Remus Radu



Spaimele au ajuns la tara inaintea oamenilor. Expresii precum „munca de lamurire“, „asociere“ si „cote“, celebre pe vremea cooperativizarii, au bagat din nou spaima in oameni, desi acum, in pragul aderarii, inseamna altceva. Chinuieste-te acum tu, stat, sa le deschizi ochii.

Noua limba de lemn

Sute de agenti ai europenizarii agricole bat in aceste zile tara pentru a le lumina taranilor calea catre miliardele de euro din fondurile structurale destinate agriculturii. Taranii cred ca-i vorba tot despre un fel de CAP si fac ce stiu mai bine. Rezista cu succes.
Astazi, ca si acum 65 de ani, prima porunca e asocierea, promovata tot prin munca de lamurire, din poarta in poarta sau in intilnirile de la caminul cultural, cu proiectii de filme care nasc in tarani senzatia ca asta treaba vorbeste despre tarani, dar parca nu-i pentru ei. Nu se mai poarta Kalasnikovul, deportarile, iar limbajul proletcultist a fost inlocuit cu un altul, tot de lemn, europenita. Banii pot fi „accesati“ doar daca treci matale de niste „criterii de eligibilitate“, iar CAP-urilor li se spune „exploatatii agricole“.

Cite un SAPARD pe an

Intre 14 octombrie si 8 decembrie, dubite ale Ministerului Integrarii bat cite 20 de comune din fiecare judet. In ele se inghesuie directorimea din agricultura locala, sefi si sefuleti scosi din birouri la presiunea altor sefi de prin ministere, care vor, in sfirsit, sa-i stie pe consilierii aderarii nas in nas cu taranul, si nu impartind pliante pe care nu le citeste nimeni. De data asta, la mijloc sta un munte de bani. Daca SAPARD-ul a dat un miliard de euro in sase ani, fondurile structurale pentru agricultura, pe care le putem primi intre 2007 si 2013, sint de opt miliarde de euro.

Taranii, chemati de primar in vreo sala de sedinte, se lasa mirati de numarul si de greutatea functiei celor veniti, asculta, dau din cap, dar, cind sint indemnati sa intrebe, isi mototolesc in miini caciulile, sorb din cafeaua pusa de secretara, indraznesc la un biscuit si atit. Intreaba doar unul sau doi, mereu pusi pe harta, nu pe dumerit. Peste tot, aceeasi intrebare: „Cui ne vindem produsele, ca nu ni le cumpara nimeni?“. Apoi pleaca bombanind ca or sa faca tot cum stiu ei. Adica n-or sa cultive rapita, ci or sa mearga tot pe griu si pe porumb, pe care stiu de ani ca nu mai pot obtine pret bun, pentru ca terenul lor este si farimitat, si prost lucrat. Asa se petrec lucrurile si prin comunele din judetul Arges vizitate de caravana organizata de Ministerul Integrarii si de cel al Agriculturii.

Vii la adunare sau nu pupi motorina

In comuna Albota, la sapte kilometri de Pitesti, adunarea s-a tinut la discoteca satului, recent vopsita in albastru violent. Asteptau pe masa cosuri cu struguri si banane, de care satenii nu s-au atins, iar la intrarea in sala sedea primarul, un pic nervos ca membrii caravanei nu trecusera mai intii pe la primarie, sa dea binete domniei sale. Organizatorii au instalat un ecran, pe care au prezentat filmulete despre afaceri de succes finantate din fonduri europene. In sala, citeva zeci de oameni. Printre ei, un grup de vreo zece babute, nitel angoasate: „Ne-a zis primarul sa venim acilea, la sedinta, ca altfel nu ne da bonurile de motorina“.

Fiecare director de oficiu judetean a vorbit despre citi bani pot primi taranii de la Uniunea Europeana, despre pasii de urmat de la idee pina la primirea banilor.

„Daca va uniti si formati un grup de producatori, puteti negocia pretul la care sa va vindeti laptele catre procesatori“, zicea directorul Povarna, si zicerea sa era primita cu zimbete tepoase, de neincredere. Ca prin sate se vinturase de saptamini, inaintea domnilor de la oras, si expresia „cota de lapte“, la moda si ea pe vremea cooperativizarii, si-atunci taranii s-au speriat. Nu aflasera ca acum „cota“ inseamna altceva, nu ca ai de dat la stat din muncusoara ta, ci cantitatea pe care ai dreptul s-o produci si s-o vinzi. „Daca vreun fermier batrin, care mai are pina-n zece ani pina la pensie, isi lasa afacerea in administrarea fiului sau a altui tinar, poate primi pina la 18.000 de euro, pe an, pina la virsta pensionarii“, zicea, printre alte momeli, agentul de lamurire. Taranii aveau o singura intrebare, restul nemultumiri spuse rastit: „Cui mai vindem laptele, ca au desfiintat centrul de colectare, iar in piata nu mai am voie, ni-l zvirle pe jos, ne calca brinza in picioare!“, spunea unul, Dumitru Florea, stapin peste trei vaci. „Nu mai vine statul sa va faca fabricuta, tre’ sa va faceti singuri un centru de procesare a laptelui!“, a venit raspunsul de la oras.

