Cenaclul Agonia.ro va continua sâmbătă 24 februarie, orele 14.00, la Café Deko, în incinta Teatrului Național București, cu un duet/l între doi spadasini literari foarte talentați: Zareh Ara și Adrian Suciu — amândoi prezentând poezie. Moderatorul acestei ediții va fi Radu Herinean, iar cronica va fi întocmită de Raul Huluban.


Zareh - Născut la București, actualmente student al Universității din Tartu, Estonia, Facultatea de Filosofie, departamentul de Literatură și Folclor. Poezii publicate în volumul colectiv „9 Poeți”, apărut la Editura Muntenia, Constanța, 2003 ; Premiul III la secțiunea proză a Concursului Național de Poezie și Proză „ALTfel Eminescu”, Ediția a VII-a, 2004. Texte publicate în revista "Conexiuni", New York, și pe diverse site-uri literare. Publicat cu proză și în «Antologia Proză.ro», Ed. Paralela 45, noiembrie 2006.

Adrian - Absolvent de Litere la Cluj, doi ani de Regie Teatru în cadrul UNATC București, studii întrerupte momentan din motive profesionale. Cărți publicate: E toamnă printre femei și în lume, versuri (Ed. Echinox, Cluj, 1993); Singur, versuri (Ed. Euphorion, Sibiu, 1996); Plus, pamflete politice (Ed. Trimera, Cluj, 1997); Nopți și zile, versuri (Ed. Arhipelag, Târgu Mureș, 1999); Just So Poems, versuri (Ed. Cartimpex, Cluj, 2001); Din anii cu secetă, versuri (Ed. Grinta, Cluj, 2005). Prezent în numeroase antologii literare în țară și străinătate, tradus în engleză, franceză, germană, maghiară, occitană, cîștigător al numeroase premii la diverse festivaluri literare naționale și internaționale.


***

Vă prezentăm textele autorilor, iar noi ne vom pregăti instrumentele de analiză și vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa editors@scriptor.info, dar mai ales sâmbătă, cu noi, la Cafe Deko.

Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului.

Cine dorește, dintre participanții prezenți la cenaclu, să ne ofere o lectură a propriilor texte, la finalul întâlnirii noastre, este binevenit!


***


Zareh Ara


De dincolo de munte


Bine te-am găsit
De dincolo de munte
Mai exact
Dincolo nu e nici un munte
Cu care să te acopăr
Când vor veni iernile
În fiecare noapte cu lună plină
După ce ne-om fi spălat păcatele
În apa râului mamă
Cine știe cine mi-a denumit cocoașa munte
Probabil să mă sperie
De-a nu te mai căuta
Niciodată în linie dreaptă.

Până să pornesc pe urmele tale
Am hibernat în bătaia vântului
Doar doar m-oi trezi lângă tine vreodată
Dar tot ce-am visat a fost altă poveste
Iar acolo nu era nici un munte
Nici măcar o cocoașă
Ci doar liniște pe fond purpuriu
Și puțină verdeață.

De la înălțimea mea
Mi te-am închipuit albă și îndepărtată
Ca un vârf de gheață
Să mă străjuiască
Aripile tale ostenite de-atâta zbatere
Nefirească așa cum te simt și acum.

Bine te-am găsit
De dincolo de munte
De-acolo de unde m-am exilat
Negru-verde
Doar în numele tău.




Scrisori cardinale


Prima scrisoare către centrul pământului


draga mea
pornesc pe urmele tale
fără să știu
cât de mult sau de puțin
ne răspunde pământul
atunci când îl străbatem
cu picioarele goale și cu inima plină
de speranța celui mai mic semn
despre fericire.

lăsând la o parte poemele despre tine
scrise de mari literați
sau de oricine poate să unească
două silabe despre iubire
aici e vorba despre noi
sau
în mod sigur despre mine.

așa că scuză-mi scrisul agitat și neglijent
sunt gata să-mi încep călătoria.

azi dimineață când îmi beam cafeaua
cu mâna stângă numărând pe hartă lunile pline de chipul tău
am ascultat la radio melodia noastră
despre stepele îndepărtate ale mongoliei
de-acolo de unde a început
în măsură de 3/4
dansul nostru deasupra umbrei nemărginite a pământului
ce ne acoperă mereu aripile
ca nu cumva să ne ridicăm vreodată
mai presus de noapte.

