Marian Nicolae Tomi: Mecanismele secrete ale istoriei

„Mereu se întâmplă ceva în drumul spre rai”, spune Marian Nicolae Tomi în cartea apărută la Editura Grinta, Cluj, romanul său reprezentând o analiză pertinentă și tragică a stării de pierdere a identității în vreme de război și de regăsire a ei după îndelungi tribulații spirituale.
Preotul țăran Mihai Bontaș, devenit preot militar și trimis pe frontul din est încă de la începutul celui de-al doilea război mondial, coboară treptat din sfera umanului, pentru a intra în ipostaza de animalitate și de „nebunie colectivă care cuprinde ciclic lumea” (p. 10) și-și pierde nu numai familia și statutul social, dar și demnitatea morală, harul și puntea de legătură cu divinitatea. Romanul este construit ca unul al memoriei, sub forma unei spovedanii fără un ascultător anume, și dispus pe trei planuri care alternează, astfel că firul epic, departe de a se desfășura liniar, se fragmentează și se reia în contrapunct; amintirile dintr-o primă etapă, cea a primelor zile de front, sunt provocate de evenimente din planul al doilea – ororile din lagărul siberian – și de cele dintr-un ultim plan, cel al întoarcerii acasă, într-o patrie care și-a pierdut noblețea și, care, prin acțiunile demențiale ale fiilor ei, a devenit o maică Rusie în mic, coruptă și bolșevizată, chit că: „Þara nu e niciodată vinovată de credințele și de greșelile oamenilor care o locuiesc.Ea există pur și simplu, așa, ca ceva mai presus de noi, poate chiar mai presus de Dumnezeu, să mă ierți, părinte, pentru că Dumnezeu este chiar peste tot, dar și țara ta este peste tot unde trăiesc oamenii ei și este unică” (p. 229).
Ajuns preot mai mult prin voința părinților decât prin vocație și opțiune personală, Mihai Bontaș suferă modificări exemplare la nivelul percepției sacrului și al manifestării inclusiv formale a comportamentului religios, vidul de credință părând inițial o stare de imponderabilitate: „eram eliberat! Eliberat de o răspundere uriașă. De răspunderea asumată prin hirotonire. Simțeam un soi de ușurare, de parcă aș fi lepădat de pe umeri o uniformă grea și incomodă. Sufletul, deși era mâzgălit și pervertit de sângele pe care l-a vărsat trupul în ultimele luni, mi-l simțeam acum terbil de senin, așa ca și când s-ar fi luat de pe el un văl cernit” (p. 22). Evident, este vorba despre o falsă ușurare, izbucnită nu din luciditatea autoanalizei, ci din automistificare: căderea în laic și refuzul crucii personale reprezintă numai o etapă din necesara rătăcire prin infern pe care-o suportă preotul, înainte de a-și găsi adevăratul drum. O anumită stare de inerție domină personajul în primele zile de război, când reflecțiile sale pe marginea dramei la care participă sunt mai degrabă comode și călduțe, războiul este privit dinafară, cu ochiul superficial al spectatorului: „Ceea ce mi se păruse, în primele zile de front, ca deosebit sau anormal, interesant și chiar excitant – desigur lucrurile acestea sunt mai puțin măgulitoare și reprezentative pentru o față bisericească – a intrat destul de iute în obișnuit, în cotidian. Chiar și moartea. Noutatea crimei perfecte și legal organizate îmi dădea certitudinea că particip numai la o demonstrație, o montare de fapte și de mucava de sorginte cinematografică” (p.23). Tot din ipostaza de spectator este relatată și campania din Basarabia, personajul intrând totuși în contact direct cu minciuna organizată și distribuită oficial, în doze patriotice de falsă istorie națională: „Din ce în ce mai mirați, șocați și nepregătiți să vedem răspunsurile, replicile armatelor rusești, constatam cu tot mai multă groază dimensiunea minciunii. Fusesem învățați să știm altceva despre ei. Ceea ce ne învățase propaganda noastră acasă, de la un moment dat încolo, nu a mai corespuns realității” (p. 35).
Perspectiva asupra războiului dus de armata română este camilpetresciană, aceeași ironie și înclinație spre pamflet poate fi regăsită și în romanul lui M N Tomi, ceea ce-l apropie de „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, numai că lipsește în bună măsură acea caldă umanitate și solidaritatea emoționantă care unește personajele lui Camil; preotul lui MN Tomi reușește să se înstrăineze nu numai de cei din jurul său, ci și de sine însuși, în golul rezultat nemaiavând nimic de pus. Spațiul concentraționar – lagărul - îi scoate în evidență, mai mult decât războiul, uscăciunea sufletească, spoiala de cultură și de civilizație se curăță rapid și personajul apare redus la mecanismele fiziologice, la lupta pentru supraviețuire, nu altfel decât celelalte personaje: „deveneam tot mai mult ceea ce de fapt eram: animale! [...] Toate instinctele noastre, unele mai mult sau mai putin atrofiate de educație și de civilizație, au năvălit pe poarta lagărului, au intrat în barăcile noastre. Găsindu-ne nepregătiți, ne-au cucerit cu ușurința celui care de fapt tocmai asta și voia. Să fie cucerit de vicii și să și le satisfacă apoi, oricum și oricând” (p. 139). Suntem la ani-lumină distanță de soluția steinhardtiană a supraviețuirii prin cultură și prin încredințarea totală în mâinile lui Dumnezeu. Preotul Mihai Bontaș devine o ființă primară, vulnerabilă spiritual, cu apucături de cavernă, asupra căreia evenimentele tragice au nu rol cathartic și moralizator, ci, dimpotrivă, reprezintă un declanșator al apucăturilor ancestrale, de troglodit care respinge moartea prin înfometare și se aruncă, ignorându-și valorile morale, în cruzimea darwiniană a selecției naturale. Paginile care relatează degradarea ființei umane au realismul / naturalismul scelerat al romanelor lui Zola, dar accentul nu cade numai pe latura psihologică, ci și pe cea istorică, autorul menținându-se în parametrii nonficționali ai adevărului istoric.
