Postez acest mesaj de la Cafe Dejo, ca sa va invit sa ascultati LIVE pe Internet cenaclul de la Cafe Deko, eveniment pe care sper ca de acum incolo sa il puteti asculta live in fiecare duminica aproximativ de la ora 14 la ora 17 (sau pana la ora la care se termina cenaclul). Pentru a accesa emisia puteti folosi WinAmp , optiunea "Play Url" (Ctrl - L) si introduceti adresa: http://80.97.185.191:8000 sau prin intermediul site-ului www.radiolynx.ro care este acum partenerul nostru pentru aceasta emisiune live si probabil pentru alte emisiuni culturale pe care le vom desfasura impreuna.
Asteptam feedback-ul vostru in comentarii!

Duminică, 11 iunie 2006.
Vor citi Cosmin Dragomir și Liviu Nanu

Din biografiile autorilor:

Cosmin Dragomir:

dacă nu avem haz măcar să fim penibili,
CURRICULUM VITAE


1.Nume: DRAGOMIR
2.Prenume: Cosmin Laurențiu
3. Contacte
(am șters din acest CV. exact din acest loc, numărul de telefon n.a.)

E-mail: cosmindragomir21@yahoo.com
4.Data nașterii: 23 iunie 1982
5.Naționalitate: română
6.Stare civilă: necăsătorit


Liviu Nanu:

-„Îndemn la nesupunere”, versuri, Ed. Tipoalex, 2002; „apăsați tasta any”, versuri, Ed. Marineasa – Timișoara, 2005.