pornesc spre tine fredonând
armoniile incolore ale vântului
prin părul tău să nu se strecoare
vreo urmă de pată brună
altfel nu te-aș mai putea proiecta
înaintea singurătății mele
prea grăbite să descopere în următoarea haltă
sărutul ochilor tăi înlăcrimați.

dacă ai fi aici
pe dealurile ce înconjoară orașul gândurilor celeste
ți-aș destăinui povestea transformărilor mele succesive
între atâtea puncte cardinale
și-atunci poate că n-ai mai fugi în fiecare dimineață
din patul meu suprapus unei bucătării
tapetate cu imaginile dumnezeilor lumilor
acestora le-am cântat aseară din chitară
un cântec de leagăn
să doarmă toate câte sunt
pentru a mai zăbovi pe furiș
o singură clipă în brațele tale.

acum însă chiar trebuie să plec
soarele s-a ridicat deja prea sus
și mi-e teamă ca nu cumva să întârzii
la întâlnirea noastră secretă de la miezul nopții
între două meridiane
ce tind să se respingă cu înverșunare
la fiecare atingere de buze.




A doua scrisoare către centrul pământului


draga mea
străbat de luni de zile aceste mări învolburate
deasupra unui pește uriaș
mi-am construit din dorință de tine
scut împotriva umbrelor norilor
ce-mi zâmbesc amar cu dinți de ceață
înghițindu-mă.

mă lupt bezmetic cu furtuni
dezlănțuite asupra mea din ură
din cauza imaginilor din bucătărie
pe care le-am luat cu mine
le port ca pe icoane.
mă rog în fiecare seară
în fiecare limbă
în fiecare timp.
probabil am gresit.
ar fi mai bine să le-arunc în mare
să mă eliberez de toți...

... gata...

acum sunt undeva în urmă
și-odată cu ele scufundate
zac temerile mele.

din clipă în clipă
o insulă o să apară la orizont
iar tu vei fi pe țărm
și-o să m-aștepți cu un șirag de flori albastre
și un zâmbet.
am să-ți răspund c-un cântec și jocul o să-nceapă.

vom fi doar noi departe de orice ochi iscoditor
departe de fantomele trecutului
departe de... pământ.
vom coborî dansând același vals ca prima dată
îmbrățișați ca-n prima noapte de amor
spre universul tainic din adâncuri
să ne ascundem după alge
iubindu-ne albastru-verde
așa cum numai noi știm cum se zboară înapoi
spre vremurile când nășteam lumina
dintr-o perlă rătăcită în palma noastră.

degeaba râd toți norii cu balele la gură
nu o să mă ucidă pe mine o simplă ploaie trecătoare
și nici un vânt nu o să mă întoarcă înapoi
acolo unde te-am așteptat dintotdeauna
în vârful dealului
aproape de ruine
prin iarbă.

sper să primești scrisoarea mea.
am s-o arunc în valuri într-o sticlă.
sper s-o citești pe îndelete
și s-o lipești deasupra patului alături de cealaltă.
sper să m-aștepți cu dor.




A treia scrisoare către centrul pământului


draga mea
nu-ți poți închipui prin câte am trecut
de când ți-am scris ultima dată
parcă a fost o veșnicie
și totuși sunt în viață
gonind spre tine ca un nebun fără oprire
ca niciodată sunt atât de aproape.

îți scriu aceste rânduri pe spatele unui vultur
ce îndelung mă poartă spre acel loc
ales de tine să-mi bântuie nopțile pline de nesomn
sau poate câteodată să râdă batjocoritor
de barba mea prea lungă de atâta așteptare.

sau poate nu-nțeleg de ce-ai plecat
sau poate că nu vreau să înțeleg
care e rostul jocului în care ne aflăm
rotindu-ne la infinit din depărtare
crescând ca o uriașă sferă plină de singurătate
ce-și strigă jumătatea pierdută undeva
în colțul celălalt de univers.

de peste nori îmi sugerez finalul
descrescător senin
spre-o liniște absolută
o simplă aterizare de vultur pe o creastă
de unde să privim întreg pământul cum se înmoaie
sub greutatea corpurilor noastre
apoi să-l înghițim ca pe-o plăcintă rece cu alune.

de-atunci o să plutim aiurea
hrănindu-ne unul cu celălalt
uitând de fapt că împingem roata mai departe
și dăm un sens unei noi lumi
în care nu vom inventa iar moartea
căci jocul nostru infantil
stupid prin simpla sa desfășurare
s-a topit.

de-ai ști prin câte am trecut...
dar am să tac.
ce sens ar mai avea acum când sunt pe grabă
să îți descriu tărâmurile neasemuite pe unde am trecut
să-ți povestesc pe îndelete
aventurile unei vieți de om
atât de multe cât îmi pot aduce aminte
aceste semne ce le port pe trup.

lumina închide ochii în scurt timp
la noapte te-ntâlnesc și am să mă destăinui.

așteaptă-mă la locul stabilit.




Scrisoare dinspre centrul pământului


anumite povești se nasc din frică
din acea frică de a nu mă trezi vreodată
înconjurat de o insulă pustie
undeva departe în mijlocul oamenilor
o prea puternică frică de solitudine mă stăpânește
și atunci încep să visez despre
cum va fi lumea mea
atunci cand din numele meu
n-a mai rămas decât o pată cenușie
pe o piatră roasă de un anume timp.

aici
în centrul pământului
am descoperit inima ta
înconjurată de flăcări albastre
suficient de înalte cât să-mi ardă
și cele din urmă amintiri despre tine
așa cum te-am cunoscut
albă
într-o permanentă fugă de mine
luminându-mi mereu nopțile
de la distanța propriilor mele închipuiri
despre cum ar fi fost posibil
să coexiste două astre rătăcite
pe calea fără de viitor a laptelui.

știu că te-ai grăbit să fii mereu cu un pas înaintea mea
știu că mi-ai lăsat în dar inima ta
să o port pe lanțul meu de la gât
într-un joc fără de cuvinte
construit numai din pași neuniformi de dans.

am ametit
în centrul pământului totul e cald de tine
iar ochiul tău din frunte lăsat să mă vegheze
îmi pătrunde în creier ca un țăruș de foc
totul ești tu și totuși nu ești nicăieri
iar asta doare mai mult decât prima moarte.

nu mai am picioare să alerg după tine
mi-a mai rămas doar mâna asta îmbătrânită
cu care îți scriu o ultimă scrisoare
purtând speranța că mă vei căuta la rândul tău
așa cum am făcut și eu de-atâtea ori
mă vei găsi aici mereu același
neschimbat în dorul meu de tine
și nu uita că timpul acum curge înapoi.

am visat odată câmpiile ochilor tăi
acolo unde mi-am odihnit sufletul
după iernile geroase ale nesfârșitelor mele rotații
acolo de unde numele meu își trage seva
întotdeauna prin rezonanțe celeste de dragoste.




***



Adrian Suciu


Din anii cu secetă


SCRISOAREA I
Ai intrat dărîmînd zidul


Ai intrat dărîmînd zidul și purtînd pe umeri armele noi:
icoana făcătoare de venin și talgere mari cu sînge de bou.
Mi-e frig la două mîini, Þi-am spus,
și numai febra mă-ncălzește. Dacă mai ninge mult în iarna asta,
am să umblu-n genunchi pe sub cer.

Am să fac lumea cum ai vrut-o Tu:
cu vagi arome pîndind prin mandoline. Cu paturi
grele de ierburi din care se trezesc armate de miri.
Cu flăcări și cu dulcețuri amare. Prin ceruri vor curge
fluturi cafenii.

Un gînd îngheață inima: sînt eu, și nu știu,
paznic făpturilor Tale?



SCRISOAREA II
Îngerii-s putrezi


Îngerii-s putrezi
și zac prin vastele mele nimicuri. Am plîns,
laolaltă cu orbii și surzii,
după ierburi de leac ce-Þi cresc între umeri. Pe geam,
au scrijelit mieii boturi cu fălci și cu dinți.

Te văd și-n ochi mi se coc struguri vineții.
Te-aud cum pregătești teascurile pentru vin
și cuptorul de pîine.



SCRISOAREA III
Cerșind lapte și somn


Mi-ai umplut nopțile de parcă-ai fi vrut
să pricep că visezi
femei fără de rod iar
copiii lor nenăscuți vin la ușile Tale
cerșind lapte și somn.

