poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-05-16 | |
În numărul precedent vă povestisem despre câteva dintre întâlnirile cu supraviețuitori ai Holocaustului, unii dintre ei originari din România, deportați la Auschwitz și în Transnistria. Mă oprisem la interviul cu tatăl meu, Benedict Solomon, trecut prin lagăre de muncă obligatorie, în nordul Moldovei. Dialogul cu el a fost, pentru amândoi, deosebit de anevoios, îmi era aproape imposibil să îmi dirijez propriul tată pe traseul prestabilit de indicațiile Fundației Spielberg. Deja, cu câțiva ani înainte, publicase o carte de versuri, "Strigăt în deșert", multe dintre poeziile sale aminteau tragediile celor apropiați, dar, cu toate că eram convins că am suficiente informații, abia atunci, în cele trei ore ale dialogului, am realizat că majoritatea familiei tatălui meu a pierit în Holocaust. Glasul îi tremura, evenimentele se suprapuneau, ținea, pentru prima oară, să lase aceste mărturii posterității, dar mai ales mie, ca fiu. Îmi vorbea despre unchii și verii săi, despre colegii din lagăr, despre scrisorile trimise, pe o cale întortocheată, mamei mele, deportată în Transnistria, glasul i se frângea, el, un om atât de analitic, de rațional, pierdea ordinea cronologică, apoi revenea, îmi destăinuia detalii necunoscute mie, apoi se întorcea în timp, la copilăria lui, la legile rasiale, la prietenii de altădată, deveniți criminali mai târziu, încercam să îl întrerup, să pun puțină ordine în desfășurarea evenimentelor, dar interacția noastră s-a transformat într-un monolog, un continuu strigăt sfâșietor. Într-o pauză, la schimbarea casetei, operatorul mi-a șoptit -"greu, foarte greu", și totuși am reușit, storși de vlagă, să ducem la capăt acest interviu. În 1997 tatăl meu a publicat un alt volum de versuri, " Marșul Umbrelor", iar în 2002, cu trei luni înainte de a se stinge din viață, ultima sa carte " Picături de sânge pe-o frunză de măslin", ambele conțineau numeroase poezii despre perioada Holocaustului, cred că inițiativa lui Spielberg l-a determinat, în mare măsură, să-și adune puterile și să scoată la lumină durerile tăinuite și ferecate într-un colț al sufletului.
Prea târziu... Cu ocazia unei seri culturale, s-a apropiat de mine Yehuda Epstein, pe care îl cunoșteam de mulți ani, activase pe diferite tărâmuri ale vieții publice în Israel, soția sa fusese deportată în Transnistria, m-a rugat să-i iau un interviu, era deja foarte bolnavă, avea multe de povestit și își presimțea sfârșitul aproape. Am luat legătura cu biroul de la Ierusalim și am primit imediat aprobarea. Alergam împotriva timpului, am stabilit data întâlnirii pentru pre-interviu și am ajuns în apartamentul lor, în nordul Tel-Avivului. Împreună cu ea m-au întâmpinat și alte două surori (una era judecătoarea Sirota), dar a trebuit să le refuz participarea, pentru că venisem pentru doamna Epstein și nu se accepta decât mărturia unei singure persoane, familia putând să apară doar în ultimele minute ale interviului. Pre-interviul a decurs în mod coerent, își amintea foarte bine detaliile, deși fusese deportată în fragedă copilărie, avea încrustate în memorie cronologia evenimentelor, nume, date, persoanele dispărute, în mai puțin de două ore am reușit să parcurgem toate etapele, în ciuda stării precare a sănătății sale. Am stabilit că filmarea va avea loc peste o săptămână, dar, după numai trei zile, Yehuda Epstein m-a anunțat că boala ei s-a agravat, a fost internată de urgență, în scurt timp s-a stins, la fel cum a trăit, modestă, aproape anonimă. Iar mie, acest interviu, care nu a mai avut loc, mi-a lăsat o dureroasă cicatrice în suflet. Încheierea proiectului… Cam după doi ani de la debutul proiectului în Israel, aflu că s-a deschis, în sfârșit, un birou al Fundației Spielberg la București. Eu continuam fuga contra cronometru, în Israel, luând interviuri, mai ales în limba ebraică, dar am aflat ulterior că, la sfârșitul cursului din România, s-a prezentat, în scop didactic, chiar interviul meu, în limba română, cu supraviețuitoarea deportată din București în Transnistria, și că Felicia Antip, cunoscuta ziaristă, făcea parte din echipa de voluntari. Simultan, primeam PastForward, periodicul Fundației Spielberg, care mă informa că numărul intervievaților din toată lumea creștea aproape exponențial, însă cifra de 50000, pe care și-o propuseseră, părea greu