Suntem în anul 1776, când vechile idei se ciocnesc de noi concepții, într-o lume în pragul schimbării. Să continuăm povestirea nostră despre artiști din toată lumea, despre felul cum culturile în care trăiesc acești artiști sunt prinse între vechi și nou, despre tensiunile crescânde care sunt surprinse în muzică, literatură și pictură.
„Proclamăm ca să se știe că toți oamenii sunt născuți egali“. Iată cum sună o frază din Declarația de Independență din America, marcând o nouă ordine a lumii. Dar în Lumea Veche, oamenii țin încă la rang și la vechile obiceiuri. În Europa, suntem în plină epocă iluministă. Jean-Jacques Rousseau și Johann Wolfgang Goethe luptă împotriva convenționalismului tradițional. În Rusia, sculptorul Falconet se inspiră din trecut, ca să creeze o statuie pentru nou-înființatul Sankt Petersburg, iar în Austria, Haydn deschide o nouă eră în muzică. În China, împăratul unește trecutul și viitorul, cerând un inventator complet al literaturii țării sale. Iar în Coreea, pictorul Kim Hong-do ilustrează o națiune în ascensiune.

● ÃŽncepem călătoria în Lumea Nouă, unde au loc schimbări revoluÈ›ionare. ÃŽn 1776, când coloniile americane își revendică independenÈ›a, lucrările unuia dintre cei mai mari pictori ai țării surprind optimismul È™i îndrăzneala noii republici. ÃŽn iunie 1776, pictorul Charles Willson Peale se mută din Maryland la Philadelphia, centrul revoluÈ›iei americane. E un gest îndrăzneÈ›, într-o epocă agitată. ÃŽnfuriaÈ›i de legile britanice restrictive, coloniÈ™tii s-au săturat. ÃŽnsă când vor să-È™i proclame independenÈ›a, britanicii reacÈ›ionează în forță, declanșând războiul. Charles Willson Peale va juca multe roluri în acest război. El s-a născut în statul reginei Anne, Maryland. La 13 ani intră ca ucenic la un fabricant de È™ei, unde se plictiseÈ™te repede, hotărându-se să ia lecÈ›ii de desen. DovedeÈ™te repede că are talent È™i, cu ajutorul susÈ›inătorilor, pleacă la Londra, unde studiază cu pictorul de origine americană West, care e pictor oficial de tablouri istorice la Curtea lui George III. De la West, Peale deprinde tehnica picturii narative. ÃŽntors la Annapolis, își înfiinÈ›ează propriul atelier. Dar nu-i este uÈ™or. MulÈ›i coloniÈ™ti privesc suspicios portretele sale, considerându-le un lux pe care clasa mijlocie nu È™i-l poate permite, iar glorificarea aristocraÈ›iei contrazice tendinÈ›ele democrate ale țării. Peale e convins că începuturile republicii trebuie imortalizate. El vrea să celebreze patriotismul primilor coloniÈ™ti. AÈ™a că pictează cetățeni, nu supuÈ™i ai regelui. ÃŽn cele din urmă, Peale câștigă. El va deveni unul dintre cei mai preÈ›uiÈ›i pictori ai coloniÈ™tilor. ÃŽn portretul lui George Washington în lupta de la Princeton, viitorul preÈ™edinte e pictat fără implicare sentimentală: e un portret raÈ›ional, în care simbolismul, nu personajul, conferă senzaÈ›ia de patriotism. Prizonierii englezi din fundal par să intre în buzunarul lui Washington, iar steagul învinÈ™ilor zace la picioarele lui. Chiar È™i calul pare să privească admirativ către comandant. Peale l-a pictat de È™apte ori pe Washington È™i a făcut peste 250 de portrete ale părinÈ›ilor Republicii. Printre ei, Thomas Jefferson, Joseph Brant, Lewis È™i Clark, generalul Andrew Jackson È™i Benjamin Franklin.
