Anul IV, Nr. 972, Marți, 08 iunie 2004, ziarul INDEPENDENT

„Elenei Ceaușescu i-am scris o dedicație în bătaie de joc”
interviu cu romancierul Nicolae Breban

- Cum v-ați descrie cei aproape 40 de ani de activitate?
- Ca o perioadă fericită. Răspunsul pare puțin paradoxal pentru cei care-mi cunosc viața, uneori destul de agitată, care pare că se contrazice cu opera mea, care este destul de unitară și liniară. Sunt bucuros că împlinesc aproape patru decenii de activitate profesională. Primul meu roman, „Francisca”, a apărut în toamna lui `65 și a avut multe cronici de succes, punându-mă în linie cu mari scriitori români și europeni. Poate la mijloc este și meritul de a nu mă fi dezis de roman. Încă din tinerețe, am vrut să devin romancier. Îi admiram pe Ionel Teodoreanu, pe Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, dar și pe marii străini, chiar și pe cei de mâna a doua, a treia, scriitori cu romane triviale. Am constatat cu încântare că și pe maestrul meu Dostoievski îl interesau scriitorii triviali. Ei au un nivel intelectual foarte scăzut, însă există o pasiune a scrisului și o tensiune a dramei, pe care, adeseori, cei de mâna întâi nu o au. Am refuzat să public debutând cu nuvelă, așa cum au făcut colegii mei de generație Fănuș Neagu, D.R. Popescu și Sorin Titel. Chiar dacă un volum de-al meu de nuvele exista în programa de publicare a unicei, pe-atunci, edituri din România, am renunțat, deoarece se duceau lupte enorme pentru a reuși. Au fost doi ani de sărăcie, de neliniște, de ridicol. Mi-am asumat acest risc, pentru că nu vroiam să încep ca nuveliștii. Deși mai toți romancierii români au început cariera ca nuveliști, eu am avut această aroganță tinerească să debutez chiar cu un roman. Și-ntr-adevăr, după primul roman am mai publicat foarte repede încă două. Aproape în fiecare an câte o carte: „Absența stăpânilor” în 1966, „Animale bolnave” în 1968 etc. Apoi, am lipsit din țară un an de zile, am intrat într-o activitate politică, m-am lăsat înșelat de Ceaușescu – împreună cu alte sute de inși – și, dezamăgit puternic mi-am dat demisia de la Paris, m-am întors în țară și am început un alt tip de roman, o scriitură cu o altă problematică, mai înaltă, considerată abisală, deși elemente de abisalitate au existat și în primele cărți. Patru romane, care n-au făcut multă vâlvă decât în sens negativ, ele fiind atacate de presa literară și de cea de partid, mai ales romanul „Bunavestire”. Dar mi-au permis să intru într-o a doua fază stilistică și psihologică, o fază pe care n-aș fi bănuit-o nici eu în tinerețe. A urmat o a treia fază în străinătate, în exil și apoi, la întoarcerea în țară, după 1990.

- Ce ați învățat de la viață?
- Aproape nimic. Un scriitor învață nu din viață, ci de la colegii săi mai mari, mai vechi și literați. Eu am învățat enorm de la Stendhal, primul meu maestru, apoi de la Balzac dorința sa orgolioasă de a crea un sistem epic deosebit, pe care l-a reușit în cele peste 80 de volume, Thomas Mann, Zola, Dickens, pe care îl citeam de la 14 ani – un Dostoievski englez, dar fără vârfurile scriitorului rus. Viața mi-a folosit ca termen de reper. Afundat în creația marilor scriitori și în propria literatură, rareori priveam pe geam și vedeam cum trec pe stradă un soldat, un preot, o babă, un cămătar, adică tipologia clasică a romanului și îmi spuneam că așa arată ceea ce vreau să fac. Nu eram îndemnat să-i descriu, ci verificam dacă, unde se întâlneau ei, corespund, în mare, cu tipologia romanelor mele.

- Ați fost atacat deseori în presă pentru dedicațiile oferite soților Ceaușescu. Ce vi s-a reproșat?
- În primul rând nu este admis să se publice dedicațiile. Ele sunt o corespondență secretă între autor și cel căruia i se dedică respectiva carte. Ele trebuie să urmeze regimul acestor scrisori, în care ambii autori trebuie să fie de acord să apară. Într-o dedicație, ca și-ntr-o scrisoare poți să spui lucruri intime, care nu-s făcute să fie publice. Dedicația pentru Ceaușescu, dată pe cartea „Bunavestire”, a fost publicată inițial în 1992 de revista „România Mare” și apoi, după zece ani, un cotidian n-a făcut decât să repete același lucru, dar cu extensie de comentarii, adeseori injurioase. Ce m-a uimit a fost că, un ziar important, cum este „Adevărul”, a publicat un articol al unui ins necunoscut, care se întreba ce caut eu în literatura română, făcându-mă în toate felurile. Eu am răspuns, atunci, că nu întâmplător „Adevărul” stă în aceeași clădire a fostei „Casa Scânteii”. Numai „Scânteia” stalinistă, acel stalinism ticălos și abject opera cu asemenea campanii de denigrare a unor scriitori români. Probabil că „Adevărul” a fost neliniștit că eu intru în politică și a vrut să mă atace într-un fel sau altul, dând senzația că eu sunt un fals disident, că pe față eram contra lui Ceaușescu, iar pe ascuns îi dădeam asemenea dedicații. Cartea cu pricina a fost singura lucrare îndrăzneață din țară, care a apărut fără cenzură, deși manuscrisul avea peste 2.000 de observații. Dedicația a fost, ce-i adevărat, puțin excesivă. Rugat fiind, i-am dat și Elenei Ceaușescu o carte cu o dedicație scrisă în bătaie de joc, folosind eu atunci expresia „această protectoare a artelor”. Nu mă supără atacurile asupra mea, pentru că Breban este un scriitor tare și rezistent, dar sunt uimit și revoltat de atacurile contra marilor scriitori români, ca George Călinescu, Eminescu sau Nichita Stănescu, care țin de patrimoniu românesc. Nimeni nu pretinde ca Cristian Tudor Popescu să-l înțeleagă pe Nichita, dar nici să lovești în vârfuri ale literaturii române moderne, care țin de identitatea românească și de stabilitatea noastră psihologică.

