poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5571 .



interviu cu Radu Pavel Gheo
articol [ ]
Cred că și homo erectus a gîjîit la vremea lui niște poeme

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cosmin dragomir ]

2006-07-24  |     | 



Radu Pavel Gheo:

“ Cred că și homo erectus a gîjîit la vremea lui niște poeme”


Cosmin Dragomir: „Românii e deștepți”. Românul s-a născut poet, cu varianta, plauzibilă, a lui Mircea Dinescu – românul s-a născut cenaclist. Românul se pricepe la toate. Sunt toate acestea clișee identitare, dacă da: ne avantajează? Dacă nu: cum scăpăm de ele?

Radu Pavel Gheo: Uite, atunci cînd încercam să sistematizez cîteva din clișeele și obsesiile românilor – și, prin alte locuri, ale oamenilor în general –, am spus (ce-i drept, în treacăt) că își au și clișeele rostul lor. Ne ajută să credem că putem ordona și sistematiza o lume tot mai buimăcitoare. Eu nu împotriva clișeelor am ceva de mîrîit, ci împotriva folosirii excesive a clișeelor, împotriva folosirii lor fără acoperire și mai ales împotriva folosirii lor ca ideologie asumată, care propune acțiuni și decizii. Altfel, nu am nimic împotriva perpetuării clișeelor în nesfîrșitele taclale balcanice – sau occidentale – pe o terasă, la o cafea, un mic, o bere. Ne ajută să comunicăm. Oricum, de ele n-avem cum să scăpăm. Iar dacă ar fi să aleg între un relativism absolut al conceptelor și o lume a clișeelor, aș fi pus într-o mare dilemă.
Dar clișee ca „românul s-a născut poet” sînt pur și simplu neutre. Nu cred că definesc identitatea națională. Cred că și homo erectus a gîjîit la vremea lui niște poeme. Cu atît mai puțin cred în românul cenaclist. În sens strict literar, cenaclurile au cam dispărut și, oricum, deja nu mai au rolul de odinioară în impunerea unor autori. Asta dacă nu numim „cenaclu” forumurile de pe Internet. Dar și aici ptem adăuga că nu doar românul s-a născut forumist – sau cenaclist.
Zău c-aș vrea să știu și eu cum s-a născut românul. Dar pentru asta trebuie să găsesc întîi „românul de retortă”, ca să zic așa. Nu l-am găsit.

CD: Oricum, românul nu s-a născut cu internetul la nas, însă contactul cu el parcă a-i fi excitat cenaclismul. Există în primul rînd trei site-uri literare importante și animate care se autodenunță drept cenacluri sau ateliere și nu o fac în mod eronat – agonia.ro (poezie.ro și proză.ro), clubliterar.com și hyperliteratura.reea.net (în ordine alfabetică), cu zeci, sute și chiar mii de afișări zilnice.

RPG.: Ce să zic? Există – și mă bucur că există. De obicei se zice că literatura publicată pe Internet e inferioară calitativ celei tipărite pe hîrtie. Că nu există criterii serioase de selecție și mai ales că lipsesc personalitățile critice, care să valideze sau să invalideze operele postate pe Internet. E așa și nu e așa. Uite un clișeu: Internetul e, probabil, cel mai democratic spațiu de manifestare individuală. În cazul literaturii de Internet, asta implică, bineînțeles, și riscul unei mai slabe selecții valorice. Dar hai să fim sinceri: literatura pe hîrtie cît e de selectată valoric? Cîte volume de certă stupiditate n-au apărut în România? Cîți iluștri scriitori sortiți uitării nu scriu, publică în neștire și mai sînt și comentați prin revistele literare pe suport clasic? Care-i diferența, pînă la urmă? Că textele pe hîrtie sînt palpabile, pipăibile, materiale? Dar literatura e în sine ceva virtual! Vorbim doar de suport.
Ce-i drept, dacă e vorba de citit, textele mai lungi prefer să le citesc pe hîrtie. Adică efortul fizic mi-e mai redus dacă le citesc pe hîrtie. Dar văd că am abătut discuția într-o altă direcție.
Oricum, forma tradițională de cenaclu propunea mai întîi doar contactul direct, cu amiciții legate la masă și lecturi comentate live, în timp real. Există o diferență, chiar dacă e subtilă. Un chat pe net nu se petrece totuși în timp tocmai real. Există un decalaj – mic, dar voinic. M-am trezit de multe ori că dialoghez pe messenger și, pînă răspund la o replică, conlocutorul adaugă ceva sau trece la altceva și invers. E acel mic decalaj, fiindcă de fapt comunicarea directă nu e doar verbală. Mai e și proxemica, kinetica, mă rog... gesturile, mutrele, poziția corpului.
Sînt tipicar. Nu trebuia să intru în detaliile astea. În esență, ideea mea e că există o diferență între cenaclul tradițional, care presupune prezența fizică, și cenaclurile online. Iar o diferență mai importantă este aceea că mai toate cenaclurile tradiționale importante au avut un mentor cu un plus de autoritate. Bine, rău, asta era situația. Ãsta e modelul. Internetul fiind, așa cum am spus, mai democratic, e mai greu să impui un mentor. Și mai greu să fie acceptat. Administrator de site da, dar nu-i același lucru. Nu-i aceeași autoritate. Nici dacă site-ul l-ar administra Marquez – fiindcă nu-i Marquez, ci un simil virtual.
Simplu: cenaclul tradițional propunea o selecție și o instruire, sub tutela mentorului, a magistrului. Site-urile literare sînt forme de contact democratic. Dar nu cred că unul e mai bun decît altul. Nu cred că ele se deosebesc în plan valoric. Sînt forme diferite de agregare a literaților.