Pe 8 iulie 1776, Clopotul Libertății din Philadelphia sună, chemând oamenii să asculte pentru prima dată Declarația de Independență. E un moment de triumf pentru Charles Peale, dar el nu și-a încheiat participarea la revoluție. Peale nu se limitează la pictură, ci se implică în luptă. În calitate de căpitan, luptă la Princeton și la Trenton, iar apoi devine membru al Adunării din Pennsylvania. Peale e fascinat și de știință. El pictează fosilele unui mastodont descoperit în Kentucky. Succesul lucrării îl face să deschidă și o expoziție de istorie naturală. Astfel, creează primul muzeu din America. Numeroasele lui preocupări sunt surprinse în portretul intitulat „Artistul în muzeul lui“. În tablou, el trage o draperie, dezvăluind vizitatori care privesc vitrinele lui, rafturile cu ciudățenii științifice și portretele cu eroii revoluției.
Pe 22 februarie 1827, Charles Willson Peale, pictor, savant și patriot moare în Philadelphia, ca american liber.

● ÃŽn Europa, însă, Joseph Haydn nu este deloc liber. ÃŽn caliate de compozitor oficial al unui mare nobil austriac, el creează la ordinele stăpânului. Cu toate acestea, compune o muzică desăvârÈ™ită. La începutul lui 1776 prinÈ›ul Nicolaus Esterhazy, moÈ™tenitorul uneia dintre cele mai bogate familii nobiliare austriece, se gândeÈ™te să ofere o stagiune de operă. Nu e o misiune uÈ™oară, având în vedere că sarcina de a dirija două opere săptămânal, din februarie până în noiembrie, îi revine compozitorului Haydn care este în slujba prinÈ›ului de 15 ani. A compus pentru el simfonii, sonate È™i opere. ÃŽn ochii prinÈ›ului, Haydn e aproape un sclav muzical – ceva obiÈ™nuit pentru mulÈ›i muzicieni din această epocă. Născut într-o familie umilă, Haydn are voce bună È™i ajunge întâi la o È™coală muzicală din Viena, iar apoi, la 29 de ani, devine compozitorul prinÈ›ului Esterhazy. Acolo compune la cerere, exclusiv pentru prinÈ›. Slujba lui prevede să apară de două ori pe zi, îmbrăcat în livrea, pentru a-i cânta stăpânului său, dacă acesta doreÈ™te. ÃŽnsă, spre deosebire de contemporanul lui chinuit, Mozart, Haydn prosperă È™i compune lucrări într-un ritm uluitor. El spune în acest sens: „Eram izolat de lume. Nimeni nu mă tulbura sau chinuia. AÈ™a că am fost nevoit să devin original“. Haydn are o căsnicie nefericită È™i trăieÈ™te separat de soÈ›ia lui, Maria Anna Keller. Chiar dacă nu are voie să călătorească, izolarea nu-l face nefericit. Poate È™i pentru că stă în palatul de vară de la moÈ™ia Esterhazy. Aici, Haydn poate contempla opere de artă È™i peisaje minunate. Se poate plimba prin grădinile cu statui È™i are la dispoziÈ›ie o sală de operă. El dă multe concerte È™i la palatul de iarnă al familiei, care dispune de o sală cu o acustică uluitoare. Toate acestea îi sporesc creativitatea. ÃŽn slujba familiei Esterhazy, Haydn a compus 12 opere, inclusiv „L’Infidelita Delusa“ („Infidelitatea păcălită“). Este o operă despre dragoste, deghizare È™i răzbunare, care se petrece printre țărani È™i orășeni. Ea e scrisă pentru cinci soliÈ™ti È™i orchestră de 20 de cântăreÈ›i. Lucrările lui Haydn respectă modelul operei comice, amestecând elemente de comedie cu altele moralizatoare. Chiar dacă operele sale sunt compuse pentru un public privat, Haydn e pasionat È™i experimentează mereu la nivelul formei È™i armoniei. El spune: „Arta e liberă. Urechea cultivată e singurul judecător. Și cred că eu am dreptul să dau legi, la fel ca oricine“. ÃŽn 1776, când Haydn încearcă să facă față unui efort tot mai mare, casa lui din Eisenstadt e distrusă într-un incendiu. Poate dacă ar fi avut o căsncie fericită, vestea l-ar fi supărat. Dar el nu-i simte lipsa soÈ›iei vulgare pe care n-o vede niciodată. „Nu merită nimic. N-o interesează dacă soÈ›ul ei e meÈ™ter sau artist“, remarcă el. MulÈ›i ani mai târziu, când prinÈ›ul Nicolaus moare, fiul acestuia desfiinÈ›ează orchestra È™i compania de operă. Haydn poate acum să călătorească È™i are un succes uriaÈ™ la Londra, înainte de a se retrage la Viena. ÃŽn timpul vieÈ›ii, Haydn dirijează aproape 1000 de reprezentaÈ›ii de operă È™i compune peste 100 de simfonii È™i 68 de cvartete de coarde. Cariera lui e un apogeu al creativității, mai ales că s-a născut în vremea clasicismului, perioadă care marchează în multe țări sfârÈ™itul guvernării absolutiste.