- Dincolo de toate acestea, vă simțiți un scriitor împlinit?
- Da. Mai ales în ultima vreme. Am împlinit de curând 70 de ani și-i mulțumesc proniei divine că m-a suportat să ajung până la acest mal. Fiecare deceniu trecut este un mal atins. Tânărul Breban avea nevoie de timp ca să-și dezvolte întreaga construcție romanescă. Noi, cei din nord, avem nevoie de timp ca să ne dezvoltăm. Eu n-am fost un precoce, în schimb am fost mereu un ambițios. Deși am îmbătrânit, ambițiile mele au rămas adolescentine. Vreau totul sau nimic. Am vrut roman psihologic, de construcții ample, am vrut o operă, nu doar unul-două romane. Nu am fost și nu sunt tentat și nici fascinat de capodoperă. A fost o perioadă în care mulți nu știau cum să dea lovitura de grație printre scriitori, cu o carte scrisă foarte bine. Pe mine m-a interesat viața ca operă și construcția unei opere, ca și Thomas Mann și ceilalți.

- Cu siguranță că v-ați făcut un bilanț al vieții. Aveți ceva să vă reproșați?
- Nu doar un bilanț, ci mai multe. Atât în România, cât și în exil, unde am petrecut aproape 25 de ani. A fost un exil, poate mai mult estetic, dar și politic, exil pe care unii mi-l refuză. E adevărat că aveam cetățenie în R.F.G din 1972, iar traiul meu de la Paris și publicarea unor romane acolo a părut mai mult un exil estetic. Îmi reproșez în fiecare zi foarte multe lucruri, dar mărunte. Mereu facem zeci de greșeli și le vom face până la moarte. Din cele mari îmi reproșez un singur lucru. Faptul că m-am însurat cu o femeie, Maria, lucru pe care nu trebuia să-l fac. Ea a ispășit dramatic acest lucru. De la moartea ei se împlinesc trei decenii... Nu eram potriviți pentru a fi soț și soție. Cu toate acestea, i-am dedicat Mariei, la vremea respectivă, cartea „Bunavestire”. Asta este marea eroare a vieții mele intime, care m-a cutremurat ani de zile. În rest, într-o vreme mi-am reproșat că m-am apropiat prea mult de Ceaușescu. Nu aveam nevoie de asta. N-am fost niciodată membru U.T.M., în schimb am fost mereu dat afară din școli și facultăți. Am fost privit ca o oaie neagră, ca un dușman al comunismului ce eram și făceam greșeala să o spun pe față. De la filosofie am fost exmatriculat de două ori, pentru că în loc să-i admir pe Lenin și pe Stalin, îi admiram pe Schopenhauer și Nietzsche.

- Care este cea mai mare bucurie a dumneavoastră, acum, la cei 70 de ani împliniți?
- Sunt mai multe. În primul rând, că România este liberă și că a căzut comunismul. În consecință, mă bucur de 14 ani, fără încetare, lucru esențial pe care mulți l-au uitat. Ne-am îngropat în prezent, care adeseori are forme negative, triviale, dușmănoase, ridicole, chiar grotești, dramatice și există pericolul să piară elementul cel mai prețios al unei societăți, care este speranța. Cred că, până la urmă, speranța va renaște în România.

- Ce-și dorește omul Nicolae Breban pentru viitor?
- Mi-aș dori ca lucrurile din literatură să se normalizeze, cât de cât, să se refacă acea unitate de odinioară; să se investească mai mult în cultura vie românească. Timp de zece ani, după revoluție, au existat lupte fratricide literare, între diverse grupări, lupte în urma cărora mulți oameni au avut de suferit. Mi-aș dori să se redeștepte interesul pentru carte, pentru cartea bună și televiziunile și presa în general să sprijine mai mult fenomenul cultural. În plan personal, îmi doresc să-mi păstrez sănătatea, în sensul lucidității intelectuale. Să fiu lucid și activ în meseria mea. Visul meu este să pot lucra până în ultima zi a vieții.

- Revenind în sectorul literaturii, ce pregătiți pentru cititorii, care vă iubesc și vă apreciază opera?
- Anul acesta pregătesc trei cărți. Am terminat în iarnă, la Paris, cel de-al treilea volum din tetralogia „Ziua și noaptea”, roman ce poartă titlul „Puterea nevăzută”, care va apărea cu sprijinul „Uniunii Scriitorilor”. În toamna acestui an voi publica volumul de comentarii, prin parafrază, pe marginea maximelor lui Nietzsche, care sunt, de fapt, editorialele mele din ultimii doi ani din „Contemporanul”. Acest demers al meu vine ca urmare a dorinței de a explica unor lectori de-ai mei, dar și mie însumi, de ce m-a interesat și fascinat Nietzsche și de ce am trăit cu el peste 40 de ani. A treia carte la care voi lucra-n vara aceasta este volumul al doilea de memorii „Sensul vieții”, care va fi publicat tot de „Editura Polirom”.


interviu realizat de Gabriel Dragnea