CD: Da, dar cunosc cenacluri totalitare tocmai din cauza unui mentor unic.
Ce scriitor din noua generație îți e mai la suflet?

RPG: Ho-ho, o grămadă! Probabil nici n-ar trebui să dau nume, că sigur uit pe careva. Dacă ai zis „scriitor”, prima dată îmi vin în minte prietenii mei de la Iași, cei cu care am lucrat la revista Timpul. Iar acolo nu ne-a ținut alături generația. De la Liviu Antonesei la Dan Sociu, îmi amintesc cu drag de toți. Cred că eram vreo 10-15. O generație între 20 și 40 și ceva de ani. E drept, ne-am mai ciondănit noi, ne-am mai împăcat, dar tot aș vrea să îi reîntîlnesc din cînd în cînd – mai des decît reușesc. Mi-au rămas dragi. Chiar, pe Emil Brumaru unde să-l plasez? În ce generație? Că mi-a rămas la suflet.
Apoi mai sînt timișorenii, cei cu care acum mă întîlnesc mai des. Arădenii de la Celebrul animal. Bucureștenii, dintre care mulți sînt vitali, talentați, cu farmec și deloc „mitici”. Apoi cei plecați peste hotare, cum e Bogdan Suceavă... În fine, tac. N-aș vrea să dau impresia că vreau să mă pun bine cu toată lumea. Dar chiar așa e: paradoxal, poate tocmai fiindcă sînt destul de individualist în plan literar și nu pot încremeni veșnic într-un cenaclu (am trecut pe la vreo patru-cinci, dar de scris am scris singur), nici într-o singură gașcă literară (am prieteni – sau măcar amici – prin vreo zece-douăzeci de grupuri), nici n-apuc de idiosincrazii serioase.
Am prieteni-prieteni care sînt și scriitori. Dar nu vreau să amestec lucrurile. Scrisul e ceva foarte personal – ca și cititul. Acum nu mă întreba cine îmi place mai mult ca scriitor, că-mi plac mulți. Și nu numai tineri.

CD: Tu taci, eu te întreb, parafrazînd un titlu de rubrică; vorbește-mi de generația ta, de nucleul de la Iași, de ce înseamnă să faci parte dintr-un colectiv literar unit și în ce relații te afli cu congenarii din alte zone ca după să te întreb și de douămiiști!

