„Fratele meu, Dumnezeu” - așa își intitulează Florian Silișteanu volumul de poeme de dragoste apărut la Editura SemnE în 2006, coborând divinitatea din planul sever al unui tutoriat metafizic într-unul uman, care să apropie și nu să nege: „din alergătură noaptea s-a împiedicat în luceferi și în ape / până când din pielea zilei a ieși la drum curat / un alt domn să se arate” („de exemplu până mâine”).
Ceea ce emoționează la acest volum este prezența mărcilor eului liric și sentimentul pe care-l ai, ca cititor, că mesajul poetic ți se adresează în exclusivitate, că e scris pentru ca tu să-l decodifici și să vibrezi . Sistemul de referință este ales în așa fel, încât ambiguitatea să fie minimă, mai ales în cazul poemelor cu tematică mistică. Euharistia poate deveni, într-o lume bolnavă, împărțirea cenușii, a morții și a neantului, care iau locul pâinii și vinului. Așteptarea celei de-a doua veniri se face cu o sensibilă modificare la nivelul prezicerilor biblice: cel care va veni nu este nici judecător al faptelor bune sau rele, nici miel inutil sacrificat, ci fratele veșniciei, capabil să-l scoată pe om din vitregia unei temporalități terestre: „Mai înalt decât ușa ar fi uneori Dumnezeu / Hai acasă frate vitreg fratele timp răstignit / Dimineața din cer se desprinde cenușa / Te așază la masa celui ce încă nu a venit” („Cântec uitat”).
Termenii din ritualul liturgic sunt preluați fără intenția de a-i transforma în cuvinte-cheie ale discursului poetic; ei țin loc de „ambient”, sunt ceea ce este butaforia în teatru, adică niște sugestii de decor, pentru ca intenția și substanța comunicării să nu fie bruiate: „vai iubito cât fier au pus vameșii pe drum între noi / câtă monedă se bate câți gutui stau la ocazie și-n ce frig / nu mai am loc cum să dau să pocnesc din biciul cu ploi / așteaptă iubito puțin să învăț cum să uit să te strig”. Timpul și spațiul devin simple imagini vizuale, ca și dinamica metaforică, importantă fiind senzația de pierdere, de înstrăinare și de moarte: „la ocazie așteaptă copacii gutui arși pe dinăuntru de ger / trec maștere paseri în iuțeală de negru și pește în post / încetul cu-ncetul din fier bat fierarii la rece un înger / de rezervă să fie pentru ziua de ieri” („Cântec de fier rece și înger”).
Florin Silișteanu cultivă ruptura la nivel sintactic, pentru ca apoi din aglutinări succesive și din anacolut să construiască un enunț ce nu se mai supune logicii din lumea fizică, ci imprevizibilului și inexplicabilului: „pentru când ne mai desprindem din oglinzile din dreapta / până când din ciuturi lunea lumea soarbe încă apa / să lăsăm în dezlegare semnele stând în picioare / până când în cuie stinsă din a fi o lumânare” („despre căderea în sunet”). Semnificantul, deci învelișul sonor al cuvintelor, și căderea în prăpastia lui par pedepse supreme, în condițiile în care sensurile sunt pierdute ori pervertite și rămâne „doar tăcerea ce ascunde-n fiecare zi un anotimp / pentru când ne mai desprindem din oglinzile din trup și / timp” („Despre căderea în sunet”). Acumularea de propoziții secundare creează o tensiune nerezolvată în final, poetul fiind adeptul comunicării în care ceea ce este principal / important se poate exila în subtext. Din imposibilitatea de a stabili un raport logic de subordonare între elementele discursului rezultă exact ceea ce putea fi spus și simplu, dar cu efect artistic minim: lumea în care trăim este una a comunicării în oglindă, bolnavă de agnozie auditivă. Fiecare aude, dar nu înțelege ceea ce i se spune, oricât de organizat ar fi mesajul, și, în aceste condiții, rigoarea sintactică și semantică este inutilă. „Vinovatul de rezervă” percepe comunicarea interumană în ceea ce are ea absurd și tragic, de aici gustul pentru acumularea haotică de elemente lexicale fără valoare deosebită luate separat (denotația este preferată conotației), dar care, împreună, sugerează fără greș balamucul lingvistic contemporan, față de care biblicul Turn Babel pare o nevinovată figură de stil: „ acum sunt invizibil dar de mâine fraților spăl la mațe și / la brâu am să pun coajă de nuc și lăcustele / care plimbă fustele / și mă duc // acum sunt iar de văzut sunt un ceai cum dintr-o cană / vinerea când bat doar / cuiele și măsor din drumuri coate / o femeie peste toate / acum nu știu cum mai sunt / am iar zis i-am cal să urc // și ea mă iubește și e mișto sentimentul și monstrul / pleacă să aducă monstrul dar pe scara orașului iar merg / cetățenii fără bilet ai dracului se coboară să se uite cum / la sfârșit am început să devin vinovatul de rezervă sunt / invizibil dar de mâine sunt ieri doar al ei cum am mai / spus definitiv și desăvârșit ÎN SFÂRȘIT” („am iar zis i-am cal”).
Poezia clasică învinuia femeia de trădare în mod direct și lipsit de echivoc, în timp ce în poezia modernă (și a lui Florian Silișteanu nu face excepție), ușurătatea, micile defecte sunt sugerate prin termeni cu aceeași încărcătură semantică, dar preluați din vocabularul activ și fixați cu siguranță în rețeaua proprie a contextului, ceea ce determină un alt fel de interacțiune între ei: „Știu că uneori femeia umblă la icoane și le tot aranjează / ba după sfântul zilei, ba după închipuirea de noaptea / trecută. / Știu că femeia uneori merge la fântână și aruncă ciutura / prin oglinda ultimului pătrar. / Spre dimineață își caută bărbatul prin manualele de / istorie, dar degeaba, nici unul nu i se potrivește, cu toții / au aparținut unei alteia. Când întunericul dă să bată la / ușa pântecului, pe cer încep să zornăie din nou bănuții / de aramă. Pe urmă poate te prinde și pe tine, îmi zic, te / te prinde somnul la frontiera căruia cineva dă de pomană / ziua de mâine / Știu că pe tine, Femeie, te caută Domnul mai ceva decât / pe bărbatul. Cum altfel s-ar putea, de vreme ce prin / livada ucisă copilăria încă șchioapătă? Ei da! Pe tine, / femeie, lumea te caută încă pe etichetele de la fabrica de / textile romarta, pe spatele cutiilor de chibrituri ori în / ultima vreme prin textul de pe biletul de tramvai care și / ăsta face reclamă la nu știu ce șampon” („Să mori într-o lacrimă”).
Poemele de dragoste beneficiază de aceeași ruptură la nivel sintactic și semantic, discontinuitățile din text obligându-l pe cititor să zăbovească mai mult asupra unor fragmente pentru a încerca să le recompună în ordinea lor firească; de cele mai multe ori această încercare eșuează și ceea ce împarte poetul cu cititorul său în momentul receptării mesajului este neliniștea sfidătoare a nonsensului: „se află aici o singură femeie în somnul căreia adorm / între această nemișcare de din și de și în din despre eu / curând la locul de barbut pun rămășag doar mâna / dinspre somn / cu degetele prinse resfirate de din și înspre curcubeu”(„Adormind la tine-n somn”). Exprimarea eliptică și aglomerarea de prepoziții care și-au pierdut parțial valoarea de elemente de relație par a veni dintr-o intenție erotico-ludică („îmi place să adorm în locuri după și în de și dinspre sâni”), dacă nu ar exista și descărcări vindicative și disperarea de a nu mai putea ajunge la idealul de perfecțiune: „să rup din rădăcini lumea și pe tarabă preschimbată-n / crini / îmi place să o rotunjesc din piatra cea de dincolo pătată / din sticla dinspre care de din spre tine aruncată” (p.25)
Florian Silișteanu este atent la învelișul sonor (obsesia cuvântului a devenit la el obsesia sunetului); inserția grijii pentru semnificant între imagini vizual-cromatice vine din nevoia de a părăsi metalimbajul și de a da un sens lumii concrete: „despre sunete nu se poate spune decât că sunt mai înalte / ori mai joase despre un arbore / nu se poate spune decât că este / verde sau chiar verde despre / pământ / se poate spune uneori orice despre sunete și arbori // - dumneavoastră ce mai faceți? // Noi?!... ce să facem pe aici cum putem și noi niște / sunete, un copac... / așa ca Oamenii” („sunete”).
Eul poetic este pulverizat în poeme aproape voronciene, în care termenii se ciocnesc / alătură în mod absurd, clișeele sunt întrerupte de trimiteri la câmpul semantic al angoasei, iar derapajele verbale creează senzația de pierdere a armoniei orfice a lumii și de cufundare în haos: „Eu împart la patru ace o vioară / și femeia de din mine o prefac în sunete / Ca și când din altă lume de o parte în cădere, / plânsu-mi cel târziu din scutece / l-aș ascunde ca pe-un câine iar legat / acum // Eu mă las ca dinspre ceartă să pândesc din a veni / azi ori mâine / ultima biserică a lui Nu de dintr-o vineri / dacă poate a sosi // Eu împart la patru ace pe aici pe unde soarta / Căutând singur prin lume unde e deschisă poarta / Poarta uneori din singurătatea mea / Poate-mpart ninsorii tale mâine pântecul din maica mea / pântecul din care iese vinerea plângând / când împart la patru ace pamântul din pământ // Eu împart cum se cuvine haine vechi la patru ace / ceasuri și lumină din lumina cocoțată pe un gard / Ca să dea ora exactă și să dea femeii toate / Tot ce eu nu am putut să primesc de căpătat // Eu împart la patru ace din vioară un soldat ce desenează / cu privirea păsări dincolo de nunta lor / De aceea v-aș ruga a lăsa deschisă poarta / de n-aveți / vă împrumut vioara mea” („eu împart la patru ace o vioară”).