Există o civilizație uitată a Europei, cosiderată o civilizație a toleranței religioase, a unei culturi și științe remarcabile. Este povestea Islamului pe meleagurile Europei. Pentru a descoperi impactul profund al Islamului asupra artei, științei și filosofiei europene, e necesar a străbate istoria Spaniei, Siciliei și Franței, căutând dovezi ale unei civilizații pierdute, care-și depășea cu câteva secole epoca. Vom găsi oare și experți în domeniu ce pot desființa ideile preconcepute ? Să fim optimiști. Chiar unul dacă amintim, e un câștig pentru umanitate.
Cei mai mulți europeni cred că civilizația lor are rădăcini grecești și romane, care s-au pierdut în Evul Întunecat și că Renașterea a fost, în sens propriu, renașterea culturii grecești. Asta se crede, însă lucrurile nu sunt atât de simple. Există un capitol din trecutul Europei (Creștinătății), care spune cu totul altă poveste.
Acum 14 secole, musulmanii au pornit spre Vest, din Orientul Mijlociu. În următorii 800 de ani s-au stabilit în Spania. În acea perioadă ei aveau să influențeze profund civilizația și istoria europeană. Povestea a început în secolul VII, când o nouă religie, Islamul, a unit neamurile arabe, care au pornit să cucerească lumea. În secolul VIII, își formaseră un imperiu uriaș și dobândiseră toată cunoașterea Antichității. Spania secolului VIII era stăpânită de barbarii vizigoți și doar 12 Km de apă îi despărțeau de triburile berbere din Maroc. În anul 710, musulmanii au trecut marea și au învins armata vizigotă. În cinci ani, ei au colonizat Spania, pe care au numit-o Al Andalus, iar capitala a fost stabilită la Cordoba, cel mai dezvoltat oraș din Europa medievală, care rivaliza cu cele din Orientul Mijlociu în artă, știință și cultură. Moscheea a fost primul monument în cinstea acestei civilizații luminate. Unul dintre iluștrii fii ai Cordobei, a fost filosoful și medicul arab Ibn-Roșd, latinizat Averroes. Scrierile sale aveau să uluiască Europa. Al Andalus a fost dezbinat în mai multe orașe-state, după ce a trecut prin lupte aprige, Toledo fiind unul dintre acestea, ca exemplu de toleranță religioasă și ca centru al științei și învățăturii. Aici veneau savanți din toată Europa, printre care și englezul Michael Scot. În Granada, palatul Alhambra e considerat cel mai frumos exemplu de arhitectură musulmană din Europa. În Evul Mediu, Al Andalus reprezenta apogeul științei și culturii. Dar în 1085, istoria s-a schimbat. Alfonso al VI-lea a cucerit Toledo, începând Reconquista creștină în Spania. Creștinii spanioli cucereau oraș după oraș din Al Andalus. În restul Europei, se impunea o nouă putere: normanzii. În 1066, William Cuceritorul a invadat Anglia. Dar în Mediterana, doi frați, Robert și Roger Guiscard, începeau să cucerească orașele siciliene. Ce i-a impresionat pe Alfonso și urmașii lui i-a impresionat și pe normanzi în Palermo. Ei au găsit acolo un oraș al artei, științei și arhitecturii.
În 827, în apogeul puterii islamice în Spania, musulmanii au lansat o nouă invazie a Europei. 10. 000 de oameni au plecat din Tunisia pentru a cuceri Sicilia, aflată la răscrucea drumurilor comerciale dintre Est și Vest. Ea avea să fie mereu disputată în lupta nu numai pentru supremația economică, ci și pentru idei. În comparație cu invazia din Al Andalus, în Sicilia s-a luptat mult mai mult. A fost nevoie de 75 de ani pentru a supune insula, dar după victorie, musumanii le-au acordat creștinilor și evreilor liberatea de a-și păstra obiceiurile religioase. Aici musulmanii au stăpânit doar 200 de ani, deoarece în 1060, normanzii au invadat insula. Palermo nu are deloc grandoarea tăcută a Granadei, dar arhitectura orașului e extrem de eclectică. Multe clădiri ce par islamice au fost ridicate de invadatorii normanzi, care erau fascinați de cultura arabă. Cucerirea orașului Palermo de către normanzi face parte din folclorul local. Se poate vedea povestea la teatrele de marionete din oraș, cum ar fi, de exemplu, scena cu Robert Guiscard, fratele lui Roger, cei doi conducători normanzi care au cucerit Sicilia.