RPG: Pe cuvînt că nu prea am ce să spun despre generația mea. Nu știu care generație... Cînd am debutat în proză – cu povestiri fantastice și SF –, am fost plasat de criticii din domeniu în „generația Jurnalul SF”, care includea scriitori între 18 și 40 de ani. Am aparținut și n-am aparținut de grupul respectiv, în sensul că am prieteni și printre prozatorii SF timișoreni mai tineri sau mai în vîrstă ca mine, dar care nu făceau parte din generația respectivă, și printre cei din Brașov, Iași sau București – tot așa, mai tineri sau mai în vîrstă, nici nu mai știu... Apoi, cronologic vorbind, în timp ce tocmai îmbătrîneam, am ajuns la Iași și am fost invitat să intru în noua echipă redacțională de la Timpul. Asta pe la începutul anului 2000, pe cînd lucram la Radio Iași – făceam emisiunea literară.
Aici nu pot să nu laud iar intuiția lui Liviu Antonesei, care practic ne-a dat, plin de încredere, revista pe mînă. Nouă... și lui. Adică o făceam împreună. Și-aici iar n-aș putea vorbi nici de o generație, nici de un grup sau un club. La Timpul erau Liviu și soția lui, criticul Gabriela Gavril, era nucleul Clubului 8 (Ovidiu Nimigean, Radu Andriescu, Horațiu Decuble, Mick Astner – toți mai în vîrstă ca mine, dar și Dan Lungu și Costică Acosmei, mai de vîrsta mea), erau cei de la clubul Outopos (îi pomenesc acum doar pe Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu și Șerban Axinte, deși ar mai fi nume), eram eu, picat cam fără veste din Timișoara în Iași, era prozatorul Șerban Alexandru, tot mai în vîrstă ca noi. Și totuși a fost o atmosferă care mi-a plăcut fantastic. Cu un entuziasm fantastic, cu îndîrjire și spirit ludic (adică eram miștocari cînd aveam chef), cu frecușuri și certuri care veneau și treceau, dar cu rezultate bunicele. Tot în Timpul a debutat puștiul – pe atunci – Dan Sociu – și, dacă îmi amimtesc bine, a fost descoperirea lui Ovidiu Nimigean. Sau cel puțin de la el am auzit eu pentru prima dată de Sociu: ne-a chemat și ne-a citit la fiecare din poemele lui Dan. Și, într-adevăr, meritau toată atenția.
Cred că în șase luni revista deja revenise în atenție și era comentată zdravăn prin presa culturală românească. Crede-mă că nu exagerez, dintr-un surplus de orgoliu. Mai am pe undeva extrase cu ecouri din acea vreme. Totuși, ca o plăcere personală, îmi amintesc ce tare mă distrau comentariile la revista presei din Timpul, pe care am făcut-o vreo doi ani. O semnam Temperatus, deși nu știu cît de temperat eram. Cred că de fapt îmi exersam pe ascuns spiritul răutăcios...
În fine, ca să nu mă mai lungesc, merită văzut cîte din numele pe care le-am înșirat acolo, la Timpul, sînt cît de cît cunoscute azi. Liviu a avut într-adevăr mînă bună. Și are și acum. Dar de o generație e evident că nu se poate vorbi. Am fost acolo cu toții, chiar dacă după aceea am luat-o în diverse direcții (eu la Timișoara... via America, mă rog). A fost locul de unde am început – mulți dintre noi – să devenim vizibili pe plan național. Dar nu, n-am fost o generație. Poate o emanație... Iar acum sînt redactor la Orizont, cu o echipă despre care se poate spune orice, dar în nici un caz că e monopolul unei generații.
Așa că eu, unul, nu fac parte dintr-un colectiv literar unit. N-am avut unul – adică doar unul –, fiindcă nici n-am stat într-un loc. Am avut mai multe. Și am avut mai apoi și bafta să lucrez împreună cu cîțiva dintre prietenii mei la Editura Polirom, adică la locul meu de muncă. E drept, de la distanță, pe axa Timișoara-Iași-București-Timișoara, dar e totuși ceva. Și... hai, poți să spui că nu facem o treabă bună acolo? Unde ar fi fost discuțiile despre literatura tînără, atenția asupra literaturii române în general (că unde-i polemică, e și atenție)? Unde ar fi fost planurile de promovare a literaturii române fără tinerii lansați de Polirom? Nu numai, dar în primul rînd de Polirom.
Dar colectiv literar unit... ca să fiu rău, aș zice că expresia e oximoronică. Nu pot divaga pe tema asta. Iar cu congenerii... păi, am congeneri care-mi sînt dragi și am congeneri pe care-i ocolesc cît pot. Și cunosc scriitori mult mai vîrstnici ca mine – sau scriitori care mi-ar fi putut fi elevi pe cînd predam –, dar cu care mă înțeleg perfect. Sau așa am impresia (mărturisesc, uneori sînt așa de ușor de dus de nas...).
Știi ceva? Am și eu o întrebare: nu ți se pare că mă lăbărțez cam tare în interviul ăsta?