● ÃŽn 1776, Coreea se eliberează de povara trecutului medieval. Pentru a reflecta societatea în schimbare, ea are nevoie de un nou tip de artă. O va găsi în opera unui om care, ca È™i Haydn, creează în cadrul unui sistem de convenÈ›ii. Dar limitele acestuia vor fi, în curând, forÈ›ate. ÃŽn 1776, la 31 de ani, artistul coreean Kim Hong-do pictează un paravan cu zei mergând spre o petrecere. Sunt zeități taoiste, din cadrul religiei apărute în China cu 2000 de ani înainte. Dar pictând cu tuÈ™e încrezătoare È™i minimizând fundalul, transformă zeii nemuritori într-o prezență apropiată, familiară. Unul din paravane, care e considerat o comoară naÈ›ională, a fost pictat în perioada unor schimbări sociale. ÃŽn anii anteriori lui 1776, invaziile străine au ameninÈ›at mereu Coreea. Dar acum, È›ara este din nou prosperă. Ea oferă climatul ideal pentru renaÈ™terea artelor È™i culturii. Ani de zile, pictura coreeană a urmat un stil chinez conservator, ca mod de a exprima credinÈ›a confucianistă, dar schimburile comerciale cu Occidentul au inspirat folosirea unor tehnici noi, înviorătoare. E timpul pentru un nou viitor È™i pentru o nouă artă. De la 20 de ani, Kim Hong-do a fost pictor la Academia Regală. Slujba lui e să picteze portrete ale regelui È™i ale anturajului acestuia. Pictorii oficiali trebuie să-È™i adapteze stilul la dorinÈ›ele stăpânilor. După aceea, sunt desconsideraÈ›i de multe ori È™i numiÈ›i doar „meÈ™teri“, considerându-se că le lipsesc virtuÈ›ile pictorilor academici. Dar Kim Hong-do face excepÈ›ie. Pictor, poet, caligraf, el e preÈ›uit încă de tânăr pentru pasiunea lui. Are mult simÈ› al umorului È™i o fire senină, ceea ce l-a făcut pe alt pictor să spună despre el că „era atât de liniÈ™tit, că oamenii îl credeau un zeu taoist“. Kim cheltuieÈ™te peste măsură È™i îi e greu să-È™i întreÈ›ină familia. „Bogăția È™i onoarea se risipesc în aer, chinuindu-te crunt“, spune el. Operele unui alt artist de curte îl ajută pe Kim să găsească un nou subiect: mândria naÈ›ională a Coreei. Acesta e Chong Son, un artist foarte apreciat, ale cărui peisaje originale îl deosebesc de temele dominatoarei È™coli chinezeÈ™ti. Chong Son îl ajută pe Kim să treacă dincolo de temele religioase, imaginare, precum „Paravanul zeilor“, către viaÈ›a Coreei moderne, reprezentată realist.