Arabii au adus în Sicilia irigațiile, dezvoltând o bogată agricultură, iar întreaga Curte era o societate a culturii, literaturii și științei. De asemenea la Palermo sunt cele mai bune fructe din lume. Cine intră în una din piețe, crede că se află în Orientul Mijlociu, piața fiind așezată pe locul unui fost târg arab. Fructele și legumele de aici au și denumiri arabe.
Regele normand Roger al II-lea, care era creștin, a fost atât de fascinat de cultura arabă, încât a construit în stilul ei. Preoții l-au atacat vehement, numindu-l „sultanul botezat”. În Palermo poate fi văzută o mănăstire benedictină, construită pentru Roger al II-lea de către meșteșugari musulmani, pe locul unei foste moschei. Clădirea e, poate, cel mai bun exemplu de arhitectură islamică din Palermo-ul de astăzi. Și aceasta fiindcă reprezintă produsul tuturor civilizațiilor venite pe insulă. Sicilia era un adevărat alambic, unde se întâlneau greci, romani, bizantini, normanzi etc. Pentru a descoperi rămășițele islamice din Sicilia trebuie să înlături toate aceste straturi, pentru a arăta ce au realizat musulmanii aici în Evul Mediu.
Să privim biserica Martorana. Ea conține mărturii ale trecutului, observabile doar de specialiști. Cupola conține o reprezentare bizantină a Fecioarei Maria, care ajunge până la bază, mai jos de picioarele îngerilor. Friza este acum invizibilă, privită în pripă, dar, cu atenție, pot fi zărite eventuale urme. Pictura fusese comandată de George de Antiohia, cel mai puternic nobil de la curtea lui Roger al II-lea, în secolul XII. Acesta a preferat ca inscripțiile să fie făcute în arabă, nu în latină, deoarece iubea această limbă și chiar i se ruga lui Iisus în arabă. Aici există și alte câteva mici indicii ale moștenirii musulmane. Rămășițele arhitecturale ale Siciliei musulmane sunt ornate cu inscripții în arabă și motive specifice, ca frunza de palmier, însă au rămas foarte puține clădiri din epoca arabă a Siciliei. Orașul Palermo e un oraș bizantin, după cum se poate vedea și în biserica Martorana. În ea se găsește o reprezentare murală cu Roger încoronat de către Iisus. Deci, nu Papa îl încoronează, ci însuși Iisus. Această accentuare a puterii monarhului, spun specialiștii, e un concept arab. În Sicilia, cuceritorii normanzi au ajuns cam în același timp ca în Anglia, însă în Sicilia situația a evoluat complet altfel. Cuceritorii normanzi nu și-au impus limba. Se știe că în Anglia, în epoca normandă, se scrie poezie în franceză. În Sicilia, însă, se scrie poezie arabă. Normanzii au recunoscut cultura arabă drept cea mai avansată din epocă. Și-au dat seama că, dacă folosesc această cultură pentru a-și exprima ambițiile culturale, regatul lor ar avea de câștigat. Se poate menționa că e interesant că au asimilat și cultura, nu doar învățătura arabă, poezia italiană, de exemplu, născându-se în Sicilia. Poeții lui „Dolce Stil Nuovo” din secolul XIII și Dante însuși au fost foarte influențați de poezia siciliană. În multe privințe, Sicilia e leagănul culturii italiene.
Curtea lui Roger al II-lea era printre cele mai strălucite din secolul XII. Roger vorbea fluent araba și prețuia cultura musulmană. El a promovat o politică de toleranță culturală. După modelul „convivenciei” andaluze, evreii și musulmanii se bucurau de aceleași drepturi precum creștinii din Spania. Roger prețuia contribuția acestora, nu numai în artă, ci și în filosofie și știință. Dintre toți savanții atrași la curtea din Palermo, se remarcă unul, care era și savantul preferat al regelui. În 1139, Roger al II-lea l-a invitat în Sicilia pe un musulman din Cordoba, numit Al-Idrisi. Acesta trebuia să-i facă o hartă a lumii cunoscute, cu explicații. Al-Idrisi a lucrat 15 ani la acest proiect, discutând cu mii de călători care veniseră la Palermo. În final, a creat așa-numita „Carte a lui Roger”, cea mai mare lucrare geografică din epoca medievală. Cartea era, în primul rând, un atlas ce arăta că Pământul este rotund. Al-Idrisi a făcut un glob de argint ca să-și demonstreze teoria. Savanții arabi cunoșteau de mult asta, dar europenii se agățau încă de ideea că Pământul e plat. Al-Idrisi a făcut și hărți de navigație, cu descrieri ale locului, surprinzător de precise, având în vedere că sunt făcute cu 350 de ani înainte de Columb. Despre Anglia se spune că e „prizoniera iernii veșnice”. Dar cartea e plină mai ales cu descrieri colorate din regiuni exotice. Ea e o parte esențială din cunoașterea arabă care a contribuit la modelarea civilizației europene. Dar în Sicilia, „convivencia” s-a încheiat la moartea lui Roger al II-lea, în 1154, după care a urmat o perioadă de opresiune pentru musulmani. La sfârșitul secolului XII, ei plăteau taxe uriașe, pentru a finanța cruciadele împotriva Islamului, în Þara Sfântă. Ajunși în pragul sărăciei, musulmanii s-au revoltat, dar au fost zdrobiți de către Frederic al II-lea. Imperiul roman de neam german a preluat coroana Siciliei în 1220. Frederic nutrea însă o pasiune perversă pentru cultura arabă. Exact în perioada în care îi alunga pe musulmani din Sicilia, își crea o bibliotecă uriașă de texte islamice. Bibliotecarul lui era însuși Michael Scot, savantul care tradusese texte arabe la Toledo. Când a ajuns la Palermo, Scot a adus cu el un manuscris de mare preț, o lucrare a lui Averroes ce avea să cutremure Europa.
În 1222, campania de alungare a musulmanilor din Sicilia a atins momentul suprem. Rocca d’Entella e locul unde s-a aflat ultima frontificație musulmană și de unde musulmanii au fost alungați definitiv din Sicilia. Arheologii de astăzi fac săpături în zonă pentru a descoperi ce vestigii musulmane au mai rămas în acest ultim punct strategic musulman din vestul insulei ce are o panoramă impresionantă. Aici se pot vedea ruinele palatului lui Ibd Abbad, ultimul conducător islamic din Sicilia, care a pus bazele unui stat independent în insulă. Frederic nu accepta ca în Sicilia să existe un stat musulman, întrucât aceștia erau considerați ca fiind niște rebeli. Pe dealul de la Rocca d’Estella s-a descoperit locul unde se odihnesc ultimii musulmani din Sicilia. Bătălia pentru acest teritoriu s-a încheiat cu un masacru. Totuși, Frederic al II-lea, autorul masacrului, e și cel care a păstrat și răspândit cultura islamică până la Paris. În timp ce musulmanii dădeau ultima bătălie din Sicilia, în nordul Europei se pregătea o altfel de luptă, de idei. Ea avea să fie declanșată de concepția unui musulman din Cordoba, care urma să transforme Parisul în capitala intelectuală a Europei. Opera lui Averroes din Cordoba, tradusă de Michael Scot, a ajuns la Paris în secolul XIII, declanșând renașterea clasică a Europei, cu două secole înainte de Renașterea propriu-zisă. Pentru a descoperi impactul lui Averroes asupra Franței medievale, în ziua de astăzi se poate afla direct de la moscheea din Cartierul Latin parizian. Moscheea a fost construită abia în 1920, iar stilul ei amintește foarte mult de moscheile andaluze. Istoricul și filosoful Maria Menocal, de la Universitatea Yale, SUA, spune că mari lucrări ale filosofiei grecești sunt acum traduse din arabă, limba în care fuseseră studiate secole în șir. Parisul, fiind capitala intelectuală europeană, devine locul unde creștinismul trebuie să se împace cu reintroducerea concepției științifice, aristotelice, aceasta nefiind doar un sistem de cunoaștere, ci și o abordare asupra Universului, unde credința se confruntă cu rațiunea. Averroes a comentat rând cu rând textul aristotelic, iar comentariile lui devin sacre pentru intelectualii din secolul XIII. El a abordat o perspectivă conciliant-gnoseologică, „teoria celor două adevăruri”, văzând că adevărul științei contrazice deseori adevărul revelației divine. Dar încercarea lui a avut un efect nedorit când aceste idei au ajuns în atenția Bisericii. Clericii au interzis imediat lucrările lui Averroes și Aristotel. Intelectualii din Paris au replicat, iar disputa a continuat ani de zile. Astăzi, Franța încearcă să mențină religia în afara vieții publice. O lege interzice simbolurile religioase în școli și instituții. Asta include și jihad-ul, acoperământul pe cap purtat de unele femei musulmane. O tensiune plutește în aer față de anii anteriori. Se simte pe străzi, în mijloacele de transport în comun etc. Dacă explodează o bombă la Madrid, orice musulman e privit suspect la Paris. Islamiștii de azi visează la perioada medievală de bună conviețuire între musulmani și celelalte etnii.
