Dan C. Mihăilescu este unul dintre cei mai „vizibili” critici literari de astăzi. Fost cercetător științific la Institutul de istorie și teorie literară „G. Călinescu”, „omul care aduce cartea” la PRO TV de câțiva ani încoace reușește să combine cu succes în scrierile sale stilul academic, riguros și exact, cu cel publicistic, mult mai atractiv pentru publicul larg. Discursul rezultat din această mezalianță devine astfel temperat și seducător, direct și nuanțat, lejer și documentat.

Caracterizarea de mai sus poate fi verificată cel mai bine prin Literatura română în postceaușism, lucrare proiectată în patru volume, din care au apărut deja două. Primul, Memorialistica sau trecutul ca reumanizare (Polirom, 2004) reunește un număr impresionant de cronici publicate inițial în periodicele „22” și „Ziarul de duminică”. Autorul tratează „aleatoriu și impenitent” toate speciile literare subordonate ideii de confesiune. Dan C. Mihăilescu nu-și impune anumite grile restrictive, nu urmărește o teză explicită da capo al fine, ci produce un comentariu continuu, aproape diaristic, al unor evenimente recuperate. Se poate spune că avem de-a face cu un jurnal al jurnalului, în care trecutul pare reactivat prin niște stimuli intermediari. Nu se pierde nici o clipă legătura dintre trecutul istoric (obiectiv), trecutul subiectiv (rezultat din interpretările „la prima mână” ale autorilor de memorii, jurnale etc) și prezentul capabil să panoramizeze realitatea și să o interpreteze la o „a doua mână”. O astfel de interpretare a interpretărilor beneficiază și de cunoașterea din mai multe surse a perioadelor studiate și de acceptarea sau distanțarea în raport cu alte puncte de vedere exprimate anterior de către alți cercetători în legătură cu aceleași subiecte. Dan C. Mihăilescu sintetizează caracteristicile esențiale ale obiectului său de interes. Nu de puține ori apelează la mijloace metaforice, fără însă a crea confuzii sau inexactități. Se simte plăcerea portretizării și a coborârii în straturile de adâncime ale personalității celor despre care scrie, dovedind și o anumită „malițiozitate benignă”.

Criticul bucureștean se folosește uneori de niște fragmente, documente, aparent nesemnificative, pentru a descoperi dincolo de ele fizionomia întregului. Un exemplu convingător pentru situația de față poate fi întâlnit în articolul Împliniți și înfrânți, în care e discutat volumul Scrisori către Filip Lahovari al Cellei Delavrancea. Portretul ei e întrezărit într-o cartolină pe care I. L. Caragiale i-o trimitea „viitoarei muziciene centenare” cu ocazia sărbătorilor pascale din anul 1911: „Dragă Cella, te pomenim și te dorim – mult. Fii sănătoasă și veselă! Dumnezeu cu tine. Al tău credincios admirator, Caragiale”. În aceste rânduri simple, aproape convenționale, Dan C. Mihăilescu citește un întreg temperament: „sunt, indirect, cuprinse aici exuberanța, insurgența, sociabilitatea, franchețea și vitalitatea acestei feminități debordante, aliajul de mondenitate salonardă și grație rebelă, de conveniențe și elanuri impudice, destinul generos al unei ființe capricioase, inteligente și ardent senzoriale totodată, o îndrăcire fermecătoare, de un hedonism până la Dumnezeu ...”.

Un capitol foarte interesant al lucrării de față îi este dedicat lui Ion D. Sîrbu. Aici se practică citatul extins în scopul familiarizării citiorului (neavizat) cu discursul apăsat original al romancierului, dramaturgului și memorialistului din Petrila. Dan C. Mihăilescu împrumută ceva din tehnica expozitivă a scriitorului redescoperit. Portretul lui Ion.D. Sîrbu e plin de substanță, referințele biografice neputând fi disociate nici de semnificația scrierilor literare ale acestuia, nici de mecanismul intern de producere a unor raționamente surprinzătoare. Cele câteva articole consacrate autorului romanului Adio, Europa pot funcționa ca o bună introducere în studiul operei lui Ion. D. Sîrbu.

Cel de-al doilea volum, Proza. Prezentul ca dezumanizare (Polirom, 2006) este structurat pe trei secțiuni ce poartă titluri exagerat de analitice: Prima parte, Semne din alte vremi. Parabole, fabulos, calofilie, este urmată de Realismul apocaliptic și deriziunea. Umorul bonom sau monstruos. Viziunea crudă. Cinismul și de Ego-grafia ca provocare. Triumf narcisiac sau nevroză? Autoscopia exuberantă și melancolia neputinței ficționale. Romanul de gașcă & sictir.
După modelul lui Nicolae Manolescu, care declara la începutul eseului Arca lui Noe că nu este un cititor de romane, Dan C. Mihăilescu nu ascunde cititorilor faptul că nu se simte suficient de bine pregătit pentru a comenta cărți de proză, fiind un pasionat cititor de poezie și eseistică. Totuși, acest al doilea volum al lucrării Literatura română în postceaușism este (credem noi) cea mai bună și coerentă radiografie a prozei românești de după 1990. Deși autorul infirmă orice pretenție de exhaustivitate, nu pot fi depistate în cuprinsul cărții omisiuni impardonabile. Prima secțiune reunește articole dedicate unor scriitori precum Alex Mihai Stoenescu, Stelian Tănase, Ștefan Agopian, Gheorghe Crăciun sau Ion D. Sîrbu, căruia i se continuă astfel portretul literar început în primul volum. Dan C. Mihăilescu se ferește de criteriul generaționist, preferând să-și ordoneze materialele în funcție de anumite teme recurente. Astfel, scriitori precum Ioan Groșan, Petre Barbu, Radu Aldulescu sau Petru Cimpoeșu pot sta alătruri de mai tinerii Lucian Dan Teodorovici sau Dan Lungu. Criteriile prin care acești autori sunt așezați unii în vecinătatea altora sunt totuși superficiale, criticul literar fiind interesat mai mult să surprindă individualitatea fiecăruia dintre ei decât să brodeze portrete de grup.

Materialele adunate aici sunt foarte utile. Există verdicte clare, analize pertinente, siturări bine argumentate. Cronicarul de întâmpinare își asumă din start riscul neîndreptățirii sau supralicitării unor autori foarte tineri. Mai ales atunci când comentează producțiile literare ale celor care au debutat în anii 2000, Dan C. Mihăilescu se simte obligat să vorbească despre potențalitatea modalitățior actuale de înțelegere a narațiunii și a artei scrisului în general. Uneori creează asocieri de tip sociologic între literatuă și societate, între acestea două existând un raport de determinare reciprocă, în virtutea noului realism afirmat în proza românească.

Un alt aspect al scrisului despre scris al lui Dan C. Mihăilecu constă în inserea în cronica de carte a unor pasaje autoreferențiale. De multe ori criticul face istoria lecturii romanelor despre care intenționează să se pronunțe. Motivează alegerea unor titluri, nu-și refuză judecățile de valoare parțiale asupra cărora revine de mai multe ori. Modalitate de aboradare aduce beneficii indiscutabile înțelegerii mecanismelor interne ale creației ce presupun și punerea pe picior greșit a cititorului hermeneut. Revenim practic la ideea expusă la începutul recenziei referitoare la înțelegera lecturii ca jurnal al interpretării. În al doilea volum nu mai aveam de-a face cu un trecut reactivat pus în slujba ideii de reumanizare, ci cu un prezent al dezumanizării prin ficțiune. Totuși nu vorbim despre două lucruri fundamental diferite. Între autoficțiunea specifică prozei de azi și transcrierea subiectivă a unor destine bine determinate istoric există o similitudine evidentă, aceeași care îi face pe romancieri să se identifice uneori cu personajele pe care le inventează.