După eliberarea din lagăr, ajuns pe cea mai joasă treaptă a umanității, preotul, rămas fără familie și fără slujbă, incapabil să se integreze în noua ordine socio-politică din România, intră într-o „ceață permanentă”, practic moare, pentru a putea renaște ca adevărată entitate umană: „Acolo am vegetat în așteptarea unui eveniment care nu-mi era precizat defel, dar așteptam să se petreacă și să schimbe lumea, poate chiar pe mine. Ieșind foarte rar, am putut recupera anii îndelungați de nesomn și de activitate febrilă și permanent pusă sub semnul punițiunii. Atunci am avut strania senzație că descopăr, că redescopăr, de fapt, viața de dinainte de viață, viața intrauterină. Retras într-o vizuină, într-o găoace primordială, așteptam a doua naștere, așteptam ca cineva să mă expulzeze tocmai în lumea din care fusesem alungat, în care suferisem pedeapsa...Această nouă formă de gestație, chiar însoțită de o oarecare conștiință – pentru că și ea intrase într-un soi de hibernare – nu s-a închegat în vreun plan oarecare. [...] O melancolie cu efect tranchilizant m-a încercuit cu blândețe, mi-a amorțit reflexele, m-a izolat de aproape toate frământările și evenimentele exterioare” (p.132).
Renașterea și reconstrucția se desfășoară într-o ignorare totală a masacrelor din primii ani de socialism românesc, Mihai Bontas acceptând cu umilință și resemnare continuarea pedepsei, înjosirea, trimiterea la munca de jos, pe un șantier, traiul în comun, în barăci mizerabile, printre ființe abrutizate, cărora li se făcea, permanent, o ideologizare inutilă. Abia acolo, în munți, construind drumuri care nu duceau nicăieri, preotul începe să se trezească, să-și recunoască greșelile și să se împace cu sine. Ca și în perioada de război și apoi în cea de detenție, devine din spectator actant, de data aceasta în universul personal, acolo unde nivelul entropic depășise cu mult limita suportabilului. Nesiguranța gândului și neputinta trupului încep să fie învinse prin meditație. Cel care putuse recunoaște: ”Se trezise undeva, în străfundurile ființei noastre, câinele vechi, nedomesticit, necivilizat, dar înzestrat tocmai cu darul acesta indicibil al salvării cu orice chip. Dar el era un păgân, o ființă fără pic de credință, fără lașități civilizatorii, însă, lacom de viață, trăgea de noi fără să ne mai întrebe dacă vrem sau nu să traim” (p. 144) este capabil să-și înțeleagă vina și pedeapsa: „Nu cred că-mi trebuia pedeapsă mai mare decât aceea de a purta în mine un alt om, un străin cu care am început, imediat ce l-am descoperit, marea ciondaneală. Așa a trebuit ca eu să mă învăț pe mine a trăi anii cei lungi ai ispășirii, ai identificării eului meu pierdut, ai regăsirii”...(p. 150). Practic, abia acum personajului îi cresc și i se adâncesc rădăcinile încreștinării, momentul de revelație a ceea ce s-a petrecut de fapt („Spurcăciunile vieții nu mi-au murdărit credința, doar mi-au terfelit sufletul”) fiind urmat de o înțelegere lucidă a trădării, a lașității de a se lepăda de Dumnezeu, precum și a adevăratei dimensiuni a singurătății și a neputinței: „Abia acum am început să pricep marea mea trădare! Abia acum eram cu adevarat înspăimântat de greutatea drumului ce-l aveam de străbătut până la El!” (p. 163).
Mihai Bontaș parcurge toate etapele drumului spre rai, spre calmul paradisiac al împăcării cu sine și cu divinitatea, ignorând lumea exterioară, izolându-se și sacralizându-și spațiul interior. Redescoperirea cerului se face prin ascensiune, muntele redimensionând personajul și dându-i acel botez atât de necesar după irosirea în păcat și blasfemie: „Mă lăsam astfel spălat ca la un fel de botez, tocmai așa cum trebuie să se fi petrecut lucrurile și la începutul creștinismului, pe aceste plaiuri” (p. 274).
Marian Nicolae Tomi scrie cu sinceritate despre viață și despre moarte, despre modul cum războiul și ideologiile pot schimba structural ființa umană, făcând-o să uite că are un drum de parcurs și că punctele de reper ale acestuia nu sunt reprezentate de verbul a avea, ci de a fi și de a crede. Romanul său este cel al unui scriitor cu o înțelegere desăvârșită a istoriei și a implicațiilor ei în textura intimă a fiecaruia dintre noi, indiferent de statutul nostru de învinși sau de învingători.