, cât și prin tratarea simplă.

În aceeași linie, un cetățean oarecare din orașul tuturor aberațiilor începe să fie urmărit peste tot de un „domn cal”. Urmăritul este șocat și se baricadează în camera sa, ascultând Corelli. Însă numai el este uimit, pentru că orășenii admiră calul și se revoltă că onorabilul lor concetățean nu-i acordă atenția cuvenită și nu-l hrănește. Are loc apoi descifrarea mesajului subliminal, om și cal pierzându-se într-un lan de orz. De-abia renunțând la existența sa citadină, individul are acces la umanitatea sa. Intriga se aseamănă cu cel din prozele scurte ale lui Ion Băieșu sau Bujor Nedelcovici. Stilul, însă, diferă.
O inițiere animalieră suferă și Dresorul, cel care ascunde într-o încăpere capitonată o întreagă menajerie. Numărul de dresaj constă în acoperirea corpului îmbăiat și parfumat al dresorului de către feluritele sale animale. Se obține un conglomerat pestriț și inform, ce aduce de departe cu tablourile compozite ale lui Arcimboldo. În starea de încolăcire reciprocă se realizează „o comuniune profundă”, după care are loc lansarea onirică: „în somnul nostru visăm toți același vis, în care e vorba despe istoria ființei noastre comune. Ne simțim extraordinar de bine împreună și știm că se apropie momentul în care limitele dintre noi vor fi transgresate. Deja, animalele mele au început să guste, discret, din sângele și din carnea mea”.

Este prezent și fenomenul invers, cel de umanizare a animalității, a entomologicului. Importantă e descoperirea codului comun care poate institui comunicarea. Limbajul articulat a sucombat într-o convenție golită de sens. În Omul cu gândacul, o gânganie aparent hidoasă este tratată cu muzică clasică și cu lecturi din capodopere. Se simte același mister inextricabil al ființelor necuvântătoare din Acceleratorul lui Ion Băieșu. Oricum, omul rămâne un profan, în pofida culturii pe care a creat-o: „mi se pare că el mă inițiază de fapt, în felul său, în misterul ființei sale”.

Un alt motiv abordat în module este absurdul birocratic combinat cu teroarea totalitară. În Voci în lumina orbitoare (I), doi indivizi fără contur recurg la amenințări pentru a-l determina pe un al treilea să spună „sfoară”. Aberația este generată de faptul că torționarii nu vor să accepte că oprimatul nu are nimic împotriva pronunțării cuvântului în cauză. Miza agresiunii este nulă, de unde și evidenta practicare a torturii ca plăcere. Numai că plăcerea deviază invariabil în monstruos.

Un bun exemplu de escaladare a intrigii până la climax-ul absurd este Omul care vorbește în șoaptă. Omenirea a ajuns atât de sensibilă la zgomot, încât tăcerea și mișcarea lentă au devenit singurul remediu posibil. Chiar și așa, mortalitatea fonică este foarte ridicată, deoarece „chiar și pronunțate în gând, cuvintele sunt ucigașe”. Până la urmă toată lumea trebuie să zacă nemișcată în pat. Oricum, bătăile inimii sau o clipire a ochiului ajung pentru a ucide. Parabola care vizează o societate nevropată și schizoidă este ușor de penetrat.

Toate aceste povestiri sunt relatate sec, la persoana intâi, ori sunt puse în pagină sub formă dramatizată, la modul alert și antidescriptiv. Importantă e ideea, nu literaturizarea ei. Nebuna liniștită informează despre fluturii carnivori care au invadat orașul în veșnică stare de asediu. Insectele îi atacă doar pe cei care se mișcă repede. Așa că forfota citadină cade într-o lentoare antediluviană. La nararea precisă a evenimentelor, la tragerea logică a concluziilor din premise aberante – așa cum se întâmplă și în pamfletele lui J. Swift -, se adaugă teroarea lucidă din povestirile lui E.A.Poe.