În Paris, există o clădire anume dedicată studiului culturii islamice, „Institute de Monde Arabe”, care reinterpretează modern arhitectura tradițională islamică. Fațada reflectă cerul, la fel ca apa din palatul Alhambra. De aici se degajă și relația dintre știința arabă și cea a Renașterii. Nu cere nimeni oamenilor din jur recunoștință față de civilizația arabă, pentru cine știe ce contribuții culturale. Important e să se cunoască istoria științei occidentale așa cum a fost ea, pentru a înțelege istoria intelectuală a Europei. Știința greacă, considerată sursa a orice, fiind deja criticată și corectată, a stat lângă o știință alternativă construită în lumea islamică, deși unii oameni din Renaștere, considerau, probabil, știința arabă drept cea mai avansată în epocă. Cert e că știința arabă contribuise esențial la ideile Renașterii, deși în zilele noastre nu se ridică la nivelul de atunci.
În Orientul Mijlociu, știința se luptă din nou cu religia, aceasta din urmă fiind o ideologie periculoasă în ziua de azi, deși se consideră tot mai importantă ca luptă pentru identitatea oamenilor. Islamul a pierdut lupta pentru controlul societății, dar a câștigat în mintea oamenilor, ceea ce el consideră că e foarte important. De exemplu, femeile nu mai îndrăznesc să meargă la plajă… În Gaza, bărbații se duc la plajă, dar femeile, nu…
Creștinismul, islamismul și iudaismul au conviețuit pașnic în Al Andalus, învățând unul de la altul. În prezent, dacă îi vorbești unui musulman despre asta, el nu se gândește la „convivencia” și la toleranță culturală. Termenul îi amintește doar de o bătălie pierdută de Islam, adică de momentul când Islamul a fost alungat din Spania. Spania, Sicilia și Parisul ne învață că istoria ideilor e strâns legată de istoria conflictelor, iar, de cele mai multe ori, oamenii țin minte doar conflictele, nu și ideile.