Dinspre sala se ridicara citeva voci, toate in slujba lui „nu se poate“, de unde bani pentru fabricuta, cu cine sa ma unesc eu, dom’le, cu ala?... Deodata, primarul Ion Dumitru batu cu pumnul in masa. E ales de trei mandate, dar parea ca abia atunci, sub bliturile fotoreporterilor ce impungeau fetele taranilor, afla de necazurile oamenilor sai. „Gata, va promit ca intr-o luna va fac eu fabricuta de procesare a laptelui.“

„Sa vad ce-or sa-mi faca“

La scoala din comuna Lunca Corbului, in cea mai acatarii sala de clasa, taranii s-au inghesuit in banci, au privit filmele despre afaceri de succes, unul a mormait ceva urit la adresa altuia care vorbea ungureste pe ecran, iar inginerii de la catedra au explicat ca se pot acorda plati compensatorii si o sumedenie de alte plati. Din 40 de oameni, doar doi au avut cite o intrebare, aceeasi intrebare, de ce nu mai pot vinde taranii in piata, la oras, asa-numita „brinza de ciorap“. „Daca vreti sa o vindeti, trebuie sa o dati unui procesator, daca nu, v-o inregistrati ca produs traditional si o mincati doar in familie“, a venit raspunsul. „Io am sa vind brinza toata viata, ia sa vedem ce-or sa-mi faca“, s-a otarit Marian Ion, 46 de ani si sase vaci. Un altul, Florea Pletoiu, proprietar a zece hectare de teren nelucrate, a izbucnit la adresa proprietarilor de tractoare: „Noi stam ca fraierii cu pamintul, ei stau ca fraierii cu tractoarele. Si doar is niste venetici“.

Nu mai fugariti porcul

Aflat in nordul Argesului, Balilestiul isi are gospodarii prinsi indeobste in lucrarea livezilor si in administrarea de mici ferme. In sala de sedinte a primariei, oamenilor li s-a explicat ca n-are rost sa alerge porcul prin curte inainte de a-l taia, cum indeamna traditia, potrivit careia doar asa carnea se face mai gustoasa. „Dimpotriva, gustul e mai rau, vorbea medicul veterinar, deoarece, dupa alergatura, in porc se produce o explozie de acid lactic, care creste gradul de toxine din carne. Nu-i adevarat ca nu-l mai puteti taia cu cutitul, doar ca nu-l mai puteti vinde. Ala pe care vreti sa-l vindeti trebuie dus la un abator“.

Taranii s-au plins ca nimic nu mai e ca pe vremuri: „De ce nu mai vine la poarta delegatul sa ne ia animalele!?“, se plingea unul. Un altul, Mares Teodorescu, proprietarul unei ferme de vaci, pare sa fi trait degeaba citiva ani prin Germania, ca tot de la stat asteapta salvarea. El era suparat ca fabrica de lactate de la Pitesti nu vrea sa-i mai cumpere laptele, „iar cind mi-l cumpara imi platea tirziu“. Voia sa cunoasca pe cineva, un puternic al zilei, care sa oblige fabrica sa-i ia laptele pe contract, nu la negru. Aurelian Iordan, 32 de ani, proprietar al unei ferme de 120 de bovine, a reperat o fisura a sistemului de subventii: „Nu stiu din toamna ce subventii pot lua anul viitor, deci nu-mi pot face un plan de afaceri, iar de aici rezulta ca nu pot face un proiect“.

Ungaria a reusit sa atraga, in primul an de dupa aderare, 15% din fondurile disponibile pentru agricultura. Caravana „Fermier in Europa“ mai tine pina pe 8 decembrie, iar trei saptamini dupa aia sintem deja in Europa. E greu de spus daca pina atunci taranii vor intelege rigorile europene. Tot e bine ca le inteleg ministerele, care nu fugaresc porcul prin curte, ci doar il ingrasa in ajunul Craciunului.

„Asteptam un lider“

Si la Vladesti, una dintre cele mai prospere comune argesene, oamenii pareau ca asculta o poveste cind li se spunea ca laptele trebuie sa circule fara sa vada aerul, ca tractoarele trebuie spalate cind ies de pe ogor sau ca oile ar trebui duse la pasunat cu camionul, nu sa traverseze ele, noaptea, pe furis, culturile altora. Si la Vladesti, lumea asteapta sa vina cineva, statul sau un lider, sa le rezolve problemele. „Asteptam un lider, asta asteptam, ca pe timpurile cind ne era mai bine“, spunea un batrin profesor de franceza, iar vorba i-a fost repede aprobata de cei din sala, „asa e, liderul ne lipseste“.

13 nov 2006