Leitmotivul devorării este generatorul de suspans din prozele distopice ale lui Matei Vișniec. Fluturii carnivori sunt alungați de melcii pestilențiali. Nebuna febrilă povestește despre necesitatea tăcerii, ca să nu ți se strecoare un melc în gură. Inevitabil, cuvântul și mișcarea trebuie suprimate. După ce semnificatul s-a topit, acum este reprimat și semnificantul. O „viață-în-moarte”, cum ar fi numit-o Coleridge. Melcii zdrobiți de pantofi și mașini formează o mâzgă groasă de carne și sânge. Un blestem îl înlocuiește pe altul” în Nebuna lucidă melcii sunt eliminați de ploaia-animal care „se hrănește cu conținutul lucrurilor”. De la golirea de miez a obiectelor, se ajunge la devorarea timpului. Cetățenii intră într-un vid al duratei care le face inutil ritualul social cotidian.

Proza parabolică a lui Matei Vișniec își dă adevărata măsură în cele trei module intitulate Spălătorul de creiere. De fapt un set de reguli care prevede înființarea centrelor se spălare a creierelor. Deducția funcționează perfect: creierul va fi spălat încă din faza uterină, iar specialiștii care execută operațiunea trebuie, la sfârșitul zilei de muncă, să își spele ei înșiși creierele. Epurarea activității mentale se va face atât prenatal, cât și post mortem. Totul pentru siguranța statului. Rinocerizarea poate crea însă și dependență, cum este cazul perverșilor care și-au făcut o plăcere din spălarea creierului.
Masochism, sadism și perversitate. În sensul acestor trei atitudini se înscriu în corpusul cărții și Mâncătorul de carne, Omul-pubelă și Alergătorul. O voce neutră și sentențioasă se confesează: „Ce-a fost de fapt, viața mea, dacă nu o lungă alergătură după carne?”. Ni se dă și definiția omului: „O bucată de carne dotată cu rațiune, care devorează în mod inconștient și fără încetare carnea care crește în jurul lui”. Asemenea sorescianului Iona, carnivorul se întoarce asupra lui însuși, ajungând „sfânt trup și hrană sieși”: „Visul meu este să pot să mă înconjor de propria mea gură și să trăiesc închis în carcasa propriilor mele papile gustative”. Cu cât scade carnea, cu atât se hipertrofiază creierul. Parabola devine una rabelaisiană, doar că aici avem de-a face cu o cunoaștere auto-devorantă.

Complotul comunității împotriva individului constituie substanța Omului-pubelă, care devine, în mod inexplicabil, lada de gunoi a orașului. Lumea îi lipește gumă de mestecat pe haine sau îi varsă coșul cu resturi pe pantofi. Toți văd în el un aspect pe care nu și-l bănuise. Din nou, abordarea este kafkiană.
O poveste deosebită este Alergătorul, construită în jurul figurii binecunoscutului Forest Gump. Jogger-ul este cunoscut și respectat pentru îndârjirea lui în întreg orașul. Nimeni nu sesizează însă că, într-o bună zi, acesta nu se mai poate opri din goana lui fără țintă. Viteza este atât de mare, încât alergătorul riscă să se strivească de obiectele intâlnite în calea sa. Toată lumea îl felicită pentru rapiditatea lui, însă el nu are timp nici măcar să audă bine urările celor din jur. Þelul său a devenit ucigător prin urmărirea lui exacerbare.

Femeia-ca-un-câmp-de-luptă este o împletire de monologuri și dialoguri înscenate de Kathy, o psiholoagă americană, și Dorris, o femeie violată în războiul Bosniac. O piesă-dezbatere având ca tematică violul programatic asupra femeii inamicului, în fond o strategie istorică. Dorris a rămas însărcinată în urma violului, însă salvatorii săi nu îi permit să avorteze. Trupul femeii ajunge astfel arma cea mai eficientă pentru a distruge voința celui din tabăra adversă. Violând surorile, fiicele, mamele poți lua în stăpânire viața adversarului. Interesante considerații de psihologie etnică sunt inserate în dialogul dintre cele două femei, tehnica fiind cea expresionistă.
Cartea lui Matei Vișniec își cucerește cititorul prin nebunia și exactitatea ei. Textele scrise cu concizie și proprietate a termenilor sunt suportul unor idei absurde. Verosimilitatea este asigurată de plecarea de la datele realului. Însă realul poate fi deformat prin realizarea absolutului. Dramaturgul scrie o carte critică la adresa perfecțiunii în acțiunile minore. Desăvârșirea insignifiantului este mai toxică decât imperfecțiunea maximaliilor. De multe ori, acest teatru-modular pare o înșiruire de situacții clocotriste, în care important este performance-ul, imediatitatea, iar nu mesajul intricat, ori textul ca realizare stilistică.