de atins. Sediul de la Ierusalim, în acord cu centrala de la Los Angeles a hotărât să organizeze un maraton, într-o așezare din nordul Israelului, astfel încât fiecare dintre voluntari să realizeze trei interviuri zilnice, timp de trei zile. Deși am fost solicitat, nu am găsit resursele sufletești să mă angajez la o asemenea misiune, mi s-a povestit cât de extenuantă a fost această inițiativă, atât pentru supraviețuitori, cât și pentru echipele de filmare. Până la sfârșitul lui 1998, arhiva fundației deținea deja peste 50000 de mărturii video, din 55 de țări, în 30 de limbi. Peste 8000 fuseseră înregistrate în Israel. La sfârșitul aceluiași an, primesc două scrisori de mulțumire din Los Angeles, prima din partea directorului Michael Berenbaum și a asistenților săi, a doua din partea echipei de producție. Mă înștiințau că obiectivul Fundației Spielberg a fost realizat, îmi mulțumeau în cuvinte emoționante pentru dedicație și efort și mă anunțau că în viitorul apropiat se vor concentra pe arhivare și cercetare, în scop educativ, numărul interviurilor reducându-se la doar 15 pe săptămână, în special în România, Ungaria și Israel. Biroul din Ierusalim a organizat o întrunire a tuturor celor ce și-au adus contribuția la acest nobil proiect, depunând o muncă titanică și migăloasă, ne-am despărțit cu lacrimi în ochi de operatori, de colaboratorii de la Yad Vashem, de la colegii pe care îi vedeam pentru a doua oară, la distanță de doi ani de la absolvirea cursului de abilitare. În aceeași zi, am primit încă un plic, mi se decerna un certificat de recunoștință, semnat, în numele fundației, de Steven Spielberg și Michael Barenbaum, dintre toate diplomele și titlurile onorifice, adunate în decursul anilor, acest document reprezintă pentru mine cea mai prețioasă amintire, încununarea unui efort imens, fizic, mental, psihic, care mi-a solicitat timp și energii nebănuite, dar m-a îmbogățit sufletește dincolo de orice așteptări. ... Și un nou început Astăzi Fundația Spielberg a devenit parte din "University of Southern California" (USC), arhiva deține peste 52000 de filme, devenind o sursă de informație și aprofundare pentru studenți și cercetători, 12 instituții au acces electronic direct, între ele fiind "United States Holocaust Memorial Museum" din Washington. "USC Shoah Foundation Institute - for visual history and education" este dirijat de Douglas Greenberg, dar consiliul inițial, care a întemeiat fundația, își continuă activitatea de susținere morală și financiară (de curând Steven Spielberg a donat un alt milion de dolari), iar mulți dintre vechii colaboratori contribuie la proiectul de digitalizare a arhivei și la promovarea programelor educative. PastForward își continuă apariția trimestrială, o primesc regulat, probabil la fel ca mulți alții dintre foștii alergători de cursă lungă. După cum îi spune și numele, readuce în memoria oamenilor trecutul sumbru, pentru ca generațiile viitoare să afle ororile Holocaustului, în speranța că vor crea o lume mai bună, lipsită de ură și intoleranță. Pentru mine, experiența celor doi ani de interviuri cu supraviețuitorii Holocaustului, a însemnat o dăruire necondiționată, într-o perioadă la care mă gândesc deseori, retrăiesc emoțiile întâlnirilor cu acești oameni minunați, care au suferit atât de multe chinuri, și-au pierdut familia apropiată, rudele și prietenii în monstruosul mecanism de genocid al evreilor, dar și-au găsit resursele sufletești și generozitatea să ne împărtășească tragicele episoade din viața lor, cu încredere în viitor, pentru ca Holocaustul să nu se repete, sub nici o altă formă. Generația lor e pe cale de dispariție. În câțiva ani, pe întregul mapamond nu va mai rămâne nici unul dintre ei, dar mărturiile lor transmit un fir de speranță urmașilor. Ca fiu de supraviețuitori ai Holocaustului din România, aceste destăinuiri m-au făcut să-mi iubesc și mai mult părinții, să îmi găsesc răspunsuri la întrebări neformulate, să îmi simt mai profund identitatea evreiască și apartenența israeliană. Pentru toate acestea, sunt recunoscător Fundației Spielberg și ocaziei pe care mi-a oferit-o, de a-i privi în ochi pe acei supraviețuitori ai iadului, care m-au rugat să transmit ștafeta mesajului lor. Să nu lăsăm omenirea să uite, nicăieri, în nici un colț al planetei, niciodată. Să nu uităm. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate