poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5970 .



moartea cea de toate zilele
articol [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [do_minus ]

2007-01-16  |     | 



Photobucket - Video and Image HostingÎn lucrarea Moartea, Eseu despre finitudine, Francoise Dastur abordează tema morții de pe poziții fenomenologice, pentru a încerca să răspundă la întrebarea dacă filosofia, alături de celelalte principale domenii umane precum religia, știința sau arta, nu vizează, până la urmă, îndepărtarea morții. Conștientă de dificultățile tratării unei asltfel de probleme, - din care amintim însăși demersul rațional de a spune ceva despre moarte, când ea, fiind limita oricărei existențe și raționări, se sustrage oricărei comprehensiuni și posesii,- autoarea leagă conceptul de moarte de cel de finitudine, arătând modalitățile și neajunsurile unor filosofi precum Platon, Hegel sau Heidegger, în privința raportării la moarte ca fenomen general sau particular.
Eseul de față aduce câteva amendamente tezelor susținute de Francoise Datur, și anume tezei conform căreia originea culturii este teama de moarte a omului și dorința acestuia de a o depăși, apoi tezei potrivit căreia iubirea nu poate soluționa problema în cauză și, în al treilea rând, tezei care propune râsul ca mod adecvat de raportare la moarte.
Deși autoarea susține că se delimitează de tradiția filosofiei occidentale de a vedea în moarte o limită, o lipsă, o întrerupere a vieții umane, mizând pe faptul că „a fi muritor este o șansă pentru ființa umană, o trambulină pornind de la care omul poate intra în existență și se poate deschide lumii“ , ea rămâne tributară gândirii occidentale prin faptul că tezele sale, la fel ca ale predecesorilor, relativizează moartea, o înfrumusețează și o suprimă, în sens hegelian, când ne-o prezintă în nuditatea ei conceptuală, în urma punerii între paranteze a ceea ce se știe și se acceptă despre fenomenul morții.
Meritul lucrării mai sus menționate constă în capacitatea de sinteză a autoarei, atunci când descrie itinerariul temei, de la primele sale manifestări în practicile religioase și până la subtilitățile fenomenologiei lui Heidegger, pentru a evidenția, în final, că nu există strategii de sustragere sau întâmpinare a morții personale – totul, pornind de la un principiu epicureic universal valabil și anume “că nu există experiență a morții ca atare ”. De asemenea, limbajul accesibil, explicațiile detaliate oferite unor concepte precum cel de Dasein, coerența discursului și suplețea acestuia, se constituie în atuuri ale cărții care propune, în descendență heideggeriană, menținerea autenticității existenței umane. Mai mult, estetica ideilor este potențată de expunerea generoasă și onestă conceptual, până la angoasă și cutremurare în fața a ceea ce se arată fără haina de gală a filosofiei – moartea cea de toate zilele.
Domesticirea și aducerea ei în spațiul familiarului, îmblânzirea ei, a avut loc inițial, -susține Dastur- în practica religioasă a dolilui, prin care mortul este interiorizat, printr-o asumare treptată a defunctului în conștiința celor apropiați lui și a comunicății căreia i-a aparținut, pentru a-l lăsa morții, altfel spus o acceptare și o negare a leșului.
Această relație dialectică funcționează în orice comunitate arhaică, deoarece permite distingerea omului de animal prin cultul strămoșilor, unde curgerea ireversibilă a timpului este conștientizată și asumată ca atare. Orice cultură valorifică acest aspect, utilizând diverse tehnici de manipulare a corpului în vederea luptei cu timpul. Aceasta conduce la cimentarea sentimentului de apartenență la o comunitate, unde ciclul vieții este etern, până și morții participând și intervenind în cursul existenței respectivei comunități; ca exemplificare, tragedia greacă care încă justifică moartea ca accident și destin al omului subordonat naturii sau zeităților.
Această teză, a originii culturii, poate fi amendată prin faptul că, din punct de vedere cronologic, ceea ce primează sunt riturile legate de naștere și găsirea unui partener de viață, ceea ce, după cum arată Freud în studiile sale, sunt legate de totemurile și tabuurile unui trib anume. La fel, am putea găsi originea culturii în raportarea față de sexualitate, față de iubire sau față de viață, în încercarea de conservare și supraviețuire a speciei, în urma descoperirii focului. Mai mult, fiecare cultură își poate valida originea, nu atât printr-un principiu unic, cât prin existența unor principii diferite, specifice din punct de vedere socio-demografic. Astfel, am putea vedea originea culturii românești în esoterismul lui Vasile Lovinescu, pentru care cultura română reprezenta Centrul lumii sau originea culturii americane în psihosociologia primilor exilați ai lui Columb.