Aproape de 50 de ani, Kim popularizează noul stil. Reprezentarea scenelor cotidiene devine o formă de artă cu impact, iar subiectele alese de Kim subliniază și înnobilează schimbările sociale din țara lui. Lucrarea lui „Școală la sat“ e un exemplu foarte bun al tehnicii desăvârșite și a felului în care redă atmosfera coreeană. Forța imaginilor sale realiste e dovedită și de „Tigru și pin“, considerată una dintre capodoperele lui. El a continuat să picteze munți, ape și copaci, după natură. Deseori, lucrările sunt însoțite și de un comentariu scris. Acești ultimi ani confirmă transformarea lui din pictor de curte, în pictor-poet. Filosofia lui Kim e redată cel mai bine de citatele care-i însoțesc tabloul: „Într-o casă cu hârtie la ferestre și pereți din lut, voi trăi recitând poezie, până la sfârșitul vieții“. Kim Hond-do a murit în 1806, sărac. El totuși e prețuit și astăzi, drept creator al stilului corean de pictură.

● ÃŽn FranÈ›a, Jean-Jacques Rousseau È™i-a petrecut viaÈ›a luptând împotriva aservirii, atât față de oameni, cât È™i de idei. Scrierile lui conÈ›in un nou tip de înÈ›elegere asupra locului pe care îl ocupă omul în Univers. Ele îi vor inspira atât pe artiÈ™tii romantici, cât È™i, fără voie, pe revoluÈ›ionari. Pe 20 decembrie 1776, un ziar francez îi anunță moartea, fără regret: „Domnul Rousseau a murit în urma unei căzături. A trăit sărac, a murit ridicol, È™i-a respectat destinul unic È™i în moarte“. Dar e doar un articol. Ori poate dorinÈ›a ziaristului. Rousseau, cel care scrisese multe lucrări, inclusiv prima autobiografie, mai avea de trăit încă un an È™i jumătate. „Confesiunile“ lui, scrise în urmă cu zece ani, se deschid cu această declaraÈ›ie îndrăzneață: „M-am angajat într-o misiune fără precedent, care nu va putea fi imitată. Vreau să le prezint semenilor mei un portret pe deplin fidel naturii. Iar omul pe care îl voi descrie sunt eu însumi“. Din păcate pentru el, cel puÈ›in la început, atât omul, cât È™i ideile lui, sunt respinse vehement. Și nimeni nu-l critică mai acid decât un alt filosof, Voltaire. După ce Rousseau îi trimite acestuia lucrarea sa „Contractul social“, Voltaire îi răspunde: „Þi-am primit cartea, scrisă împotriva neamului omenesc È™i-È›i mulÈ›umesc pentru ea. Niciodată nu s-a folosit atâta inteligență ca să se arate ce proÈ™ti suntem cu toÈ›ii. După ce citeÈ™ti cartea ta, îți vine să mergi în patru labe“. Această recenzie acidă continuă disputa de o viață dintre cei doi. Rousseau pune mare preÈ› pe simplitate, puritate, virtute. El le regăseÈ™te în grădina creată de Rene de Girardin, între 1766-1776. Acesta s-a inspirat din romanul lui Rousseau „Noua Heloisă“. Unii spun că grădina i-a permis lui Rousseau să descopere ceva creat de gazda lui, el fiind fermecat de aleile liniÈ™tite È™i È™erpuitoare, cât È™i de atmosfera creatoare pe care o emanau. AÈ™a că el se plimba prin grădină reflectînd È™i gîndind. Dar în 1776, grădina îi oferă prea puÈ›ină consolare. Se află într-o perioadă nefavorabilă din viață. Abia reuÈ™eÈ™te să se întreÈ›ină, copiind partituri muzicale. DispreÈ›uit È™i neînÈ›eles din cauza ideilor È™i atitudinii lui certăreÈ›e, Rousseau e deranjat de felul în care e perceput. ÃŽn acest an a scris o carte pe care n-o va termina niciodată: „Reveriile unui călător solitar“. Ca È™i „Confesiunile“, este o carte despre el însuÈ™i, un om absolut singur pe lume. „Sunt singur pe lume, fără fraÈ›i, vecini sau prieteni, fără nimeni în afară de mine însumi“. Dar „Reveriile“ sunt opera unui om care È™i-a găsit, în sfârÈ™it, pacea È™i care s-a împăcat cu locul lui în lume. „Niciodată nu visez mai plăcut decât când uit de mine însumi. Simt un extaz indescriptibil, un adevărat delir, mă simt contopit cu întreaga natură“. ÃŽn grădina sa, marchizul Girardin a ridicat un altar. Rousseau a fost întrebat odată de marchiz care e partea lui preferată de grădină. Răspunsul a fost „altarul“, fiindcă îi permitea să viseze. Imediat a fost chemat sculptorul, care a dăltuit „În amintirea reveriei“.
