Un posibil portret în grup

Nu știu la alții cum se poate, însă se vede foarte clar prin lentila noastră de nenea Iancu ce-o purtăm din tată’n fiu că la noi nu se poate. Într-un soi de mini-vacanță fiind săptămâna trecută, m-am încins într-o discuție aprinsă cu un muntean, de felul lui din șesul Bucureștiului, pe marginea Norvegiei și cum de pe cantul ei se observă viața în alt mod. Îmi spunea prietenul (vezi amicul), în vreme ce vizionam o casetă cu ghețarii pe care știu că-i numește cu multe consoane, că Norvegia a refuzat aderarea la Uniune pentru că nu-i găsesc sensul în țara lor. Curățenie își pot face singuri, n-au nevoie de-o dădacă în aparențe bonome, înfofolită în bătrâna Europă. Noi însă numai nu ne-am clădit o statuie din ușa din spate pe care vom fi intrând, s-o intitulăm apoi artă abstractă.

Pe motive întemeiate, românii vor adopta cât de curând după 1 ianuarie un soi de față a lui Ianus, cu o parte care va arunca artificii și confetti jubilând la gândul că are cine să o șeargă la dos de toate eurile pe care le va elimina bombastic, în drum spre civilizația apuseană; o altă parte va arunca Cocteil-uri Molotov spre autorități, adică nicăieri. E bine, cerebralii se vor blaza în continuare, ceilalți se vor hlizi, pentru că așa e în firea noastră, să creem discrepanțe în defavoarea nostră. Nu că mi-ar fi frică de pachetul venit de la UE, cu fundiță albastru-cerneliu, o varinată mai vie a celui de pe fostele uniforme școlare. Pur și simplu nu pot să nu constat că acesta conține câteva paragrafe cu legi și vreo două tomuri groase (certains bouquains, ar spune aliatul francez, venit să se scarpine undeva de francofonie) de interdicții și penalități în cazul încălcării legislative. Asta, așa, pur informativ, mon cher.


Aceasta nu mă miră, acestea nu ne doare

N-am înțeles niciodată chestia asta pe care am numit-o mass-media (decât ca pe o formă distopică), o dată în plus pentru ceea ce ne-a prezentat în materialele televizate cu vreo două săptămâni în urmă. Cum se bucură românii? Niște pigmei taman ieșiți din cârciumă pe trei cărări, care beau că așa le stă bine, că s-au obișnuit, sunt intervievați, dacă se bucură de accenparea României. Pai cum să nu, ei care votează, ei care muncesc, ei care cum să nu se simtă într-al noulea cer, că doar de la trei cărări nu-i decât un pas până într-al noulea cer. Cum s-au obișnuit ei, mici, negri, dar veseli, să dea declarații în fața camerelor (o fi vreo strategie de marketing, nu zic nu), așa ne-am obișnuit noi să privim consternați la bombeul tocmai umplut de noroi de vecinul din tramvai care ne-a călcat fără a-și cere scuze, ne-am învățat să traversăm o cladire întreagă, din birou în birou, să obținem o semnătură. Nu ne uimim să dăm peste secretara de la facultatea de teatru, calare pe amant în timpul serviciului și chiar să ne simțim jenați că am dat peste ei în mijlocul „programului”. Problema cozilor în alimentări cu titlul de market, că e mai trend așa, rămâne una de sezon, purtabilă ca o haină la care ținem cu toții. Ba chiar dau ușor cu piciorul la o parte prezervativul deșirat, care mi-a căzut de la etaj, în față, în timp ce așteptam cinstit să întru într-un magazin.

Nu-i bai, în fond urbanizarea modernă vine cu ce are și ea mai bun, fie că e vorba de ilogism sau de călărirea bărbatului de către femeie. Însă nu-mi explic, de ce ținem atât de mult să ne auto-mutilăm când chiar nu avem ce îmbrăca în această sală frumos mirositoare europeană.
Nu mi-a plăcut niciodată drumul dintre Iași și București, dincolo de faptul că în inetercity-ul preschimbat în Cenușăreasa de Săgeată Albastră, de trei luni de zile ascult aceleași melodii, în vreme ce oasele îmi întră în burtă de atâta șezut. Vrei nu vrei, admiri peisajul dezolant de pe fereastră: chirpici lângă chirpici și câmpuri gri, semi-pârjolite, semi-lucrate. Veșnicia s-a născut pe schele, asta cu siguranță, pentru că altfel n-ar exista atâtea construcții gen siloz, grânar, dezafectate pe plaiurile carpato-danubiano-pontice. Mda, doamna din fața mea s-a întors din Bulgaria și n-a avut timp să-și inspecteze călcâiele, o face acum, în timp ce dă din cap vârtos pe ritmuri latino, pocnind din degete. Nu pricep până la urmă de de nu-i mulțumește în versiune full în tren și nu le pune și-o manea?!

Am ratat sărbătorile Iașului anul acesta, cele care seamănă cu toate sărbătorile la noi, cu iz de mic și bere. Nu-mi pare deosebit de rău, mi-am completat pofta cu aglomerația capitalei și cu vreo două accidente fără urmări grave pe trecerea de pietoni de la Unirii. Am simțit însă din plin, de luni dimineață toate refulările sărbătorii moldave, când se spăla printre picioare trecătorilor pe jos, cu furtunul. „Pardon, domnișoară, unde este aleea îndrăgostiților?” Mi se pare o răutate să răspund. Cât de valabil îmi pare gândul lui Shakespeare că lumea este un tatru. Iar mai adecvat și fără nostalgie, pot extinde că societatea este una bufă, chiar cu tente de grotesc (și nu doar cea română, dar și altele, fiecare din perspective diferite), toți asistând la propria bufoniadă. Nutrim fiecare pentru celălalt o compasiune și o consternare de a aștepta locuri de muncă în străinătate sau de a vedea cum vor crește prețurile exorbitant, cu aceeași poziție cu mâinile în sân cum ne-am moștenit-o de la strămoții „neatârnați”.

Pierduți într-o marionetizare inconștientizată, într-o stare a lucrurilor, vedem cum Diavolul se îmbracă de la Praga sau nu ne mai săturăm de aproape un an de Memoriile unei gheișe, pentru că filmul bate cartea. Pe primul raft la Librăria Humanitas (una dintre, o păstrăm anonimă) lectorul poate achiziționa Hot Sex – ghid practic. Măcar se citește. Facem afaceri cu câinii comunitari – noi îi încredințăm nemților, ei ne dau ponei. Oare câți Negruți din fața blocului meu fac un cal pitic? N-am fost bună la calcule, deci mai bine rămân în elitismul meu filologic, ca într-un măr scuturat știind totuși că nici un ponei nu latră. „Bine, doamna profesoar’, dacă nici un sau nici o sunt atribute nehotărâte, nici e particula negativă, o/un, articol, atunci ce e niciun sau nicio?”

Comunitate, iată-i că vin!