Spania, ultima cetate islamică în Europa, e locul confruntării finale din istoria Andaluzei: Granada. În Spania secolului XV, din Andaluzia musulmană nu mai rămăsese decât regatul Granadei. Ea era amenințată de cea mai puternică alianță creștină din istorie. O alianță creată prin căsătoria dintre regina Isabella și regele Ferdinand V. În caterala din Granada, se află o capelă dedicată Isabellei și lui Ferdinand. Separat, ei guvernau două regate puternice, Castilia și Aragonul, iar împreună, conduceau Spania. Ca și palatul Alhambra, catedrala e un loc al opulenței, deși stilurile celor două clădiri sunt complet diferite. Aici sunt înmormântați Ferdinand și Isabella. În 1469, căsătoria lor a unit Spania creștină împotriva lui Boabdil, conducătorul musulman al Granadei. Gravurile din catedrală, redau povestea marii lor victorii asupra musulmanilor. Cu o armată de 800.000 de oameni, Ferdinand și Isabella au asediat orașul timp de 18 luni, până acesta a căzut, în 1492. Victoria e sărbătorită și azi în toate orașele din Spania. Creștinii spun că le-au dat maurilor șansa să trăiască în pace, sărbătorile fiind ocazii de conciliere, deși maurii nu cred în ele, deoarece ei consideră că întotdeauna au fost tratați prost. După înfrângerea musulmanilor, primii care au avut cel mai mult de suferit au fost evreii. La patru luni după semnarea tratatului, au fost alungați din Spania – în afara unei mici părți ce s-a convertit la creștinism –, iar promisiunile făcute musulmanilor, drepturile culturale și religioase, aveau să fie încălcate în curând. În 1502, Ferdinand a ordonat un botez în masă al musulmanilor. Felipe Vigarny, autorul gravurilor din catedrala din Granada, a redat sugestiv suferințele pe chipurile musulmanilor, care nu-i siliseră niciodată pe creștini să treacă la islamism. Mulți au refuzat să se convertească și au fugit în Sierra Nevada. În următorii o sută de ani, au avut loc numeroase ciocniri în munți. Se spune că musulmanii au fost cel mai mult persecutați de consilierul spiritual al acestora, Tomas de Torquemada. El a fost cel care a distrus definitiv ideea „convivenciei”. Torquemada a înființat Inchiziția și a declarat că creștinii nu pot trăi printre necredincioși și a cerut ca musulmanii să fie alungați, făcându-le viața imposibilă și pe crestele munților unde erau refugiați. Li s-a interzis să vorbească araba, să-și practice religia, să poarte costumele tradiționale și li s-a cerut să mănânce carne de porc. Pentru aceasta s-a înființat și poliția „șuncilor”, destinată să vegheze la aplicarea acestei impuneri de alimentație.
Necredincioșii musulmani și evrei nu trebuiau să fie legați de realizarea supremă a domniei lui Ferdinand și Isabella: Lumea Nouă. În toată Spania există monumente care celebrează anul 1492, când Columb a plecat în prima lui călătorie. Aurul obținut din teritoriile de peste Atlantic, a transformat Spania în imperiu colonial, iar întreaga Europă s-a îmbogățit jefuind corăbiile spaniole. În Răsărit, însă, bogăția și influența musulmană au scăzut. Anul 1492 a însemnat sfârșitul unui imperiu și începutul altuia. Atunci s-a format lumea așa cum este și azi: Estul privind către est și Vestul, către vest. Două lumi ce-și întorc spatele, înstrăinate și ostile. Una în care Islamul e întipărit definitiv în civilizația europeană, ducând Europa dinspre Evul Mediu, către Renaștere. Musulmani, creștini și evrei „vinovați” că au făcut știința și cultura să progreseze, prin toleranță și dialog. Nimic nu ilustrează mai bine aceasta decât adevărata poveste a lui Columb. În realitate, Isabella i-a respins cererea de finanțare. Totuși, regina a fost convinsă de Luis de Santangel, un evreu convertit la creștinism, care i-a vorbit în numele lui Columb. Un alt evreu convertit, Luis Cabrero, ministrul Finanțelor, a oferit banii pentru expediție. Columb a studiat hărți arabe și a navigat cu ajutorul astrolabului perfecționat de astronomii arabi din Toledo. Iar în călătoria propriu-zisă, a plecat cel puțin un evreu convertit: Luis de Torres, lingvist. Se zice că și Columb era tot evreu convertit, fiind verosimil, din moment ce evreii neconvertiți au fost alungați din țară. Oricum, fără cunoștințele arabilor și evreilor, Spania n-ar fi ajuns marea putere colonială din secolul XVI.
Am străbătut aici o istorie uitată sau ștearsă deliberat din vina resentimentelor cauzate de conflicte religioase. Dacă tot ce rămâne de pe urma lor sunt fraze ca „Asta e țara noastră !” sau „Ne-au alungat de aici !”, contribuția oamenilor de atunci la cultură este pierdută, prezentul amintindu-și doar bătăliile soldate cu vieți umane dispărute în van. Însă, cântecele din Orientul Mijlociu și flamenco, ascultate cu plăcere în spațiul european, și nu numai, ne arată astăzi că nu a dispărut și „convivencia”…