poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-02-03 | |
Despre oaie numai de bine – ea are o încărcătură simbolică nemaipomenită datorită blândeții, drăgălășeniei și utilității sale. Fiecare epocă istorică a investit-o cu diverse atribute, toate legate între ele, însă. De la mielul pascal, la lâna de aur râvnită de Iason și până la creștinul agnus dei, drumul e lin și fără sinuozități mari. Haruki Murakami pleacă și el În căutarea oii fantastice (Hitsuji o meguru bōken, 1982), străbătând invers etapele civilizației japoneze, până ajunge în nordul patriarhal și asper al arhipeleagului. Andreea Sion, traducătoarea romanului apărut la Polirom în 2003, nu trebuie să fi avut mare bătaie de cap cu acest scriitor ce susține occidentalizarea Japoniei. Câteva dintre romanele sale pleacă de la propria lui experiență de proprietar de bar în care se ascultă jazz și rock, se citesc clasicii americani și europeni, dar și reprezentanții generației beat și, mai cu seamă, se fumează mult. Până și dragostea beneficiază de o puternică susținere sexuală în romanele autorului nipon, aici importantă fiind și contribuția unei civilizații care a știut să exploateze erosul cu mult rafinament.
Ca și în celelalte scrieri ale sale, Murakami mizează pe un stil simplu, direct, à l’américaine, colorat doar de comparații surprinzătoare, folosite pentru a imortaliza expresivitatea unui chip sau a unui peisaj. Povestea este plasată în anii ’70, când eroul principal, patron de bar, este atras de o fată oarecum altfel: „Avea ceva care te făcea s-o îndrăgești, așa, cu ochelarii ei, care te făceau să te gândești la o proteză dentară”. Acea fată, „care ar fi făcut dragoste cu oricine”, a murit în 1978. Ea îi transmisese ideea că este posibilă și cunoașterea prin sex. Experiența îl transformă profund pe bărbat: „Așa am devenit Cel Mai Manierat Bețiv și totodată Primul Graur al Dimineții, Ultimul Camion Care Străbate Podul”. Ca și la Raymond Queneau, vom întâlni copilul marcat de revelația stranietății animale: „Mi-am petrecut cei mai impresionabili ani ai copilăriei uitându-mă la un penis de balenă și nu la o balenă adevărată”. Organul masculin hipertrofiat nu îi va induce o sexualitate debordant-mecanizată, bukowskiană, ci una delicată, particulară: „Uneori mi se părea că seamănă cu un palmier mic și uscat, alteori cu un imens știulete de proumb”. Murakami este prin definiție un romantic care reușește să absoarbă până și perversiunea erotică în ritualul amoros performat de două ființe singuratice, grevate de un destin aparte. Penisul monstruos nu îi stârnește copilului fantezii virile ca substitut al puterii sociale: „Atunci am realizat pentru prima oară următorul lucru: eu nu eram balenă”. În 1978 apare în viața sa femeia-manechin-de-urechi, cea care își câștigă existența lăsându-și fotografiată perfecțiunea aparatului auditiv extern, după care o ascunde sub banalitatea pletelor: „Sunt urechi moarte. Eu îmi ucid urechile singură. Adică, în mod conștient, le tai calea de acces”. Această „frumusețe care se dilata ca universul și, în același timp, se condensa ca un ghețar” îi confirmă patronului-filosof că „viața nu e plictisitoare, ci că tu însuți cauți o viață plictisitoare”. Aceasta este tema favorită a lui Murakami: scoatarea în evidență, adesea la modul șocant, a uluitorului, a perfecținuii care se ascunde sub platitudine, sub rutină. Omul murakamian este, în fond, un funcționar cu suflet de poet ce își camuflează harul până la momentul decisiv: „Încă n-a venit vremea să-mi arăt urechile, mi-a spus ea. Deocamdată nu reușesc să-mi controlez propriile puteri.” Lumea lui Murakami nu este construită pe iluzii. Ești învingător și învins succesiv. Calitățile absolute sunt simple deziderate utopice: „probabil că exista undeva un oraș al inocenților, unde un măcelar inocent taie bucăți niște șuncă inocentă”. În centrul universului murakamian se află straniul Hotel Delfin, o scenă pustie pe care trec personaje misterioase, lunatece. Acest centru radiant al aventurilor în necunoscut apare și în romanul Dans, dans, dans, ca și manechinul de urechi. Banalitatea cotidiană funcționează ireproșabil până în momentul în care își face apariția un personaj ciudat, purtător al unei propuneri insolite. În romanul de față, personajul cu pricina se concretizează în făptura secretarului scorțos al unui criminal de război, actualmente președinte al aripii de dreapta al unui partid oarecare. Portretistica se