Veritabil „Pirat al Caraibelor” (Dominicana, Haiti, Cuba, Jamaica, Bahamas, Puerto Rico, Virgin Islands, Antigua, Barbados, Grenada, Trinidad-Tobago, Aruba, Guadeloupe, Cayman, Martinique, s.a.) NINCU MIRCEA trece și întrece rigorile poesisului.
De dincolo și „despre com(o)uri”, majestuos, Nincu spune: „vă mulțumesc pentru trecere, dragii mei! gndul ca am scris ceva care unora place, desi am facut/o nu tocmai respectand - pe buna dreptate - "legile" literaturii, imi gadila placut orgoliul. daca ar fi sa spun ceva, as zice ca pentru unii conteaza haina.”.

ORGOLIUL.
Sună tare.
Bine.

Autorul “Loat” rău de de tot de valuri, valuri, valuri trântit pe undeva p-o plaj-a golfului cu și de porci, în poemul Refuz profund zice de te taie la icre: “Refuz toate părțile ce se numesc feminine / Și mă alcătuiesc din ficat, rinichi, ochi, umeri, / Plămâni, sânge, ginere și prieten. / Prefer să fiu primul pahar de vin / Rupt, îmbucățit, fărâmițat, risipit”

Părțile, “părțile”, acest subiect de genul feminin umflat la plural, îl determină să recidiveze cu nasul plin de mâl și nisip: “Ca imaginea într-o oglindă / În care ideea de a reproduce / Se umple la nesfârșit.
Germenele și culmea poetismului șade aici, în urletul fără rezerve: “Masculină este starea de a reproduce.”.

Finalul poemului este crunt.
Absolut crunt!
În mod excepțional, autorul spune, avertizează, ne pregătește, ne inițiază, ne dă de gândit, ne face praf și pulbere, după cum urmează: “De aceea refuz toate părțile feminine, / Deoarece ele nu poartă decât întregiri / Din cele mai fine din bărbătescul / Și poate cerescul din mine, din tine…/.

Fără a rămâne de pripas prin ipostaza desăvârșirii de sine, după exercițiul cathartic primordial al reproducerii, poetul își trage un “Poem cu mine” care debutează mortal: “Eu cuminec morții-n cimitire.”
O expresie “mai gramaticală” decât acești “mortii-n cimitire”, expresie care să spulbere limitele poeticului, nu am întâlnit decât în poemul “Prima ființă imaginară”:
“Trecutul de-l zărește-l face aur”.
Să-i fie primit/e veșnic și pomenite!

Singular în apoteoza esteticii petice, depășind granițele curentului electric electrocutant, adică dincolo de orice închipuire el, El … spune: “Le dărui apă sfântă, dor de fire / Și rugăciuni curate din altar. / Eu putrezesc cu ei. Le sunt egal.”.
O “orânduială” poetică veșnică de pomenire: egoistă, misogină, agramată e demnă a avea cale deschisă.
E musai a fi de urmat.
Nu de alta, ci numai, și numai pentru că SUBLIMUL e bine definit de NINCU MIRCEA.
E definit așa:
“Eu suflu în tămâie-n sâmbătă
Și dărui rugă fără camătă.
Cu raza soarelui orbindu-mi ochii”

În mod excepțional, de acum încolo, eu o să sufu-n “tămâie-n sâmbătă”.