CD: Păi eu ce să spun, îmi place atît de mult încît nu mă deranjează. Uite, vineri am vorbit cu Robert Șerban despre tine, și el te-a arhivat drept mucalit. Și pentru că Robert e director de editură, te întreb la ce lucrezi?

RPG: Dacă Robert zice că-s mucalit, e OK. Chiar mă măgulește. De obicei sînt considerat prea serios – în realitate, nu în scris. Cum ziceam, scrisul n-are neapărat legătură cu biografia autorului.
De muncă nu mă plîng. Dacă ar fi să mă plîng de ceva, ar fi de faptul că nu mai am timp să scriu... un roman, să zicem. Acum – chiar acum-acum – redactez o carte care se anunță foarte bună: Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană. În ciuda titlului, e un roman, scris de Marina Lewycka, englezoaică de origine ucraineană (desigur). Traduc și eu ceva: al treilea volum din seria „Wilt” a umoristului britanic Tom Sharpe. Se anunță cel puțin la fel de comic ca și celelalte două: Wilt și Alternativa Wilt. Așadar traduc, redactez... mai am rubrica săptămînală din Suplimentul de cultură și o rubrică lunară în Orizont. Așa că timpul de-abia dacă îmi ajunge pentru treburi.
Mai nimeresc și la cîte o lansare. Chiar ieri (raportîndu-ne la momentul cînd scriu) am fost la lansarea unei cărți noi din colecția „Ego.Proză” de la Polirom. O cheamă Zogru, e scrisă de Doina Ruști și dacă se întîmplă să pice pe mîna vreunui editor străin competent, omul ăla și-ar da seama că aici e rost de o lovitură. O spun sincer, fără invidie, ci, eventual, cu un strop de gelozie: Zogru mi se pare cel mai bun roman pe care l-am citit în ultimii doi-trei ani (nu doar din România) și, cu toate reținerile pe care le avem cînd folosim vorbe mari, aș spune totuși că e o capodoperă în proză.
Bun, am divagat (mi-a plăcut tare cartea Doinei Ruști). Dar în general am destule de făcut. Nu mă plîng. Ar fi culmea să spun acum că dacă aș avea mai mult timp, aș trînti o carte nemuritoare. Ãsta e visul multor scriitori: să stea undeva cu burta în sus și să aștepte să croiască o capodoperă. Să vină la el inspirația, fierbinte și docilă. Așa, dacă ar fi să fantazez, mi-ar plăcea și mie. Dar știu că o carte mare o poți scrie oricum – dacă ești în stare. Așa că mai vedem. Deocamdată traduc, redactez, îmi văd de rubrici, să nu întîrzii cu predarea lor... Întîi munca și după aia distracția, cum zice ardeleanul dus la coasă cînd îl cheamă vecinul să vină repede, că i-a luat foc casa cu soacra în ea și femeia țipă după ajutor.

CD: Uite cum o să dau eu fuga la librărie, cu bruma de bani șomerialo-studențești și o să cumpăr cartea, dacă zici că merită. Din păcate ne cam apropiem de final. Știu că, recent, ai făcut parte din juriul concursului „Europa la liceu”, o inițiativă lăudabilă și serioasă. Cum ai ajuns, cum a fost? Eu am văzut spre exemplu partea cealaltă, prin Cristina care a fost trainer a două grupe de elevi, și entuziasmul lor m-a uimit.

RPG: De fapt participarea mea a fost mult mai modestă. N-am făcut parte din juriul concursului „Europa la liceu”. Nici nu cred că aș fi făcut față – la așa ceva nu mă pricep. Dar știu că în juriu a fost regizorul Cristi Puiu, adică o alegere excelentă. Eu doar am participat la sesiunea de deschidere și lansare a concursului. Iar aici am fost invitat... o, e o poveste lungă! Spusă mai pe scurt: anul trecut am fost cu adevărat membru într-un juriu al unui concurs organizat de Comisia Delegației Europene. Era un concurs de eseuri pe tema valorilor europene, așa că alegerea era justificată. Și a fost o experiență extrem de interesantă – la fel de interesantă ca și tema aleasă, care ridică o problemă încă nerezolvată. Poate chiar nerezolvabilă.
Uite, așa am văzut și eu cîtă lume este interesată de integrarea României în UE, ce grad de competență (surprinzător de mare) are lumea asta și cît de diverse sînt opiniile despre integrare. Am dat peste texte scrise foarte bine, cu talent, cu farmec, peste texte argumentate și documentate serios, peste eurooptimiști și eurospectici... Da, foarte-foarte interesant! Ei, de-aici a pornit totul. Am rămas în legătură cu cei de la Delegația Comisiei Europene și m-am bucurat cînd m-au invitat la Bușteni, la lansarea noului concurs. Mi-a plăcut și ideea: filmulețe făcute de liceeni, pornind de la ideea „România din UE, UE din România”. Dar să jurizez așa ceva... nu n-am fost și nici n-aș fi fost în stare.
Apropo, pînă una-alta, ai citit Zogru? Ca să nu întreb de cărțile mele sau ale prietenilor mei.