Pe 2 iulie 1778, Jean-Jacques Rousseau a murit pe neașteptate în grădinile din Ermenonville, și, conform dorinței lui, a fost îngropat pe o insulă pe lac. Dar nici aici nu va avea liniște. Deși s-a opus toată viața schimbării regimului prin violență, operele lui vor fi folosite ca sursă de inspirație pentru revoluția franceză. După perioada de teroare din 1791, trupul lui e exhumat și depus la Panteon, nu departe de cel al vechiului său adversar Voltaire, cu care s-a contrazis toată viața.

● ÃŽn China, un împărat porneÈ™te un ambiÈ›ios proiect cultural. El vrea să modeleze viitorul țării sale preluând controlul aupra trecutului. ÃŽn 1776, împăratul Chien Lung e în al 41-lea an de domnie. Impunător ca bărbat, tată a 27 de copii, el e un strateg strălucit, care n-a pierdut nicio luptă. Dar este mai mult decât un simplu conducător: e un artist, iar devotamentul lui față de cultura chineză duce la crearea unor adevărate capodopere. TotuÈ™i, deÈ™i i-a adus prosperitate țării sale, mulÈ›i chinezi îl urăsc. Motivul, e că strămoÈ™ii săi au fost manciurieni, invadatori din nord care, în 1644, au detronat dinastia chineză Ming. ÃŽn ciuda realizărilor lui, supuÈ™ii îl consideră venetic. Din acest motiv, È™i întrucât crede că literatura este calea spre buna guvernare, Chien Lung va începe unul din cele mai mari proiecte culturale ale Chinei: „Siku Quanshu“ sau ColecÈ›ia completă a celor patru tezaure. Proiectul de a reuni 5000 de ani de cultură chineză scrisă într-o singură culegere, pare îndrăzneÈ› È™i chiar imposibil. Dar împăratul e hotărât: în 1776 a trimis o armată de scribi È™i învățaÈ›i în toată China, pentru a găsi toate cărÈ›ile È™i manuscrisele posibie. PopulaÈ›ia nu participă voluntar la proiect. Scribii obÈ›in cărÈ›ile oferind bani sau amenințând chiar È™i cu moartea. După ce se obÈ›in toate scrierile, urmează citirea lor È™i copierea manuală a materialelor culese.
Împăratul Chien Lung a dus povara celei mai grele sarcini: a modelat soarta unei națiuni. De două ori i-a supus pe rebeli, reunind imperiul sub un singur conducător. Cu toate acestea, era modest și extrem de politicos. Precum firea împăratului, colecția literară e precisă și rigidă. Fiecare pagină conține caractere standard, scrise manual. Sunt incluse și comentarii despre meritele lucrării. Colecția cuprinde nenumărate exemple de literatură chineză politicoasă. Însă există și o excepție. Vrând să șteargă orice menționare a originii sale manciuriene, Chien Lung dispune distrugerea tuturor scrierilor ce menționează aceasta. Ca urmare, 3000 de cărți considerate periculoase sunt distruse. În ciuda acestui lucru, marele proiect cultural al împăratului duce la crearea a peste 36.000 de volume. Se întocmesc manual șapte copii ale lucrării. Chien Lung construiește biblioteci întregi pentru a adăposti colecțiile. Una dintre ele, pavilionul Wen Yuan, e terminată în 1776, chiar în Orașul Interzis. În următorii ani, conflictele și războaiele distrug multe cărți. Astăzi, se mai păstrează doar trei seturi originale, iar paginile lor riscă o degradare permanentă. Știința modernă asigură, însă, păstrarea lor digitală. Multe din cele 4.600.000 de pagini ale manuscriselor au fost înregistrate pe CD-uri. Născute din dorința de a controla viitorul Chinei și de a-i schimba trecutul, ele rămân moștenirea lui Chien Lung, cea mai mare compilație a cunoștințelor chineze scrise.

