În „Viziuni critice” (Ed. Ramuri, Craiova, 2005), Paul Aretzu se manifestă pentru o atitudine de convergență între demersul critic și obiect, din aceasta rezultând un flagrant delict de subiectivism : „Un text trecut printr-un demers critic este total transformat, are altă identitate, alte amprente. [...]. Dacă un scriitor se scrie pe sine, un critic literar se citește pe sine, în text” (p.7-8). Cu alte cuvinte, critica literară nu mai este nici inocentă, nici invulnerabilă, nu se mai bazează pe un program și nici pe criterii științifice, ci se cantonează în impresionism, prin rescrierea textului original în funcție de dinamica emoțiilor și a trăirilor provocate de operă în momentul lecturii. Nu suntem foarte departe de ceea ce spunea J. P. Sartre : „Unii pretind că romancierul se descrie pe sine în personajele lui, iar criticul în critica lui; dacă Blanchot vorbește despre Mallarmé, unii vor spune că ne destăinuie mai multe despre el însuși, decât despre autorul de care se ocupă... Iată unde s-ar ajunge atunci : Blanchot nu s-a văzut decât pe sine în Mallarmé; prea bine; atunci voi, în Blanchot, nu vă vedeți decât pe voi înșivă. În cazul acesta, cum puteți să vă dați seama dacă Blanchot vorbește despre Mallarmé sau despre el însuși? Este cercul vicios al oricărui scepticism; renunțați deci la podoabe dintr-astea învechite... Bineînțeles, e o rușine să repeți asemenea truisme, dar pedanții noștri sunt atât de proști și de superficiali, încât trebuie s-o faci; bineînțeles, punctul de vedere al lui Blanchot este personal. Și, de asemenea, oricare ar fi instrumentele pe care le folosește, în cele din urmă experimentatorul constată cu ochii lui rezultatele experienței. Dar, dacă într-o anumită măsură, obiectivitatea este deformată, ea este și revelată. Pasiunile, spiritul, sensibilitatea lui Blanchot îl determină să facă o anumită conjectură mai degrabă decât o alta; dar numai Mallarmé va verifica conjectura lui Blanchot. Deprinderile mentale și afectivitatea unui critic servesc drept revelatori, pregătesc intuiția. Conjectura, adevărată sau falsă, servește la descifrare. Adevărată, ea este umplută de evidență. Falsă, ea se șterge indicând alte direcții” („Saint Genet”, p. 517).
Paul Aretzu oscilează între a-i acorda criticului calitățile invocate de Sartre (deprinderile mentale și afectivitatea care servesc de revelatori și pregătesc intuiția) și poziția detașat-ironică a celui conștient că, în lipsa unei platforme teoretice relativ omogene, în lipsa cristalizării unei concepții integratoare, critica (v. „cronica”) este „cochetă, aventuroasă și dă satisfacție primului amant. Apoi, are prospețimea unei paradoxale istorii literare în pas cu timpul prezent” (p. 8).
Înseamnă că ne întoarcem la Barthes, care spunea că în critică adevărul nu există : „A face critică nu înseamnă a vorbi just în numele unor principii adevărate” („Eseuri critice”, p.254). Deci înțelegerea critică nu depinde de categoria adevărului : „Lumea există și scriitorul vorbește, iată literatura. Obiectul criticii este însă cu totul altul : nu lumea, ci un discurs, discursul altuia : critica este un discurs despre un discurs, este un limbaj secund sau un metalimbaj, care se exercită pe un limbaj prim sau limbaj obiect. [...] Din moment ce critica nu este decât metalimbaj, înseamnă că sarcina ei nu este de a descoperi adevăruri, ci numai validități. Un limbaj în sine nu este adevărat sau fals, ci este sau nu este valid; valid, adică constituind un sistem coerent de semne. Se înțelege astfel mai bine de ce criticul se bucură de o libertate absolută față de obiectul său” („Eseuri critice”, p. 270).
Paul Aretzu numește „trădare” această libertate absolută a criticului : „Dacă un scriitor se scrie pe sine, un critic literar se citește pe sine, în text. Prin caracterul ei total neconvențional, interpretarea este predestinată să trădeze. Măștile scriitorului nu coincid cu obrăzarele criticului” (p.8).
Evident, volumul publicat de Paul Aretzu nu este în totalitate fidel afirmațiilor din „La ce bun critici...”, deoarece cronicile adunate în el încearcă o polarizare în jurul unor principii omogene. Fenomenele centrifugale se explică prin conștientizarea libertății de a citi în cheie personală volumele de poezie încredințate de poeții contemporani spre lectură și înțelegere ( printre ei, nume care s-au impus – Ana Blandiana, Gheorghe Grigurcu, Eugen Evu, Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Beldeanu ș.a., dar și nume de care se va mai auzi – Aura Christi, Ion Maria, Tudor Negoescu și mulți, mulți alții).