CD: Mă, încă nu. De cărțile tale ce să zic, doar trei! Ale prietenilor, nu fac liste. Acum la final, o întrebare generală (aptă de subîntrebări), despre presa culturală neaoșă, avem și acolo “jurnalagii”? este loc pentru toată lumea? Sau spațiul revuistic a devenit prea lax și implicit diluat?

RPG: Avem. În general avem de toate: și mediocritate multă, și tipi excepționali, și „jurnalagii”. Și gazete culturale foarte bune, și multe mediocre, și greu lizibile... sîntem o țară diversă. Și nu se zice că diversitatea culturală e bună? Ba da. Dar zău că nu vreau să detaliez și asta. Mi-e să nu se supere... de exemplu, chiar cineva de la revista în care mi-ai zis că ar urma să apară interviul. Într-unul din numerele trecute văzusem un fel de „atac” la adresa lui Adrian Schiop și Ionuț Chiva, declanșat de atitudinea celor doi față de Uniunea Scriitorilor. Atac... Era scris într-un așa hal, că m-a apucat un fel de jale duioasă! Cînd cei care contestă USR – indiferent din ce motive – sînt scriitori veritabili (iar Chiva și Schiop sînt mai scriitori decît mulți scribălăi cu patalama), iar un membru al acelei uniuni se repede în ei cu inflamații retorice ridicole și mai scapă și-o virgulă între subiect și predicat, începi să-ți pui probleme. Deși poate n-are rost să ți le pui, fiindcă, așa cum ziceam, avem o lume culturală diversă, ca grădina lui Dumnezeu, în care se pare că au loc toți. Chiar și ăia care n-au loc de alții.


Cine este Radu Pavel Gheo: un scurt CV detaliat. Alegerea interviatorului.

Radu Pavel Gheo (Pavel Gheorghiță RADU, n. 03.10.1969, Oravița) este redactor de carte și traducător la Editura Polirom și redactor al revistei timișorene Orizont.
Publică proză scurtă, eseuri critică și traduceri în Timpul, Dilema (veche), 22, Orizont, ArtPanorama, România literară, Observator cultural, Lettre Internationale, Amphion, Korunk, Wienzeile (Viena), Dialogi (Maribor), Sarajevo Notebooks (Sarajevo) etc.
Din noiembrie 2004 deține o rubrică permanentă în lunarul timișorean Orizont și în săptămînalul ieșean Suplimentul de cultură.
Absolvent al Liceului Silvic Timișoara și al Facultății de Litere, Universitatea de Vest Timișoara (1994), Radu Pavel Gheo a fost redactor-colaborator la Radio Iași (1999-2001) și redactor la revistele Timpul (Iași), Ficțiuni (Satu Mare), Helion (Timișoara). În perioada petrecută în Statele Unite (2001-2002) a muncit și ca vînzător la un fast food, la un magazin alimentar și la o librărie Barnes & Noble.
  
A publicat șase volume personale, dintre care unele au avut două ediții succesive:
1) Valea Cerului Senin, Editura Athena, 1997, București (proză scurtă);
2) Despre science fiction, Editura Omnibooks, Satu Mare, 2001 (studii literare);
3) Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a, Editura Polirom, Iași (eseuri, ediția I – 2003; ediția a II-a – 2004);
4) Românii e deștepți, Editura Polirom, (eseuri, ediția I – 2004; ediția a II-a – 2005);
5) Fairia – o lume îndepărtată, Editura Polirom, 2004 (roman);
6) DEX-ul și sexul, Editura Polirom, 2005 (publicistică).
  