● ÃŽn Germania, ca È™i în China, literatura surprinde ciocnirea dintre vechi È™i nou. ÃŽn 1776, acest lucru se observă în operele celui mai mare scriitor german: Johann Wolfgang Goethe. Pe 12 februarie 1776, în oraÈ™ul german Weimar, Goethe îi trimite lui Charlotte von Stein poezia lui, „Cântecul de noapte al drumeÈ›ului“. Astăzi e una din cele mai cunoscute poezii din literatura germană: „Ostenit de-atâta trudă, / Ce rost au bucurii, întristare, / Dulce pace, ascultă-mi ruga, / ÃŽn pieptul meu te coboară“. Dar de ce Goethe, un chipeÈ™ scriitor de succes, s-ar descrie la 27 de ani ca „ostenit de-atâta trudă“ ? Răspunsul e una din cele mai complicate poveÈ™ti de dragoste din istorie. Goethe devenise celebru cu romanul „SuferinÈ›ele tânărului Werther“. E povestea iubirii fără speranță a protagonistului pentru o tânără căsătorită. Romanul celebrează îndrăzneala individuală È™i e considerat chiar periculos. Dar un tânăr duce, pe nume Karl-August, e impresionat È™i-l invită pe Goethe să se mute la Weimar. ÃŽn primii lui ani acolo, când stă într-o casă proaspăt construită, Goethe scrie puÈ›in. Cel care va modela limba germană aÈ™a cum Shakespeare a modelat engleza, își petrece timpul ocupându-se de grădină, scriindu-i bileÈ›ele unei femei ce va juca un rol esenÈ›ial în viaÈ›a lui. Goethe o cunoaÈ™te pe Charlotte von Stein, soÈ›ia intendentului-È™ef al ducelui, la scurt timp după sosirea la Weimar. Charlotte are 34 de ani È™i doi copii. Ea e un personaj de vază la Curte, deschisă È™i generoasă. ÃŽn niciun caz o „femme fatale“. Goethe se simte atras de ea intelectual. Mai mult de zece ani, el a curtat-o cu pasiune, scriindu-i aproape zilnic bileÈ›ele È™i poezii. DeÈ™i relaÈ›ia lor a rămas, probabil, una pur spirituală, Charlotte i-a cerut fidelitate asolută, interzicându-i să se însoare. Pentru că nu-i putea fi iubită, Charlotte a devenit un ideal, o soră È™i, mai ales, un mentor. Ea l-a învățat rafinatele maniere de la Curtea din Weimar. Scrisorile lui dovedesc că a învățat să-È™i tempereze pasiunile acceptând eticheta CurÈ›ii. Dându-È™i seama că societatea o împiedică pe Charlotte să-i fie iubită, a scris numeroase poezii despre dor È™i aÈ™teptare. Mai mult, tensiunea dintre politeÈ›ea lumii vechi È™i pasiunea celei noi, se regăseÈ™te È™i în scrierile lui Goethe.
În septembrie 1785, Goethe pleacă în Italia, vrând să devină pictor acolo. Trei ani mai târziu, când se întoarce în Germania, vraja s-a rupt. Charlotte vine să-l întâmpine, dar remarcă apoi: „N-am făcut decât să ne plictisim unul pe celălalt“. Între timp, Goethe a cunoscut-o pe Christiane Volpius, de 23 de ani, o tânără dispusă să-i ofere și trupul, și mintea ei.