Această libertate de a citi oricum o operă și de a scrie pe marginea ei ca și când ai scrie-o tu, de la capăt, în virtutea principiului strămoșesc al cărților care „se fac” din cărți poate deveni păguboasă pentru literatură și, mai cu seamă, pentru critica literară de la noi, dacă acel oricum se traduce prin eclectism și empirism. Ar rezulta (dacă nu cumva fenomenul s-a produs deja) o inflație de critici de circumstanță, fără o minimă pregătire teoretică, dar gata să ia cu asalt cărți pe care nu le-ar înțelege nici chiar dacă le-ar citi (de fapt nu le citesc!), dar despre care ar fi capabili să scrie la nesfârșit, cu acel tupeu al asasinului de cuvinte ce confundă critica literară fie cu o acțiune de ecarisaj, fie cu una de vidanjare, chit că n-ar putea deosebi măcar o figură de stil de alta.
Paul Aretzu, cu ingenuitatea trăitorului într-un spațiu intelectualizat, se pare că ignoră consecințele unor afirmații care ar da apă la moară veleitarilor și ar confirma perspectiva sumbră de care tocmai am amintit. Când spui : „Un critic chiar face cărți din cărți. El este un cititor profitor. Fiind foarte ocupat cu munca lui, timpul de trăire efectivă este foarte redus și, de aceea, trăiește prin delegație, dând credit creaționist autorilor”, dar continui cu un ambiguu „critica are tendința de a deveni autonomă de textul referențial, de a-și rupe cordonul ombilical”, nu înseamnă neapărat că te contrazici (cine nu iubește oximoronul?!), ci, mai degrabă, că te bazezi pe o înțelegere empatică a celui care te citește și-ți completează, mental, cu cunoștințele sale, spațiile pe care dinadins le-ai lăsat albe în argumentația ta.
Autonomia față de textul referențial este de fapt o falsă autonomie, nu poți interpreta un text făcând abstracție de el, iar Paul Aretzu nici nu procedează așa în cronicile adunate în volum.
Demersurile sale critice se bazează pe descrierea unei organizări, a organicității interne a operei, cu scoaterea în evidență a unor structuri valide. E drept că citește în cheie personală, dar nu reacționează pavlovian și nici nu și-a pierdut acuitatea percepției ori capacitatea de procesare. Dimpotrivă, abordarea textului se face cu maximă prudență, fără etichetările sociopsihofiziologice de care așa numita „critică actuală” este plină până la refuz, fără judecăți de valoare tranșante și cu un respect aproape înduioșător față de cuvântul scris.
Luând, la întâmplare, cronica făcută la volumul lui Liviu Ioan Stoiciu, „La plecare”, se poate observa o logică fără cusur a comentariului, o curgere aproape canonică de la emiterea ipotezei („Cartea lui LIS [...] face parte, prin temă, din categoria ezotericelor cărți ale morții, deși argumentul ei este tocmai imposibilitatea de a muri, datorită unui exces de vitalitate, unei viziuni a fenomenului, mai degrabă antropologice, perene” – p. 55) spre demonstrație și apoi spre concluzia pertinentă : „Liviu Ioan Stoiciu scrie o carte insolită despre o temă frecvent asumată, dar foarte pretențioasă. Demersul liric, aparent flegmatic, ținut sub control, în profund este tensionat, disimulând o autentică stare afectivă și punând în valoare o procesare artistică memorabilă” (p.58).
Cele câteva pagini ale „demonstrației” se focalizează pe o înțelegere circulară a textului, ceea ce-i asigură unitatea, criticul, datorită deprinderilor sale intelectual-culturale, intuind exact elementele de bază ale universului poetic în care pătrunde : aventura existenței, funcția magică a poeziei, spiritualitatea trecerii în fizică și metafizică, în biologie, magie, mitologie, antropologie.
Cumva asemănător sunt elaborate și celelalte 48 de comentarii, ceea ce presupune nu numai un intens efort de lectură, ci și capacitatea de diferențiere semantică a limbajelor poetice supuse exercițiului critic.
Este adevărat că acest exercițiu este unul de libertate și că, uitând uneori să fie „raportor al lecturii”, Paul Aretzu visează pe marginea cărților citite și se lasă sedus de un limbaj ezoteric, nicicând la îndemâna cititorului profan. O face totuși cu grația intelectualului care – vorba lui Călinescu – mai este încă „putrefiat de cultură” și iremediabil îndrăgostit de aripa ei cea mai dumnezeiască, literatura.