Primul pas:
Alegi o dimineață frumoasă, preferabil aprilie tîrziu, cel mai bine o dimineață luminoasă de luni, să-ți meargă bine toată săptămîna. Te uiți la horoscop, dacă cumva o dai în bară pe la sănătate sau mai rău la buzunar schimbi programul, revista, pînă cînd găsești un astrolog vizionar pe gustul tău, dacă se încăpățînează toți să-ți spună de rău, îi înjuri și tu, și faci colaj: sănătate din tabloid, bani de la TV, dragoste dintr-un cotidian. Îți aprinzi pipa, cum...nu fumezi, păi asta nu e bine, nu dă bine la public, n-ai nici barbă, măi băiete unde te crezi?, ce! confunzi critica cu orice terchea-berchea de meserie, aici trebuie să pari intelectual, așa că barbă, pipă, ca un bătrîn lup de pîrîiașiul din spatele casei bunicii și treci la treabă. Îndeși tutun, îl tasezi meticulos, și aprinzi. Inspiri. Expiri. Gîndești sau șăzi ca Sadoveanu în simpatica povestioară. Să nu încerci să îți dai ochii peste cap că nu mai ține cu din’astea. Te concentrezi. Dacă ai asudat treci la baie. Că aici doream să ajung. Criticul de astăzi trebuie să facă un duș rece, unul ritualic ca spălatul bilblic pe mîini, vorba aia cele rele să se spele.
Criticul de viță veche nu mai are căutare. Cititorii lui, adepții judecății valorii sale, dacă mai sunt atunci îi numeri pe degete. Au rămas din inerție fidelizînd nostalgic. Și ca orice „trăitură din trecut” nu merge. Scîrțîie din toate balamalele, dă pe lîngă, nu se aclimatizează cu evoluția literară, care îi opinia sa nu va fi niciodată progres (adevărat că aici nu se înșeală prea mult). Blamează tehnologia, terminologia, și cam tot ce s-a mai inventat de la chestia aia din 89. În continuă pierdere de rating încearcă disperat să-și atragă congeneri de partea lui. Prostește vreo cîțiva și fac front comun, apoi se supără și se ceartă între ei pentru că nu-i bagă nimeni în seamă și nu pot găsi un vinovat decît acuzîndu-l pe unul dintre ei. Să se facă auzit începe să bombardeze literatura tînără cu d’alea nasoale. Nimic, niciodat[, despre nimeni de bine. Totul e pierdere de vreme, irosire de hîrtie, ce mode domnule, astea trec (nici aici nu se înșeală) „demodații rămîn” (vorba lui Augustin Buzura, pe care doar îl citez și în nici un caz acuz).

Studiu de caz:

[ALIBI]: Recenta campanie „Primăvara poeților”; eram cu un prieten la o bere la „Castel”, acolo pe Dacia lîngă Muzeul Literaturii. Boemia resuscitată aduce celor două restaurante din zonă un profit bunicel. Cînd îi povesteam în mare ce e cu campania asta, ce citisem eu pe net și el nu, că pare a fi de bine, un colț de pîine oferit inaiției culturale de la noi, [INTRIGÃ]:hop că ne trezim cu trei fete printre noi, cu teancuri de cărți poștale împrăștiindu-le gratuit la mese. Cărțile poștale erau imprimate cu portretele a trei auori pe o parte, și cîte un poem de-al lor pe verso. [PERSONAJE]:Poeții: Oana Cătălina Ninu, Linda Maria Baros și Răzvan Þupa. Chiar poetele erau cele care împrăștiau suporturile pentru scurte epistole, iar Răzvan își trimisese sol la noi prin altă fată. Bun. [DECOR DETALIAT]: La două mese alăturate niște scriitori, trecuți binișor de pensie dar încă în putere. Pleacă fetele după ce le schingiuiesc cu autografe și încep să comenteze. [DEZNODÃMÎNT]:„Aia, care nu era poeta, era cea mai normală”, „un lucru serios presupune ca fiecare amănunt să fie serios”, „nu știu domnule, dar risipesc banii”, „uite mă Uniunea Scriitorilor”, etc... Aaa uitasem partea frumoasă: logic, ca unul dintre ei (nu dau nume) să privească părintește la una dintre poete și rîzînd superior să o întrebe: ”ha, cum nu știi cine sunt eu. Hai mă, chiar nu știi cum mă cheamă?”, știu că știi, să nu zici că nu știi, nu poți să mă refuzi spunîndu-mi că nu mă știi(n.m.) . Penibili. De ce nu le convenea lor? Pentru că fetele nu erau îmbrăcate corespunzător (fetelor fuga la rochița pepit și codițe jucăușe), că nu se comportau așa și așa (păi cum domne’ e poetă, vine la mine și nu mă cunoaște), că nu-l cunoaște nici pe partenerul de bere a lu ăsta primul (ce ții și cu tinerii ăștia, se cred poeți și n-au citit nici manualul), și bla bla bla... [MÃ BAG ȘI EU ÎN SEAMÃ]:Da de unde poezia mea să știu măi nene, ai vreo statuie, te-ai prăfuit prin manuale, te plimbi prin antologii ca pensionarii prin troleibuze? Da pe ăsta de unde proza mea să-l cunosc că mă enervași, statu-a cu mine la vreo șuetă, la bere să-i pot ajunge măcar la gît dacă nu la nas?

Scurt epilog la pasul unu

Revenim. Am clarificat-o și pe asta. Asta, adică atitudinea criticului școlit între Scînteia și Cîntarea Românie. El ar trebui la primul pas să facă acel duș de care aminteam acu vreo cinșpe rînduri. După mai are treabă, dar las pe data viitoare