Mă încearcă un sentiment foarte ciudat, o senzație pe care nu pot să o explic în nici un fel. Este atât de ciudată, încât parcă nu este a mea, dar, cu siguranță, este, și este legată tocmai de neputința sau de răutatea pe care o avem atunci când ar trebui să cautăm valoarea, să o scoatem în față și să fim mândri de ea, prea rar se întâmplă așa ceva, de obicei o călcăm în picioare, fără ca atunci sau mai târziu, să ne pese sau să ne dăm seama.
România a avut și are poți de o mare valoare, pe care nu îi putem arunca în colțul moralității, au refuzat mereu compromisul, chiar și cu viața au fost și sunt discreți, dar au avut și au un consum sentimental intens, unul care oferă spectacol, atât pe hârtie, cât și în viață.
Am asistat cu tristețe la discuții ale oamenilor consacrați ai literaturii care erau conviși că nu au păcate față de nimeni în ceea ce privește promovarea. Există, însă, poeți despre a căror existență știe prea puțină lume, astâzi m-am gândit la Ion Monoran, poetul timișorean despre care am auzit atât de rar vorbindu-se, un poet aparent rigid pe care întotdeauna l-am văzut atât de asemănător cu Virgil Mazilescu.
De Ion Monoran am aflat prima dată în liceu, cred că eram prin clasa a XI a când am primit cadou o carte semnată de un poet de care nu auzisem până atunci, Ion Monoran, cartea se intitula Locus Periucundus, apărută la editura timișoreană Marineasa, pe spatele cărții Daniel Vighi rememora forța poeziei lui Ion Monoran și, mai cu seamă, noblețea ființei discrete și totodată hotărâte să înfăptuiască totul până la capăt. Ion Monoran nu numai că nu a colaborat cu sistemul comunist, dar a fost unul dintre spiritele care au lăsat o bornă în Piața Maria din Timișoara, acolo unde a început șfârșitul unei suferințe parcă fără sfârșit.
Poezia lui Ion Monoran este una puternică, este poezia pe care mai întâi o trăiești și mai apoi o scrie, este poezia pură în starea dură a unui frumos care te încremenește. După ce am citit cartea prima dată am început să învăț ultima poezie care închide parcă brusc trăirile dezvăluite până la rană și dor pe tot parcursul cărții:” Rămân un neliniștit/la fel ca trista-mi maică/în vechile fotografii cu cotul pe masă/din propriile excese/ compun poeme/bat cuie în vechea șipcă a lumii.(Sînt aici). Poetul este într-un contact direct cu cititorul, este o continuă alergare sentimentală la porțile citadine ale poeziei: “plonjând în cartierele mărginașe,/de-a lungul cheiurilor..(Autoportret cu lună), poezia este și o descriere continuă a femeii:”ca niște știuci subțiri/hârjonind mișcarea traficului;/sânii tăi.
Monoran a fost unul dintre poeții care și-au întârziat atât de mult debutul în volum că până la urmă a făcut debutul către libertatea sensurilor, a expresiei și a uitării.
Chiar în ziua în care primul său volum de versuri trebuia finalizat, poetul a murit lăsând liniștea să tacă și mai dureros decât o făcuse până atunci.
Apropierea de o astfel de poezie este esențială prntru a putea să simți puterea și sensibilitate în cel mai frumos mod cu putință.