La sfârșitul vieții, Goethe a învățat din toate experiențele sale și a lăsat în urmă scrieri care au modelat literatura germană. Cât despre relația cu Charlotte, nu se păstrează decât scrisorile lui.

● ÃŽn 1776, Sankt Petersburg e un oraÈ™ tânăr, cu o istorie foarte scurtă. ÃŽmpărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a, vrea să ridice un monument în cinstea întemeietorului oraÈ™ului, unind astfel trecutul È™i viitorul.
Orice școlar din Rusia știe măcar un fragment din poemul lui Pușkin „Călărețul de bronz“. Sursa lui Pușkin de inspirație e o capodoperă din piatră și bronz: statuia ecvestră a lui Falconet reprezentându-l pe Petru cel Mare. În 1776, statuia iubită a locuitorilor din Sankt Petersburg e în construcție. Dar pentru Pușkin și alții, ea e și un simbol al trecutului zbuciumat al Rusiei și al viitorului ei îndoielnic. Ecaterina a II-a are ideea unui monument în cinstea prețuitului întemeietor al orașului, Petru cel Mare. Reformele acestuia au scos Rusia din trecutul ei medieval. Un secol mai târziu, Ecaterina, care nu era de origine rusă, a vrut să-și demonstreze credința față de predecesorul ei: a căutat un artist care se ridica la înălțimea provocării, cerându-i astfel sfat prietenului ei, filosoful francez Denis Diderot. Acesta l-a recomandat pe unul dintre prietenii lui, „un om care simte și gândește la scară grandioasă“. Așa că lucrarea i-a fost încredințată lui Etienne Falconet, care tânjea de multă vreme după asemenea șansă. A acceptat oportunitatea cu entuziasm. El a venit la Sankt Petersburg cu eleva și amanta lui în vârstă de 18 ani, Marie-Anne Callot. La St Petersburg, toată lumea îi dă idei pentru monument, inclusiv Ecaterina. După multe discuții, ea acceptă ideea statuii ecvestre propusă de Falconet. Însă lucrările se confruntă cu multe dificultăți. Falconet n-a sculptat niciodată un cal și nici n-a turnat o statuie în bronz, procesul de turnare întâmpinând probleme uriașe. Falconet e chinuit și de vechea lui greutate de a sculpta chipuri umane. După trei încercări eșuate, îi lasă lui Marie Anne Callot sarcina sculptării chipului lui Petru cel Mare. O mie de oameni lucrează aproape 18 luni pentru a muta uriașa bază din granit în locul unde va fi statuia. Falconet nu vrea ca statuia să pălească pe lângă piedestal și stârnește multă furie când decide să folosească doar un fragment din blocul de aproape 1500 de tone. Crearea acestei statui durează 12 ani, cu patru mai mult decât era prevăzut, deși nu munca îl epuizează pe Falconet, ci uluirea că iubita lui se căsătorește cu fiul său. Bolnav și deprimat, el se întoarce în Franța singur. După scurt timp, paralizează. Statuia e dezvelită în lipsa lui, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la înscăunarea lui Petru. Pe soclul statuii se află inscripția: „Lui Petru I, de la Ecaterina a II-a“. După mulți ani, poemul lui Pușkin, îi conferă statuii numele sub care este cunoscută: Călărețul de bronz. Dar, tema controversată a poemului, care opune statul și individul, a făcut ca el să fie interzis în epocă și publicat abia după moartea poetului. Cât despre statuie, încă de la dezvelirea ei, oamenii din St Petersburg au considerat-o simbolul orașului, nu capodopera unui mare și frământat sculptor.

Călărețul lui Falconet, care se apropie periculos de marginea stâncii, este un simbol nu doar al Rusiei, ci al lumii întregi de la 1776. O lume care a depășit unele greutăți și se află în fața altora, în viitor. Prin artă și cultură, putem percepe cel mai bine schimbările din lume. Fie că ele sunt întâmpinate cu bucurie, ca în Coreea și America, fie că sunt doar suportate, precum în Europa. Artele dezvăluie cu grație infinită, pasiunile, speranțele și tensiunile lumii de la 1776.