Înregistrăm totul. Am vrea uneori să fim mai restrictivi, dar… n-avem ce face: e în natura noastră să fim lacomi, avizi de informație.
Se spune că foamea țipă și clar: ne-am născut fomiști. „Muieți îs posmegii(?)” se aplică fără vârstă doar celor „auto-acțibildizați” cu propria ignoranță. N-o să-i convingă nimeni niciodată de limitările impuse de comoditatea prostiei ridicată la rang de „free of …”, adică un „lasă că știu eu mai bine”: orgoliu la fel de gratuit ca și restul.
Nu știu cum naiba se face, că exact genul acesta de scursuri slobozite din neantul nimicniciei ajung exact acolo unde n-ar avea ce să caute neam, adică să coopereze, dacă nu chiar să lase impresia că influențează macro-imbecilitatea în nume colectiv. E ca un fel de S.A. al cancerului bunului-simț și avem, din nefericire, prea puțini chirurgi capabili să extirpe genul ăsta de malignitate.
Stau la înaintare, nominalizați cred după gradul de înglodare în balastul non-valorii cu inconștiența aferentă căzăturilor de orchestratorii anti-entehelici, vizând probabil scutul viu pe post de DOMINO cu piesa lipsă.
Suntem campionii orbecăitului și niște masochiști ai non-credinței.
Și lor le e foame, dar e alt gen de foame. Hoția, minciuna, parșivenia, sunt doar câteva din „alimentele” preferate. Desertul, puturos, este categoric parvenirea. „Pe blat” este lozinca pe ordinea-de-zi. Pun botul fraierii la toate firimiturile, pe principiul: „mic-mare, copiii mănâncă”, că nu se știe cât o să mai țină, și dacă e loc… în fond, de ce nu?
Mi-am pus întrebarea: „Hai bă, fi sincer: tu dac-ai fi acolo, ce mielu' meu ai face?” Sincer?… greu de răspuns, și nu neapărat din cauza tentațiilor, cât din certitudinea că de unul singur, cu ventilatoarele-n față te piși doar o dată contra vântului, pe urmă ești marcat.
E și-ăsta un gen de lașitate, iar dialogul cu lașitatea ar putea continua și-n alte planuri… cel puțin în cazul meu, așa că nu e cazul. Aș fi vrut eu să fac o afirmație pompoasă, gen „frica de Dumnezeu”, dar încerc să fiu cât mai puțin ipocrit: jocul puterii, dacă poate încă nu e, va deveni cât de curând un joc periculos, mai ales la noi.
Principialitatea, ca și inexistentă în marea majoritate a cazurilor, a suferit mutații grave chiar în rândul orchestratorilor, deveniți mai degrabă „aranjori second-hand”, pentru că, după umila mea impresie, cheia, gama și tempoul piesei în care actorii sunt obligați să cânte sunt obiectul disonanței extraconjugale cu figurinele de ceară, care nici măcar nu simt balansul impus. E trist, tocmai pentru că nici hora n-o mai știu ai noștri dansa cum trebuie. De!… s-au emancipat: la modă e orbu-găinilor. „Dezbină și conduce” nu e doar un motto oarecare, ci poate cea mai eficientă pârghie de-a slăbi orice împotrivire… la o adică, bineînțeles. Nu sunt așa sigur că s-ar dori, chiar ipotetic, o astfel de alternativă, cred tot de frică: miza e cam mare și terenul alunecos, iar ciolanul încă e gustos. Bieții oameni sunt mai debusolați și mai dezinformați ca niciodată. Nici măcar nu înțeleg de ce se-alege praful pe zi ce trece de leul nostru amărât. Tot felul de vrăjeli ne sunt servite prin toate căile posibile, iar fondurile de dezvoltare ajung oriunde, numai la întreprinzători nu.
Cum Doamne Iartă-mă să mai crească vreodată nivelul de trai în țărișoara asta? În curănd nu se va mai putea face față concurenței din afară sub nicio formă. Cu mici excepții, vom ajunge toți să culegem căpșuni chiar aici, atâta doar că vom fi zece culegători pe o căpșună… și-aia mucegăită dacă e Made in Romania.