-Editor pe www.agonia.ro

Așteptăm comentariile voastre pe adresa deko@agonia.ro



COSMIN DRAGOMIR


Fragment

De cînd ploua cu ciori, sătenii stăteau pe la casele lor. Doar temerarii, ceva mai ingenioși decît restul, își construiseră umbrele de tablă și se avîntau bravi, înfoindu-se în potopul negru, spre bufet. Acolo, îi aștepta - de obicei dormind- Vasile Cîrciumarul, care după două tentative nereușite de a ajunge în casă, se cuibărise în local, în spatele barului, pe un precar așternut din fețe de masă. Casa lui, în spatele bodegii la vreo douăzeci de metri, asurzise de atîtea strigăte ale nevesti-sii. Mîncarea i-o trimitea într-un cufăr vechi, moștenire de la Gheorghe, bunicul din partea unei mătuși care îl șterpelise de la un prieten al cumnată-sii care îl prăduise de la turci în 77, la război. Nevasta, ca orice gospodină și patroană, femeie dîrză și bine mîncată, îl legase de căruciorul cu rulmenți rămas prin pod, înlocuit de bicicleta cumpărată pentru Ionel cînd împlinise 15 ani.
Ionel era plecat. La oraș. La facultate. Să iasă inginer, dar nu mai știau nimic de el. O cioară grăsuță se înfipsese direct în firul de telefon. Din acest motiv teancul de cartele se prăfuia nefolosit pe unul dintre rafturile din rîndul de jos, aflat la îndemînă. Și doar ea îi spusese să nu le cumpere pe toate, că-s prea multe, că ce să facă cu ele, că nici Didina, de cînd s-a supărat cu nora-sa, nu mai sună la oraș, că ăștia-s zgîrciți și vorbesc numai cu taxă inversă, dar el nu și nu și nu, că au preț bun, și au să se vîndă, că Didina o să se împace acu de Paște, ai să vezi, pe dracu am să văd fi-ți-ar pielea întinsă pe gard de încăpățînat ce ești, că doar mi-a zis mama să nu te iau că nu ești bun de nimic, că am nevoie de bărbat, nu de pisică în casă.
Adevărul e că pe Vasile soacra nu l-a avut niciodată la inimă și mult a tras el încercînd să-i intre în grații, dar scorpia o ținea tot pe a ei, că nu face aia, că nici ailaltă, că n-a vopsit gardul, n-a reparat podul, n-a măturat curtea, n-a pus un ban deoparte pentru bătrînețe, nu pentru ale lui, ci pentru ale ei, că n-or să aibă cu ce-o înmormînta și că de asta și-a cumpărat ea dinainte prosoape, batiste, plapumă, pernă, costum frumos ca de nuntă, pantofi de lac, arvunise chiar și locul de veci și luase cruce, doar anul, cînd o da Dumnezeu să fie, mai trebuie gravat, și p-asta s-au dus banii, și n-a avut de doctor și medicamente și o dor șalele și nu s-a îndurat să se ducă la stațiune să facă băi de nămol, și că o să moară mai devreme și nici cu pămîntul n-a apucat să se obișnuiască.
Și numai el știa cîte pachete pusese la șofer pentru ea și la cîte găini din cele bucălate le-a sucit gîtul și cîte un cartuș de țigări și patru sticle de țuică, din aia beton, nu de tescovină cum vinde la cîrciumă. Și ascunse în șervet, la căldurică, lîngă cozonaci, numai bancnote noi pentru medicamente, de credea că zgribțuroaica face colecții de flacoane.
Mîncarea îi venea la două zile, rece, sleită, că nevasta încerca să protejeze cufărul de ciori, doar la fiecare bucată cioară înfiptă săreau așchii și nu le aduna nimeni să le bage în sobă. Mîncarea avea gust de chiftele, chiar dacă nu le văzuse la față de vreo trei săptămîni, își înfipseră atît de bine mirosul în lemnul masiv, încît zeama aia de flori de ghiveci, servită la două zile, te îmbia de cum deschideai capacul. Cel mai mult îi plăcuse supa de cactus, care părea într-adevăr sleită că de la țepi sau dracu știe de unde se făcuse piftie. Þepii îi rodea la urmă, drept desert, dar nu pe de-a-ntregul să lase și lui Grivei. Cîinele devenise deja atît de vegetarian că zgarda i se lăfăia în fundul cuștii, cu două numere mai mare decît capul atrofiat. Dar de fugit nu fugea, de frica ciorilor.