De cîte ori m-am trezit lîngă Tine,
hălci de ploaie sfîrtecau arbori și-ncleiau
curgerea vremii.



SCRISOAREA IV
Lupi sîngerați


Lupi sîngerați atîrnă-n cuiele porții. Cumpănesc
dacă să dorm cu privirea lor în visele mele.
Am mari îndoieli.

Strig către Tine cu buza mușcată de-un dinte străin:
“Mîhnit este trupul și puțină umbra lui-
Durerile nasc prunci după prunci”.

Rădăcina mi-e slabă și morții mei mulți. Sînt liber
și-o minunată răzbunare m-așteaptă. Cumpănesc
dacă să trăiesc pentru ea.
Am mari îndoieli.



SCRISOAREA V
Despre moarte numai de bine


“Despre moarte numai de bine”, mi-au scris
frații mei risipiți prin margini de imperiu
în anii cu secetă. “Am văzut-o pe cea mai palidă
dintre femei”, mi-au scris
și scrisorile lor au umblat, purtate de cai, dromadere și vulturi.

Nu ești Tu acela care mi-a clădit șira spinării?
Nu-i luna un ochi necugetat de porțelan?
Dragostea mea pentru Tine
împroașcă pereții cu sînge și-ntreb: la ce-mi folosești?
Cu ochii-nroșiți, într-o dimineață, voi aduce, singur,
victoria. Armata fugarilor aspru va cînta,
dumnezeiește va cînta.



SCRISOAREA VI
Îți scriu toată noaptea


Îți scriu toată noaptea scrisori
cînd mi-e lene să dorm.
Îngerul Tău, asudînd umbră, așterne în praf
hărți pe care-s trecute vizuinile vulpii
și felurite fîntîni.

“E vremea să iei o viață”,
mă-ndeamnă, tîrîndu-și piciorul prin miriști.
Apoi mi-ntinde venele și-ncearcă
pe ele-o cîntare semănînd cu viscolul
și cu-amintirea securii-n salcîmi.



SCRISOAREA VII
Femeile, ca și cîinii


Femeile, ca și cîinii, au despre dragoste gînduri nebunești.
Numai dragostea Ta
ne trece unii printr-alții fără să știm.

E Nord aici? Din care clopot curge fum?




SCRISOAREA VIII
Dintre bolile făpturilor Tale


Dintre bolile făpturilor Tale, nebunia e albă.
În miezul ei,
un vîrtej soarbe lumina și grijile zilei. Vin ani
care trec. Plouă cu vrăbii-nghețate. În miezul ei,
fierul se-ncearcă pe brațele pruncilor.
Dintre slujbașii Tăi,
desăvîrșit e-acela care numără morții.
Le cîntărește suflarea și-așterne pe-obraz
ultimul fard.
Își cîntă un vals prăfuit și-adoarme si el.

Cîteodată.




SCRISOAREA IX
În oricare zi


În oricare zi, așterni pe mese bucate străine
și rachiu de nisipuri. Fiii Tăi, plîngînd cu sughițuri,
se ghiftuiesc și se-mbată.

Doamne-al oștirilor și-al apelor limpezi,
cu măruntaie de pește și vin negru să scrii
pe ochii jupuiți către Tine!




SCRISOAREA X
Știi coastele mele subțiri


Multe ceasuri ai stat în dreptul inimii și-ai ținut umbră. Știi
coastele mele subțiri de cînd stăteam în poarta lumii și unii mureau
de-o boală care s-a tot întins cu seceta și cu trecerea vremii.

În inchipuire, demult, am fost fericit. Fluierul orb răscolea
tainele casei și Tu-mi spuneai că,
din vreme în vreme,
vor fi sărbători în care n-am loc.

“Risipește-ți proorocii – ei spun vorbe care se fac ruguri!
Întoarce-Þi fața la noi, istovește-Ne în bătăi!
Rînduiește-Þi clopote la gleznă, să știm cînd treci!
Și nu lăsa fiii noștri să fie mîngîiați
de mîini străine!”




Negustori de foc


Negustori de foc de mătăsuri își taie
alene mirările mele, care pe brațe, care pe frunte. Tîrfe
cuminți slujesc sfînta orgie.