Radu Pavel Gheo este inclus în cîteva antologii de proză și studii literare sau eseistică (d. ex. Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacții din presa anului 1998, antologie de Cezar-Paul Bădescu, Editura Paralela 45, 1999; oZone friendly. Iași. Configurări literare. O antologie, coordonator O. Nimigean, Editura T, Iași, 2002; Cartea roz a comunismului, coordonator Gabriel H. Decuble, Editura Versus, Iași, 2004).
A fost printre co-autorii primului Dicționar SF apărut în România (Editura Nemira, București, 1999).
Fragmente din Cartea roz a comunismului au apărut în revista austriacă Wienzeile, iar alte cîteva eseuri din volumele publicate de autor au fost preluate și traduse în revistele de limbă maghiară din România Korunk și A Hét.
Unul din textele din volumul Românii e deștepți a fost preluat și publicat de trei ori în fosta Iugoslavie: în limba română în ziarul Libertatea din Novisad (Vojvodina, Serbia), în limba sîrbă, în Sarajevske sveske – Sarajevo Notebook (Sarajevo, Bosnia, 2005), și în limba slovenă, în Dialogi (Maribor, Slovenia, 2004).
  
Ca traducător, a publicat texte de mai mică întindere în diferite reviste, dar și cîteva volume integrale:
1) Iuri Stoyanov - Tradiția ascunsă a Europei (Istoria secretă a ereziei creștine în Evul Mediu), Editura Polirom, Iași, 1999.
2) Leo Strauss - Cetatea și omul, Editura Polirom, Iași, 2000.
3) Jacques Delors (coord.) - Comoara lăuntrică - raportul către UNESCO al Comisiei Internaționale pentru Educație în secolul XXI, Editura Polirom, Iași, 2000.
4) Max Weinreich - Universitățile lui Hitler - contribuția intelectualilor la crimele Germaniei împotriva evreilor, Editura Polirom, Iași, 2000.
5) Mary Douglas – Cum gîndesc instituțiile, Editura Polirom, Iași, 2002.
6) David Lodge – Muzeul Britanic s-a dărîmat!, Editura Polirom, Iași, 2003.
7) John Foran (coord.) – Teoretizarea revoluțiilor, Editura Polirom, Iași, 2004.
8) David Lodge – Cît să-ntindem coarda?, Editura Polirom, Iași, 2004.
9) David Lodge – Afară din adăpost, Editura Polirom, Iași, 2005.
10) Tom Sharpe – Marea aspirație, Editura Polirom, Iași, 2005.
11) Tom Sharpe – Wilt, Editura Polirom, Iași, 2005.
12) Carl Sagan - Contact, Editura Nemira, București, 2006.
13) Tom Sharpe – Alternativa Wilt, Editura Polirom, Iași, 2006.
14) E. A. Burrt – Bazele metafizice ale fizicii moderne, în pregătire la Editura Polirom, Iași.
  
Autorul a obținut o serie de premii literare, printre care: premiul Editurii Athena și al revistei Orizont pentru debut în volum (1996); premiul „Nautilus” pentru povestire, acordat de Editura Nemira (București, 1993); Marele Premiu la Zilele “Victor Papilian” (Cluj, 1994) și la Zilele „Vladimir Colin” (Reșița, 1995); premiul Almanahului Academia Cațavencu (2000); premiul revistei Sfera politicii pentru cea mai bună traducere a unei lucrări de știință politică în anul 2000 (volumul lui Leo Strauss - Cetatea și omul, Editura Polirom, Iași) - martie 2001; premiul Asociației Scriitorilor din Timișoara pentru volumul Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a, Editura Polirom, Iași, 2003 – decembrie 2004; premiul „Ioan Slavici” al Fundației pentru Cultură și Învățămînt „I. Slavici” Timișoara pentru merite deosebite în activitatea culturală – ianuarie 2005; premiul „Pro-Cultura Timisiensis” pentru merite culturale deosebite, acordat de Consiliul Județean Timiș – decembrie 2005.
  
Radu Pavel Gheo este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara, din 2003. Este membru fondator al Asociației Culturale Club 8 din Iași din 2004, membru al asociației culturale româno-franceze Passages din Lille (Franța), iar în 2005 a devenit membru al PEN Club România.
Informații suplimentare detaliate se pot găsi pe site-urile www.literati.net (SUA, în limba engleză) și www.polirom.ro (România, site-ul Editurii Polirom, în limba română).

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!