Și tot ploua cu ciori. Oameni, animale, plante, ajunseră să se întrebe de unde atîta păsăret. În cîmp se înfipseseră una lîngă alta , mai dese ca grîul la semănat. Deja erau la al treilea rînd și celor de jos le săriseră ochii, căci, cele de deasupra, neavînd unde să se înfigă, nu le rămăsese decît orificul acela despre care nu se cade să vorbim, iar cele ghinioniste care se aleseseră cu cîte un culcuș cald, la umbra unei aripi, se lingeau pe bot blestemînd.
Legat cu sfoară, cufărul se întorcea la stăpîna de drept, adăpostind farfuriile murdare, hîrtia cu băutura vîndută și banii încasați, că nărodul e în stare, acu pe ploaia asta să cumpere și costume de baie dacă vine unul cu preț tentant și gura mare. Da cine să vină, că nu văzuseră față de străin de cînd cu străinii ăia, străini-străini nu joacă, la costume, Mercedes blindat și limbi străine, veniți să cumpere teren aici în sat, cică pentru cercetări. Imediat după ce mașina se oprise, s-au deschis portierele și niște namile mascate, cu veste - ce veste! costume de-a-ntregul - anti-glonț, că s-a constatat, asta au spus ei, că anti-glonțul poate fi folosit și pe post de anti-cioară, și s-au așezat cîte doi, față în față de-a lungul cărării, și vreo trei apăruți pe trapă s-au întins ca sicriele pe umerii celorlalți de-a latul, să adăpostească calea barosanilor. Ãla, de rămînea ultimul se rostogolea peste ceilalți, simultan cu pasul șefului, ca nu cumva să zăbovească, că timpul e litri de țuică, așa cum vine vorba prin sat. Tactica asta, cu rostogolitul, cică e învățată de la egipteni, hă, hă, din timpuri străvechi, dar pentru că la ei, încă dinainte de ploaie, televiziunea prin cablu ajungea din două în două zile, ca mîncarea lui Vasile , și atunci numai firimituri amestecate, de nu mai știai care e știre, care crimă în telenovele, care doarme la mijlocul terenului, care în parlament, habar nu aveau, și din cauza asta costumații i-au zis că prețul e prea mare, că el nu știe cît s-a făcut barilul, cît a scăzut valuta sau a la un combinat, parcă, cu un nume încîlcit, și că sunt înapoiați.
Vasile se gîndi el ce se gîndi și constată că pămîntul, nămolit de pene, ciocuri și gheare, degradabile greu, nu folosește la nimic, și-l vîndu. Nu pe tot, doar vreo trei hectare din cele patru cîte avea, dar cu cauză, că așa a zis unul că poate face contract cu cauză: să îi aducă în contul pămîntului țuică și bere de la oraș. Poate și cîteva pachete de țigări cu filtru. Apoi toată ceata, urmînd ritualul de la început, urcă în mașină și plecă.
Dacă nu ar fi existat și un martor ocular, acest individ care mi-a povestit toată tărășenia, probabil că nimeni nu s-ar fi întrebat cum de au încăput atîția inși în automobil, însă cum nici noi nu vrem să ne băgăm nasul prea tare în istorioară nu ne vom întreba.
După ce plecaseră, Vasile își plesni fruntea cu palma groasă, vineție, zgîriindu-și fruntea cu unghiile netăiate de atîta timp. Al dracu’ să fiu dacă nu-s dobitoc, și doar îmi tot zice muierea de cînd ne-am luat și eu tot n-o cred, însă pare-mi-se că are dreptate.
Așadar, se agăță de această idee și începu să bată camera localului cotind brusc pe lîngă mese, cît mai aproape de colțurile lor, încercînd să se rănească, dar ocolindu-le în ultimul moment, doar doar la un moment dat și-ar pierde echilibrul și se va pedepsi pentru nerozie cu o rană de toată frumusețea. Adîncit în jocul ăsta, nici nu-și dădu seama cînd gîndurile i se transformară în cuvinte. Pronunțîndu-le apăsat, cadențate ca un marș învățat în cătănie: Vasile Prostu, Vasile Prostu, Vasile Prostu zburdau în monotonia nici unui client.
Pe la al o sută treizeci și șaptelea Vasile Prostu, ușa cîrciumii se deschise și, abia strecurîndu-și umbrela masivă prin deschizătura îngustă, cei doi indivizi, eroi, ce se încumetaseră să vină pînă aici, începură să se scuture după ploaie. Își frecară cu putere cizmele înalte pline de pene și sînge de carpeta plină de pene și sînge. Pe la al o sută patruzeci și cincilea Vasile Prostu, Vasile realiză că nu mai e singur.
- Ce-ai mă?, îl întrebă unul dintre mușterii, cel mai înalt și cam slăbănog pentru un țăran muncit.
- Eu, nimic. Ce…ce să am? Arăt de parcă aș avea ceva?
- Păi ce tot îndrugi acolo, vasile prostu, vasile prostu?
- A! Da ce, vorbeam cu voce tare?
- Îhî!
- Las că vă spun acușica, dar stați la o masă. Vă aduc ceva?
- Nu-i nevoie, avem noi, de acasă. Din aia bună, nu poșircă de-a ta. Tu adu trei pahare, că îți fac și ție cinste. Ãsta de vorbise fusese pe timpuri impiegat la oraș. După mișcări părea cam leneș și pe deasupra era și urît. Avea fața ciupită de vărsat, capul cam mare sprijinit pe un gît șubred, lung, osos, de îi ieșea mărul lui Adam așa de mult în față, că, dacă s-ar fi chinuit, ar fi putut să și-l vadă.
- Pe dracu poșircă, naiba să vă ia de moftangii. După ce că v-o dau ieftin tot voi cîrtiți. Ar trebui să o pun la un preț să vă usture și fundul, nu numai stomacul. Lasă, n-aveți voi aer să vedeți ce bunătate vine. Am dat comandă. Mîine, poimîine apare. Să vă lingeți pe bot nu alta. Șapte stele vă dă tăticu, de n-a văzut satul ăsta de cînd e el.
- Și unde ai comandat așa minunăție mă Vasile, că telefonul nu merge, și de la oraș nici gînd să se-ncumete să vie careva. Că doar nu-s smintiți să le stea gîndul la Vasile cîrciumarul, că n-are el băutură la bufet.
- Ba au venit. Și încă ce oameni au venit. La costume, mașină și bodyguarzi.
- Vezi mă că îți crește nasul. Lasă-ne cu prostiile și mai bine spune-ne de ce te blestemi.
- Păi nu mă blestem, doar mă ocăram.
- Da, da, în fine, cum vrei tu. Dar de ce?
- Păi din cauza lor. Că au venit aici să cumpere teren și eu le-am vîndut, la preț bun nu glumă, că au zis și ei că se păcălesc, și, să știți, că-s oameni deștepți și cu carte, nu alde voi, mi-au zis și de egipteni și de altele și am făcut și contract cu cauză.
- Cu ce mă?
- Cu cauză.
- Clauză. C.L.A.U.Z.Ã.. Nu cauză.
- Așa o fi, cu, cum îi zice?
- Clauză
- Cu d’aia, să-mi aducă în cont băutură de la oraș pentru cîrciumă.
- Bun, bun. Bravos. Și de ce ești prost?
- Sunt. Cum să nu fiu. Că am uitat să îi întreb de Ionel și dacă pe la ei pe acolo tot așa...plouă cu ciori.
- Da cu ce ai vrea să plouă, cu vrăbii te pomeni. Ce ei sunt mai ai dracu sau cum? Nu tot oameni și ei? Nu tot carne și oase?
- Și de unde, mă rog, știi tu că plouă și la oraș?
- Păi, n-a plecat domn’ primar și a zis că, dacă acolo nu plouă, vine cu ajutoare, și nu vezi să nu s-a întors? Sigur n-a putut să vie, că venea, că-i serios și nu l-a votat lumea pe ochi frumoși să-l facă prim gospodar în sat.
- Da oare prin alte locuri tot așa plouă cu ciori?
- Adică pe unde...
- Prin lume, pe la străini...
- Și noi de unde să știm, măi Vasile. Nici TV-ul nu merge, și nu am auzit nici zodiacul și pe Didina, să ne dea în bobi, nu o găsim, că s-a închis în casă. Zice că asta e de la Dumnezeu și că acu vine Sfîrșitul. O fi plouînd, cine știe, doar n-om fi numai noi păcătoși.
De dragul discuției, slăbănogul mai turnă cîte un rînd.
- Noroc, noi să fim sănătoși!
- Dar de ce ții așa de mult să știi dacă plouă pe acolo? Îți arde de capra vecinului acu, nu ai destule pe cap?
- Mă, voi nu vă dați seama? Uite, acum mă gîndesc bine, și rău făcui că am dat terenul ăla. Orb am fost bată-mă Dumnezeu să mă bată.
Cei doi primiră întrebarea așa cum se cuvine și se puseră pe gîndit. Vasile bătea nervos darabana pe scîndura șlefuită de atîtea coate. Cîte petice or fi cusut nevestele de a ajuns lemnul așa lucios?, se întrebă în gînd. Scutură apoi capul, vrînd să se lepede de astfel de întrebări neimportante. Lăsă masa în pace și își duse mîna la gură astupînd-o: Vasile prostu, Vasile prostu, Vasile prostu și rînji satisfăcut. Vorbele nu puteau ieși din cauza paravanului cu cinci degete. Era mîndru de el, și pentru a nu pierde momentul, și-l însemnă cu un chicotit scurt.






LIVIU NANU



ziua cheii


aș vrea să propun ziua cheii
ne trebuia o astfel de zi
să putem aniversa
închiderile_deschiderile
și toate așteptările
în fața ușilor încuiate

dacă tot există
ziua femeii_mamei_instalatorului
și a copilului
de ce n-ar exista și ziua asta a cheii
sau măcar a șperaclului
înscrisă și ea într-un calendar
cu o culoare distinctă
precum a sfinților
roșie sau cu cruce

o zi în care indiferent de anotimp
sau indispoziții
să ne adunăm toți ca într-un templu
purtând la gît șiruri lungi de chei
fiecare din ele cu propria ușă


menestrel la porți încuiate

adunat într-o cană de tablă
să pot curge printre degete de femeie
prelins pe gîturi însetate
lipăit de sălbăticiuni
copleșit de trofee

rugăciunea mea Doamne este
„dă-mi ceva anume”
(cum cerea j.j. benzul și teve-ul color)
să exist printre alții asemenea mie
să arunc manifeste peste lume
în decor

dă-mi o sticlă de vin
pentru început
ca să-Þi intri în mînă

dovedește-mi acum
bunăvoința Ta aristocratică

fără să pariezi pe mine


vis cuminte cu pești de acvariu

și aerul deveni dintr-odată
irespirabil și verde
înotam așadar printre
pești carnivori de acvariu
trecînd inconștienți dintr-o
pubertate în altă secvență
ca-ntr-un dans-ritual de șaman

însă el sta de-a călare pe-o piatră
și zicea: „iată, asta-i povestea
pe care-o visați de-un mileniu
nu există sminteală mai mare
pentru voi, cei închiși într-o sticlă
decît respirația gură la gură”


aurea mediocritas

mortul
stă
întins
la
soare
fără
zvîc
și
răsuflare
cine-i
pune
lumînare ?

e
mișto
de cel
în
comă
nici
nu ‘nvie
nici
nu
moare

ce
așa
filozofie
să
rămîi
în
așteptare?


în loc să faci sex tu scrii poezii



ești tînăr și
în loc să faci sex tu scrii poezii
și așa te rușinaseși cînd te-am găsit deasupra tastelor
de parcă te-aș fi surprins masturbîndu-te
în bucătărie

te rog nu mai scrie poezii vesele și nici triste
nici chiar patriotico-licențioase despre țara mea
și-a ta
despre cartierul berceni_giulești mirosind a rîntaș
și despre eroii neamului
bolnavi de icter mecanic
hai să mergem la cinema sau să privim ziua de ieri
pe fața căreia am aruncat vitriol
s-o vedem
cum stă în vitrină și-și turtește nasul la noi ăștia de azi

și pe urmă poate ne spînzurăm cu un prepuț
pe care bineînțeles îl scoți tu dintr-un joben
sau
din versul acela jmecher (cool?)
pe care-l tot porți în buzunar
de un an încoace


anamneză



m-am născut cu o imensă tristețe
și trăiesc într-o profundă greață
nu știu cine mă poartă de mînă
și de ce mă ține în viață

țin în mine încuiată o cruce
sînt bîntuit de o rea insomnie
zile vin și dispar prematur și caduce
port pe creștet o falsă tichie

nu mă luați în seamă eu trec mai departe
am în față trei porți și în mînă o cheie
voi deschide la întîmplare și foarte
probabil voi găsi o idee





elegie



Sunt lucruri prea serioase cum ar fi naștereamoartea
de care nu ne putem apropia tropăind
în ciuda îndemnurilor de bun simț.
Ni se repetă mereu
datoria sfântă de a fi fericiți
datoria
de a mângâia pietrele care ne lovesc de parcă
toată bunătatea lumii
ar sta închisă în ele,
sub netedul lor înveliș. . .

Întâlnesc tot mai des ființe cu stomac
în loc de privire
răspândite de-a lungul zilelor albe-negre-albe
dar acestea sunt personaje
care nu merită nici o descriere
și viceversa.

Iar eu n-am talentul sau răbdarea
de a-mi croșeta singur paradisul de deasupra


generația mea în marș forțat

să vă dau niște vești despre mine
mă-mpiedic de o generație oarbă
oarbă și surdă
surdă_mută_cheală_șchioapă
aveam pe drapele îndemnuri și lozinci de bun simț
scrise desigur în șoaptă
cu gri-albastru-negrușiverde batracian
(vorba lui geană)
am luptat pentru democrația senzuală
a dormitoarelor
am crescut din tăceri țipate în spatele pereților cu graffiti
mi-am cumpărat tricouri cu bască
am devenit oximoronic dintr-o ironie a soartei

bibamus papaliter
ce mă-sa

cineva-mi spunea că scrie poezie pe tramvaie
goblenuri frunze de brad (aia trebuie să fie haiku)
poeme de circumstanță și pușcărie
desigur glumea
un poem fluviu necesită tot parcul auto

iată și trecerea de pietoni ca o cămașă aruncată
peste matricea comună a poeților rămași în uter
un final nefericit ca-n filmele americane
cu șvarțenegeri
de parcă aici aș fi vrut să ajung în altă viață
privește mai întîi în stînga sau nu privi deloc
e totuna
o roată tot va trece peste pantoful meu
norocos

în rest sînt bine




autobiografie

Nașterea mea e o consecință
a luptelor dintre vechile triburi.

Când șamanii cei buni i-alungau pe cei răi
și țeste dușmane ardeau temeinic în vetre
auzeam primii cai tropăind
prin văi,
peste primele, nou-născutele pietre.

Trebuia să devin personaj pozitiv
ursit să-mi caut prin lume dușmanii
Mama-mi cânta printre lacrimi balade
Tata-și pitea sub treptele casei banii.

Însă eu am devenit cerșetor
de cuvinte, de taine, de sensuri
pe care le ciopleam apoi din topor
și le-așezam cu migală în versuri.

Dar acum, vai, când mă văd ștampilat
cu cerneală de înger, pe umărul drept
într-un fel de instanță mă trezesc inculpat
și aștept …











primăvară


nu mai cred în primăvara aceasta fără culoare,
ca dârele melcilor grași încleiate pe ziduri,
cum nu mai cred în mandolinele căminului cultural,
în ghioceii și zborul păsării de argint, călătoare
agonizând în universul meu hibernal
de sublime reziduuri

nu mai văd în păpădiile din grădină, gingașe
decât ochii uimiți ai fecioarei spânzurate-ntr-o seară
de un bec pâlpâind apatic pe jurnalul ei de elevă
deschis la pagina șaișpe, mâzgălită cu verde în guașe
eu simt otrăvuri suave cățărându-se-n mine
o sevă,
o boare ușoară

fanfarele intonează prin parcuri doar marșuri
funebre
de parcă ne-am decis să-ngropăm amintirile
toți
traversăm plictisiți primăvara pe zebre…
semafoarele-s verzi dar ajungem implacabil
sub roți


simbioză

am o plantă în hol. de fiecare dată
când trec prin dreptul ei
mă ciupește de mână
mici zgaibe discrete adunate în timp
un ciudat tatuaj
să-mi rămână

cred că și-ar dori să o bag în seamă
un fel de a-mi spune că este geloasă
sau poate intuiția ei vegetală respinge
de teamă
iubirile mele pierdute
prin casă

de un timp a-nceput să pălească
luând o nuanță de galben bizară
dar nici eu nu mă simt tocmai bine
dacă voi muri
probabil și ea
o să moară

