Mai întâi o mărturisire. Până pe la sfârșitul anilor optzeci, reușisem și eu să mă obișnuiesc cu gândul că ceea ce scriu poate avea rezonanță doar printre eventuali cititori din spațiul pruto-nistrean. Or, șansele scriitorului de la Chișinău de a fi luat în seamă se reduceau lamentabil doar la reprezentanții unei populații de vorbitori ai limbii în care scriau cu grafie chirilică - populație puțin peste trei milioane. Și iată că în urma unui sprijin masiv, venit mai ales din partea învățătorilor, medicilor și bibliotecarilor de la țară, s-a săvârșit lucrarea revenirii la scrisul cu grafie latină, a scrisului românesc. Astfel încât imediat după anul ’90 m-am pomenit și eu, ca majoritatea scriitorilor de pe la noi, publicat în presa literară de la Iași, Cluj, Brașov, București, Constanța și nu numai. Deodată mi-am dat seama că nu mai scriu doar pentru un potențial public cititor apărut din rândul a trei milioane de oameni, ci pentru un public ce face parte dintr-un areal lingvistic ce cuprinde peste douăzeci și trei de milioane de oameni. Ca să nu mai vorbim de spațiul geografic mult mai extins, de schimbarea coraportului urban-rural, de mediile literare din orașele universitare din dreapta Prutului, unde ți se oferea o șansă reală de a fi citit.
Altfel zis, acum nu mai puteai scrie gândindu-te doar la reacția cititorului de la Bubuieci, când te gândeai că volumașul tău de versuri putea ajunge și pe masa unui cititor de la Suceava, Arad sau Timișoara. Și oricât respect ai avea față de personalitățile de la „Viața Basarabiei” – promotori înverșunați ai autohtonismului, regionalismului și localismului – dorința de a fi cel puțin răsfoit, dacă nu citit de-a binelea, în întregul spațiu cultural românesc devenea o provocare, un pariu cu tine însuți: reziști sau nu reziști? În acest sens, mă și crucesc atunci când aud că „moldoveniștii” ot Chișinău le-ar dori, chipurile, binele moldovenilor. De fapt, le taie orice șansă de a ieși din țarc. Din țarcul în care s-au pomenit închiși nu din voia lor. Că cine intră de bună voie în țarc? Iar când astăzi pe deasupra capetelor noastre trece vâjâind globalizarea cu fel de fel de mișcări integraționiste, gen Planul R.Moldova – UE, cineva mai crede că îi poate ține pe moldovenii dintre Ungheni și Cocieri priponiți de ideea închiderii în sine!? Slabă nădejde! De ce slabă? Păi pentru că chiar și Mihail Sadoveanu, unul din prozatorii români pe care „moldoveniștii” tot încearcă să-l treacă de partea lor, a înființat acum o sută de ani (aprilie 1908) Societatea Scriitorilor Români. Și a făcut-o tocmai pentru că el, care și-a consacrat întreaga creație moldovenilor și Istoriei Moldovei, de la Ceahlău la Soroca, a știut din start că scrie despre asta pentru tot cititorul de limbă română, de la Tighina la Oradea și de la Cernăuți la Calfat. Așadar, a fost inițiatorul fondării unei societăți a scriitorilor de limbă română de peste tot unde se scrie și se vorbește românește. În perioada interbelică, au devenit membri ai acestei distinse Societăți și mulți scriitori basarabeni, printre care și autohtoniști notorii. Iar ceea „ce-i bun și de trebuință” nu piere. Dimpotrivă, devine molipsitor pentru urmași.
Or, astăzi la Chișinău „pocinogul” de marcă sadoveniană a ajuns la faza unei depline desăvârșiri. Optzeci și cinci de scriitori basarabeni sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Avem o Filială a Uniunii Scriitorilor din România (succesoare a Societății Scriitorilor Români) al cărei președinte, Arcadie Suceveanu, este un model de colegialitate printre colegi și un coleg în atmosfera de colegialitate scriitoricească ce domnește printre scriitorii români de pretutindeni.
Felicitări tuturor colegilor cu prilejul acestei prime sute de ani de colegialitate creatoare!


Din numărul de mâine, 2 mai 2008, apărut astăzi, al „Jurnalului de Chișinău”(www.jurnal.md)