Uneori dorința de a scrie se manifestă absurd și deșănțat. Cuprins de fervoarea poeziei, pretendentul își îndreaptă atenția spre textele sacre care îi prescriu mai degrabă conduita civilă decît maniera de a scrie. Și interesul îi este abătut către și acaparat de viața celebrităților, de ticurile și viciile acestora, convins că, adoptîndu-le pe cele din urmă, poezia va țîșni din el precum lingourile de aur expulzate din vezica urinară.

Sensibil mai mult la fervoarea mistică a poeziei decît la efortul onest și modest de a o produce, el nu scrie și nici nu-și trăiește viața, ci deja oficiază. Nu gustă poezia, ci o respiră, se pătrunde de miresemele ei orfice în prelungi ședințe de aromoterapie. Obsedat de destinul său literar, aspirantul trăiește crispat, dar plin de ifose și aplomb, o viață aberantă care, în închipuirea sa, este deja poezie. La urma urmei, nici nu contează dacă scrie și cum scrie, el trăiește. Și asta e o dovadă suficientă, un martiriu, o juisare fără odihnă.

A spus Nichita că “poetul nu are viață personală”, atunci trebuie musai să-și bată joc de viața lui pentru a face astfel dovada peremptorie a aptitudinii sale poetice. Știe deasemenea că trebuie “să-și deregleze simțurile”, doar a spus-o Rimbaud. Și nu ezită să facă experimentele cele mai hazardate. Și, tot pe urmele lui, va apela la chirurgia plastică pentru a-și planta monstruos negi pe față.

Epigonul mai avea șansa de a imita, poate servil, stilul maestrului, scriind totuși poezie. Adoptarea stilului de viață care mimează modele reputate, cu aplecare spre ceea ce e cel mai lesne de imitat, ticuri și vicii dealtfel comune, naște însă doar caraghioși plini de ifose și veleități. Drogați ai boemei vulgare, ai mizeriei cu lustru. Zelatori gata oricînd să jure slugarnic pe viciile poeților damnați, convinși că schimonoselile comportamentale și fronda infantilă sînt însemnele genialității, că există o legătură magică între golănia înaintașilor și poezia de marcă.

Poate exista însă și părerea contrară. Și anume, că acei oameni, poate execrabili în viața lor civilă, s-au salvat tocmai pentru că au avut și un eu auctorial de calitate. Și că numai acest eu ar trebui să-i intereseze la acele ființe geniale tocmai pentru că erau schizoide. În timp ce ei, ființe dintr-o bucată, sînt numai mitocani fără salvare.