mi-aș dori cineva s-o planteze deasupra
și s-o ude în zile senine
am putea face schimb de fluide și gânduri
eu din ea
și firesc
ea din mine


să zicem


să zicem că în locul acesta stau
cel mai bine
(într-o poziție avantajoasă ar spune un contabil)
pot observa viața printr-un ciob colorat
mă studiază și ea pe mine din sens opus
adevărul despre mersul trenurilor e mai important
decât adevărul staționării lor

e doar un fapt divers
dintre atâtea altele memorabile
unii mai tineri își poartă adevărul personal
ca pe un câine în lesă
alții așteaptă să le iasă prin buric
invocând memoria nisipului
din clepsidră

*
pedealtăparte din muzeu s-a furat tabloul meu preferat
probabil paznicii făceau sex
sau jucau popaprostu
și iar revin la prima impresie că în colțul albastru e mai cald
focile și alte animale marine cum ar fi
semicoralul și minisirena beta
trebuie salvate începând de luni
că mersul desculț prin iarbă dăunează grav imaginației
iar
cuptoarele cu microunde sunt cele mai fericite ființe
deși unii preferă fumatul chiștoacelor în vers clasic
(de studiat
efectul razelor de lună
asupra
galoșilor de gumă
și invers)
cuvintele nerostite sunt cele mai interesante

la vară vom salva din nou vamaveche…


tablou


mă apropii cu fiecare respirație de o vârstă
a mugurilor
uneori mi-e teamă să te pipăi am degete
prea fierbinți
împleteam la o margine de coșmar singurătăți colective
plictiseala mă mușcase de umăr aveam urme de dinți
ca un tatuaj I love you forever undeva se stinge
o pasăre
se închide
o ușă
o nuanță de gri între două țipete albastre de clepsidră
între două rotații de contor


îmi salut îngerul

îmi salut îngerul în fiecare zi
bună dimineața domnule înger îi spun el nu-mi răspunde
întotdeauna fac două cafele una rămâne
de fiecare dată
neatinsă

îl întreb de una de alta în general mă interesează
viitorul apropiat

uneori aud o tuse, un sughiț,
o șoaptă peste umărul stâng…
degeaba trag cu urechea, vorbește pe o limbă
neînțeleasă de mine
sau poate eu o ascult
într-o cheie greșită

și nici dicționare de limba îngerească
nu s-au scris încă

definiții

iubirea mea e ca o plăpumioară
dar nu pot acoperi cu ea toate femeile
cînd se învelește felicia o descoperă pe ioana la glezne
din cînd în cînd mai răcește cîte una
și asta mă întristează

tristețea mea depinde și de alte reacții viscerale
după ce contemplu buricele virtuale
îmi apar în minte vîrstele acelea disperat de frumoase
pe care din fericire le-am depășit
ca un alergător de garduri

fericirea e mai greu de descris
aș spune că e o pisică neagră ce-ți sare în brațe
cînd te-aștepți mai puțin și-ți lasă pe mîini zgîrieturi adînci


pe care să le admir mai tîrziu în nopți friguroase
învelit în plăpumioara mea de mătase

pipăindu-mi iubirile cu degete înghețate
visîndu-mi toate visele încă nevisate





elegie de iarnă


există momente cînd stăm așezați într-un cerc
spate în spate
fiecare fixează cu privirea un punct
parcă dorind să-și țintuiască acolo destinul
așa cum fixăm în pioneze
anunțuri domestice pe stîlpi


tu aștepți cu nerăbdare
primul colindător
ca pe un înger plecat după țigări
acum un an
ești un fel de mister bean
închizîndu-i ușa în nas