De asemeni, a vorbi despre originea unui lucru-, aici a culturii în sine- poate fi astăzi inactual, prin achizițiile structuralismului care urmărește, de acum înainte, doar să explice structurile unui sistem, fără a mai avea pretenția de a descoperi originile unui lucru, orice teoretizare în acest sens neputând, in principio, să fie verificată.
A doua teză susceptibilă de critică este formulată astfel: “oricât de departe ar putea merge însoțirea celuilalt în moartea sa, aceasta din urmă ne scapă în mod iremediabil. Acesta este motivul pentru care fiecare, oricât ar fi el înconjurat de semeni în agonia sa, este în mod inexorabil condamnat să moară singur; de asemenea, acesta este motivul pentru care, atunci când ne plângem morții, ne plângem pe noi înșine ”. Tocmai prin faptul că persoana iubită este moartă, continuă Dastur, ni se face prezent nouă înșine faptul de a supraviețui morții celuilalt. Aceasta absolută discontinuitate a temporalității care este moartea, obligă iubitorul să renunțe la “obiectul” iubirii sale sau să moară și el, dar în acest ultim caz, moare singur și nu “suportă” moartea iubitului său. Așa cum remarca și Levinas, în cazul iubirii, care nu poate fi mai puternică decât moartea, aceasta din urmă este un scandal, pentru că nu putem muri în locul celui iubit.
Dar, această teză exclusivistă, deoarece valorifică logica discursului filosofic, radicalizează avatarurile fenomenologiei, respingând alte adevăruri funcționabile în alte domenii. De exemplu, în religia orientală, moartea unui trup implică nașterea altuia, iar în religia creștină, Dumnezeu moare în locul creației sale, moartea Fiului Omului substituindu-se morții fiecăruia. In extremis, moartea în locul celuilalt e posibilă în urma unui sacrificiu personal care ar conduce la transplantul de organe care ar salva persoana iubită de la o moarte sigură. Chiar dacă aceasta nu e decât o amânare, rămâne valabil faptul că, pentru un timp, supremația morții e suspendată. Iar moartea nu poate fi redusă la dispariția fizică a unui corp, așa cum pare a proceda autoarea franceză. Există și morți ale ideilor, ale culturilor sau ale galaxiilor. A considera că nu e posibil să mori în locul celuilalt, poate fi semnul unei înțelegeri reductive a morții – există, firește, și o moarte a ceea ce numim suflet sau conștiință, ceea ce echivalează cu trăitul în impersonal, adică cu o existență inautentică, fără valoare, fiind mort înainte de a te naște.
Iubirea va deține mereu un avantaj asupra disoluției și dispariției, deoarece reprezintă condiția, cel puțin la nivelul speciei, de a suprima negativul și a-l converti, prin absurd, într-o lume care, în absența morții, dar nefiind iubit, aceasta nu ar avea sens; iar moartea ar deveni o soluție insuficientă. Printr-o astfel de critică, morții îi este înlăturat încă un voal – acela că ea este atotputernică și de neavut. Dacă ea ar fi universală atunci n-am fi scris și citit acest articol.
Ultima teză, care încheie lucrarea de față, evidențiază funcția râsului în cadrul acestei metafizici a morții, unde râsul apare, ca și în cazul angoasei provocate de conștientizarea sfârșitului implacabil, pe fondul oricărei suspendări, în golul și anticiparea morții . El ”ne sfâșie mai intim și ne deschide mai infinit decât o fac mâhnirile și lacrimile, care ne adună mai degrabă în noi înșine .” Dar, aici, intervin iarăși presupozițiile metafizicii heideggeriene, unde deschiderea întru Ființă deține un privilegiu aparte, deoarece ne definește ca ființe umane. Totuși gratuitatea, generozitatea, inocența și jocul pe care râsul le permite, fiind totodată condiția acestuia, nu schimbă cu nimic faptul de-a fi muritor. Mai mult, ca și în cazul celelaltor teze, morții îi este dată o față, mai exact îi este refuzată vreuna, pentru a permite nu o revoltă de tip existențialist, cât o raportare la moarte. Aceasta e, la fel, o aducere în familiaritate, o convertire a urâțeniei și iraționalității ei, în lumina difuză a raționalității și acțiunii responsabilizatoare.
Reluând argumentele menționate în vederea criticii celor 3 teze, putem evidenția astfel, mai mult nuditatea morții, sub aspectul ei substituibil (teza originii culturii), apoi sub aspectul insuficienței sale (teza neputinței de a muri în locul celui iubit) și, în final, sub aspectul absurdului și al lipsei de sens (teza funcției gratuite a râsului).
Când morții i se va refuza orice funcție metafizică, religioasă sau artistică, putem afirma că suntem în măsură de a o suprima și accepta. Până atunci, trăim în familiaritatea și șantajul ei permanent, rezolvând, pe principiile psihologiei inverse, criza omului contemporan, care, în prea multa conștiință de sine, a uitat că moartea, ca și sensul vieții sale, au căzut în uitare.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!