Sînt beat de carne,
oscior nepriceput, chinuind să lase vreo umbră!

Am ucis nebuni feluriți. Unii trudeau
mădularul înfășat în rochițe. Alții
purtau nume zăngănitoare de regi. Alții
socoteau paguba drept cîștig.

Cumva,
bat drumurile de treizeci și atîția de ani.
Am cunoscut femei care au ars
ca păpușile în incendii.




Solo de saxofon

Din fericire mai avem de-nvățat
indiferența cailor în preajma părinților muribunzi.
Taina micilor golfuri înnebunite de soare
prin mările ucigașe...

Suflete-al meu cu care-am îmblînzit împreună meduze
și-am alergat femei despletite prin vămi,
nu fi-ntristat: moartea e doar un solo-nghețat de saxofon
în diminețile nisipoase...

(Am îmblînzit lucruri și le-am ucis îmblînzite.
Crezi că mîțele înecate-n copilărie au ajuns
pînă la mare?)




Chef la parter


Ce chef s-a-ncins în ceruri: au pus plugurilor
coarne de aur, scrîșnesc lamele pe boltă!

Chefuim și noi aici, la parter. Fetița
cu trandafir de cîrpă la piept dă examen oral
prin unghere.

(Tot ea ne-arată ora exactă: de-ar fi să dăm foc,
n-ar plînge nimeni. Ori, poate,
curvele ieftine văduvite de clienți.)

Mă-mbăt: pe cer sînt toți norii și-n mare toți
peștii pe care i-ai visat. M-ai visat
și-am venit. Beția mea n-ai visat-o,
ea a-nghețat așteptînd apoi s-a haiducit
prin munții pe care tot tu i-ai visat.

Eu n-am adus ploaia,
n-am țesălat caii orbi
și tot obosit mă simt.

Ce chef s-a-ncins la parter:
în noaptea asta strălucesc frînghiile
trase prin carne!




Sfaturi pentru Veronica Micle
poem interzis junelor îndrăgostite de poeți


Conform studiilor efectuate, a poetului
are aceeași consistență, formă,
gust și miros ca a strungarului. Poetul,
acest fierar-betonist al sentimentelor apoase,
nu se deosebește de alții decît
prin faptul că ce produce el nu folosește nimănui.

Cum fiecare jună care o arde intelectual cu vreun poet
se visează Veronica Micle, îmi pare de bun simț,
fiind o persoană onestă,
să precizez niște lucruri.

Primo: Din perspectiva caracterului finit al Universului
și a vieții ca formă de organizare a materiei,
bișnițarul sănătos care te duce
cu mașina e preferabil poetului ofticos care
te duce cu preșul. (Cel dintîi
îți poate oferi, pînă să devii neinteresantă,
măcar amintirea unei vacanțe în Creta,
hotel trei stele cu demipensiune, în vreme ce al doilea
te va răsfăța, eventual, cu amintirea
unei călătorii în bucătărie, să-i faci un senvici
cu unt și cu sare, în vreme ce el se enervează
că nu-l dă la emisiunile culturale de la televizor.)

Secundo: Poetul, și de-i necunoscut (pentru consoartele delicate ale poeților se spune "nedescoperit")
și de-i dat la publicații, audio-video și, mai nou,
pe internet, tot aia e.
Un ins care suferă toată ziua de nebăgare în seamă
și-abia are bani de vodcă ieftină ca să-și scarpine
inspirația. (Și mai terminați cu tîmpenia aia
că poeții sînt buni la pat!)

În consecință, dacă vreți ca Veronica,
treaba voastră! Dar să știți că poeții
care vă aprind vouă imaginația sînt afemeiați, lași,
plîngăreți, lipsiți de spirit practic,
chiriași toată viața, șoferi de rable, părinți lamentabili,
amanți obosiți șamd șamd șamd. (Un filosof de treabă
propunea să fie exterminați, ca să fie scutiți
de-atîta suferință și să nu mai ocupe locul inutil.)

Bref, e limpede că cel mai bun poem din lume
nu face cît o bucată de pită pentru un copil flămînd.
(Și-aveți grijă: poeții nu cîntă
decît cărnurile tinere, tari,
fără burtă și celulită!)




***


foto articol: NMP, "Mont Saint-Michel", Normandie, iunie 2005