și apoi mai este armata aceea de ființe
albe și mici
primenindu-ți părul și umerii
iată prima sau ultima ninsoare îți spui
primește cu răsfăț și căldură fiecare fulg
fiecare prieten necunoscut
agonizînd în palmele tale







exercițiu de micțiune
poezie postdoomiisto-fracturistă


trebuie să beau ceva nu pentru că mi-
ar fi sete
să beau orice chiar și lichidul amniotic

dar acum chiar mi-e sete
mă gândesc cum beau soldații în deșert
se pișă în căușul palmelor și beau
bleah eu am doar pahare de unică folosință
mă gândesc la alții cum ling picături de sân
ge
eu însă fac tușee vaginale cu rotringul
apoi scriu poeme așa frumoase că plâng de unul singur
o lu-
nă întreagă (până la ciclul iubitei)

trebuie să beau ceva
visez numai râuri și izvoare cu tot felul de ligh-
ioane
la început doar noaptea
acum tot timpul zilei mai ales când trag
apa la W.C.
după ce-mi vomit toate metaforele

trebuie să beau ceva
să mă judece toate apele pământului
să
mă
condamne
dar eu deja împlinesc o pedeapsă capitală
viitorul meu e negru
și trist
ca o gaură de cur

trebuie totuși să beau ceva
mai bine decât să mă exprim în parafraze
paradigme
parastasuri
să beau două beri
pe care să le piș apoi pe gardul postmodernismului
într-un catharsis deplin






am să deschid o sticlă

de șampanie
nu pentru c-ar fi vreun eveniment
o deschid așa de-al dracu
să mă simt și eu o dată cineva

să torn o picătură pe bombeu
pentru toți morții care au fost
și care vor mai fi
(ei sunt cei mai frumoși indivizi pe care-i știu)

să ciocnesc o cupă (sau pahar de plastic, anyway)
cu primul care-mi bate la ușă
trebuie să fie cineva, eu nu mă înșel
am simțurile ascuțite
ca lama astor cu care am vrut să-mi tai venele în armată
și nu din lașitate n-am făcut-o
dar încă de pe atunci mai aveam ceva de rezolvat
cum ar fi să beau afurisita asta de șampanie

evident trebuie să-mi amintesc și cîteva expresii franțuzești
mon dieu, mon ami, merde, je m’en fiș
suficiente pentru a-mi exprima starea de plictiseală
dă bine, pronunția lor îmi relaxează mușchii faciali
în felul acesta maschez picătura
ce-mi tremură în ochiul drept
de la curent, desigur

gesturi n-am voie să fac
ar putea fi traduse
doar mișcarea aceea elegantă
de maitre sabreur

à la vôtre!


a șaptea călătorie de plăcere


pornisem într-a șaptea călătorie de plăcere
eram încărcat cu țigări și faguri de miere
mirodenii, șerbet și bomboane ploiță
din gleznele mele crescuse o viță
de vie și cârcei de argint, rococo
ce bine mă simțeam, ce sublim
ce mișto

trebuia să ajung la tribul din junglă
mai aveam mărgele și idei într-o pungă
pe care să le cânt spectatorilor mei ideali
în timp ce mă fierb (doar erau canibali)

s-au adunat toate femeile lor într-un cerc
babe, fecioare desculțe. mă gândeam să încerc
ceva, o ghidușie, un număr mai complicat
(nu e nici o plăcere să fii digerat)

am început să le recit versuri frumoase
despre miliarde de ființe și făina de oase
care se așterne ușor și brutal ca o ceață
speram să-i conving până spre dimineață

bunele mele intenții nu erau înțelese
ei luau pauze de cafea tot mai dese
îmi clocotea deja un picior, o ureche
lângă mine mai fierbea o pereche

de tineri căsătoriți, în luna de miere
pe care-o luaseră fără negociere
așa că mi-am recitat mie însumi propriile versuri
(mă consolasem după atâtea nereușite demersuri)

erau și ei tot un fel de poeți foarte dibaci
îmi spuneau din când în când „nu ne placi”
mă vedeam recitând în burțile, în mațele lor
ale poet_canibalilor