În pâlnia de ciment a bâlciului bucureștean urechile nu-ți fac mare trebuință. Darul auzului, care ar trebui să-ți bucure firea, să-ți ajute traiul, cam încurcă. Urechea, fie ea și de pluș, se transformă într-o neașteptată, diabolică sculă de tortură.
Trădarea se înfăptuiește la primele ore ale dimineții, când drujbele, flexurile, compresoarele, mașinile de găurit își unesc forțele într-un asurzitor concert-ghiveci de ciocăneli, țiuituri, bubuieli și țăcăneli. Hărmălaia, venită din șantierul vecin, izbândește întotdeauna acolo unde soneria zornăitoare a deșteptătorului de altă dată mai dădea și câte un firesc rateu. Ce dacă nu s-a luminat bine de ziuă, ce dacă e sâmbătă sau duminică, ce dacă vrei să dormi?
Odată coborât în stradă ești fără scăpare, ești mielul cel mai crud în colții lupului, ești șoricelul adormit în ghearele unui cotoi flămând.
Claxoane panicate, sumedenie de vorbe de duh, îndeosebi pe linie maternă, scrâșnete de roți, huruieli in sforzando, de motoare turate în draci se bulucesc spre urechile tale. Te umpli încet și sigur cu vacarmul ce refuză să rămână în afara ta.
Întelegi repede că în orașul fără zâmbet nu se vorbește pur și simplu, ci se strigă cu toată gura, se urlă cu venele gâtului umflate, se mârâie. Uneori, dinții toacă vorbele cu ură și un soi de satisfacție canibalică, de parcă l-ar mărunți chiar pe interlocutor. Cei tineri preferă cuvintele mestecate îndelung pe măsele, după care, fără să deschidă gura prea mult, le șuieră sau ți le scuipă direct în față.
Aici, vorbitul normal e, fie un lux aristocratic, al unor oameni ce riscă să rămână neascultați ori neînțeleși toată viața, fie un obicei de modă veche, care stârnește, în aceeași măsură, compasiune și dispreț.
Partea cea mai rafinată, cea mai eficientă a asaltului sonor, o reprezintă sirenele urbei. Nu, nu cele cu frăgezimi pofticioase, îmbrăcate suficient de sumar și aiuritor să zgândăre instinctele sau oarbele orgolii masculine, nu cele care măsoară cu pasul trotuarele de la Mătăsari, Bariera Vergului, Scala, Moșilor. E vorba de cea pițigăiată, de pe dolofana dubă a pompierilor, de croncăneala electrică a mașinii de Poliție, dar mai ales de vaierul eliptic, neiertător, al celei de pe ambulanță. Toate trei mătură cartierele bucureștene, zi și noapte. Þignalul explodează peste mamuții decojiți ai blocurilor vechi, se sparge de fațadele interminabile ale cuburilor de sticlă și oțel, abia ridicate. Toată vânzoleala de pe bulevarde e spornică, sunetul prinde puteri, capătă o măreție sumbră, foarte precisă. Te găsește oriunde ai fi, te scoate automat din orice preocupare, ți se azvârle adânc în ureche. Începe să te bântuie, să te cotrobăie, scormone în tine până întoarce totul pe dos, până uiți ce făceai, ce voiai, până rămâi paralizat într-o prostire sperioasă, cautînd în aer ceva de negăsit dar și-un fel de ajutor, să te scape odată de momentele de urgie, care vor cu tot dinadinsul să devină familiare.
Când se întâmplă să ajungi pe una din străzile cuminți din Vatra Luminoasă, Domenii, Floreasca sau Cotroceni, te surprinzi ciulind urechea, îngrijorat că nu-ți primești porția de cruzime. Adulmeci, cauți în stânga și-n drepta tulburat. Ce-o mai fi și asta, ce e senzația ciudată care te apasă, neobișnuită, rară, pe care o iei ca pe o prevestire rea?
Ce să fie, e vuietul liniștii în dumbrava de asfalt a Bucureștilor!