bazează pe însumarea particularităților gestuale, lingvistice, vocale: „Vocea lui suna ca o mănușă ștergând praful de pe birou”. Secretarul îi va cere protagonistului să plece în nordica insulă Hokkaidō, pentru a căuta o oaie înstelată pe spate. Tot din Nord îi trimite și prietenul său, Șobolanul, mesaje cifrate într-un cod cultural occidental, așa cum fuseseră ele încurajate în Epoca Meiji: „nu știu unde încetează Laurence Olivier și unde ia naștere Othello”. Hotel Delfin reprezintă, propriu-zis, o gaură neagră prin care se trece într-o dimensiune unde neverosimilul accelerează revelația: „Există vise simbolice, vise care simbolizează realitatea. Sau există realități simbolice, realități care simbolizează vise. Simbolurile sunt, aș zice, primari de onoare în Universul Râmelor”. Visarea este viața adevărată, durata trăită „trântit în pat și cu ochii în tavan”. Visul se cuvine ajutat cu o gamă largă de cocktail-uri, pentru a fi dublat de reverie: „Mă simțeam de parcă stăteam pe fundul mării și număram umbrele peștilor de deasupra mea”. În aceste condiții, reveria revelatorie cunoaște profunzimi...rusești, căci: „Rușii spun câteodată niște lucruri foarte înțelepte. Probabil că-și petrec iernile despicând firul în patru”. De-a lungul parcursului inițiatic, Iason-ul nipon va fi însoțit de o Femeie, amestec de futil și esență, capabilă de intuiții remarcabile: „Fiecare femeie e asemenea unui sertar, un sertar umplut cu o grămadă de mărunțișuri fără sens”. Dar acesta este balastul atașat oricărei existențe umane” „Oamenii pot fi împărțiți în mare în două categorii: realiștii mediocri și idealiștii mediocri”. Așa se prezintă umanismul lui Murakami: o însumare de extreme concretizată în descoperirea unui numitor comun al tuturor indivizilor. Oaia care trebuie identificată într-o lună trăiește de cincizeci de ani în capul Șefului, hrănindu-se din pășunile creierului său. Oaia este tumoarea din interiorul craniului, dar nu numai. Șeful este cel mai bun om, după Dumnezeu, afirmă Secretarul. Iar el știe ce spune, pentru că doar vorbește în fiecare săptămână cu Dumnezeu la numărul 945. Cel căruia i se încredințează misiunea este siderat: „Mintea îmi era goală. Când închideam ochii, puteam să aud sute de pitici măturându-mi de zor prin cap. Nu terminau niciodată, pentru că nu le venise ideea să folosească un făraș”. Odiseea începe prin plasarea la Secretar a motanului Scrumbie, surd și cu blana „jumulită ca un preș uzat”. Îmbarcarea într-un Boeing 747 declanșează, din nou, asociații bizare: „Avioanele asta îmi amintesc întotdeauna de o vecină din copilărie, o bătrână urâtă și grasă, cu niște sâni imenși și lăsați, picioare umflate și gâtul zbârcit”. La Hotel Delfin intră în scenă Maestrul Oilor, cel care fusese locuit și apoi abandonat de Oaie. Fabulosul animal l-ar fi locuit și pe Genghis-Han. El intră și iese din oamenii care nu și-au atins limitele ca în niște forme „care să-i îmbrace gândirea”. Cu un egoism desăvârșit, Oaia nu recunoaște dreptul la individualitate. Finalul romanului se consumă la cabana din munte, unde Șobolanul se spânzurase pentru a ucide Oaia care intrase în el. Locul este desprins de timp: „În cameră mirosea a timp care trage să moară”. Acum apare și Șobolanul, în chip de Om-Oaie, care îi dezvăluie complotul inițiatic pe parcursul unor lungi discuții („prietenul adevărat e cel cu care-ți omori timpul”). Omul-Oaie nu mănâncă, nu se reflectă în oglindă si poartă un costum de oaie cu fermoar. El îi povestește că Oaia ar fi vrut să creeeze un imperiu al anarhiei. Oaia este un cuptor, o caracatiță ce se hrănește cu materie cerebrală, ceva sublim și înspăimântător totodată: „Are o mulțime de tentacule, pe care și le-a întins prin nasul și urechile mele și m-a supt ca printr-un pai”. Șobolanul este singurul care, prin sacrificiu de sine, a reușit să „defuleze” Oaia, s-o purifice de impulsurile dominatoare, restituind-o menirii ei pașnice. Romanul fascinează mai cu seamă spre final. Sunt multe pagini albe, inexpresive, pe care scriitorul scontează să le răscumpere prin efecte speciale, dozate meșteșugit, însă cu frecvență scăzută. Un număr mai redus de pagini ar fi crescut spectaculos tensiunea unei intrigi urmărind voracitatea unei oi care seduce excepționalul uman și-l manipulează până la desființare. Oaia ca întruchipare a viciilor mascate sub haina virtuții, cum ar fi spus necruțătorul La Rochefoucauld. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate