Cu totul altfel se numește ultimul volum de versuri al lui Radu Herjeu, dar îndrăznesc să cred că ceea ce se desprinde din ultima lui poezie e tocmai acest mesaj, pe care l-am scris drept titlu. Pentru că, undeva în noapte, Radu s-a așezat în genunchi și a scris poezii. Balconul era aproape, cuțitul la fel, pastilele pe raftul farmaciei și totuși el a prins dimineața. Nu o ține strâns, pentru că nu mai are forță sau de teamă să nu-i rănească încă o dată glezna. Asta nu știm, dar putem încerca să descifrăm citind “să spui morții noapte bună”, carte ce degajă o criză profundă, o cufundare în bezna oamenilor, cumulată, pe care omul Radu Herjeu, încearcă, ca de obicei, s-o preschimbe-n lumină.
Volumul începe cu “preistorie”, poezie la care a trebuit să mă întorc de câteva ori pe parcursul lecturii pentru a adânci și mai tare senzația de rapt pe care trebuie să o fi trăit autorul, smuls din lumea înțelesurilor și aruncat în cea a absurdului. Lumea logică, curgândă, a versurilor “storc lumină/nu-mi ajung brațele/să răsucesc cerul”, revolta bine temperată, nimic nu ne pregătește pentru ce va să vină. Doar ultima strofă pare să tragă puțin perdeaua de pe tabloul luptei ce se pregătește în subsolul poetului. “a, repetent la a” e sunetul tobelor care anunță că bătălia e inevitabilă. Radu nu se luptă, cum fac cei mai mulți, cu cuvintele, el se luptă cu incapacitatea de a face sentimentele cuprinse în cuvinte să ajungă la oameni. Sau cu incapacitatea oamenilor de a se lăsa ajunși de cuvintele lui. Poezie cu o ușoară tentă autoironică, ingredient necesar oricărui poet inteligent, “a, repetent la a”, te transpune în fața barierei ridicată câteodată tocmai de noi, cei care vrem să ajungem dincolo de ea, neoferindu-ți decât o soluție de compromis și anume așteptarea unei minuni. Și ea vine sub forma resemnării. De altfel o bună parte din volumul cu pricina induce sentimentul și ideea resemnării, pe lângă cel al ratării. Versurile “nici vânătăi nu mai am/dar în sinea mea/ mi-e încă teamă că mă scoate cineva la tablă” vorbesc despre asta și nu numai. Conștient sau nu, Radu lasă să se întrevadă posibilitatea unei schimbări de polaritate a universului său, în unele poezii dându-ți senzația că e îndeajuns un pic pentru ca lucrurile să revină pe șinele de tren.
De aici încolo poeziile sunt mai greu de urmărit. Chiar dacă unele cuvintele par docile, de cele mai multe ori, în mâna poetului, straturile în care se autodezvăluie poezia sunt multiple. Avem senzații, avem imagini, avem gânduri, toate suprapuse, rar haotic, de cele mai multe ori lucid. Dacă ai trimite o sondă în profunzimile poeziei lui Radu ai putea data cu exactitate zilele în care a iubit, a murit, s-a rescris, s-a șters. Capacitatea lui de a-ți desena un model atomic folosindu-se doar de un băț și ceva nisp este demnă de remarcat. Într-o lume în care poezia-pretext a devenit suverană, iată că se poate și altfel. Numai că trebuie să ai într-adevăr ce spune. Liftul care duce de la subconștient la conștient funcționează chiar și în zilele în care curentul este oprit. Dorința de a comunica îl împinge. Radu nu se folosește aproape niciodată de versuri-bumerang, acesta riscând să se oprescă între ramurile copacilor, ci numai de versurile-sulițe, cele care merg exact acolo unde țintești. El te strunește să mergi pe drumul pe care el l-a parcurs, nu-ți lasă spațiu să te uiți în alte direcții decât vrea el, nu ascunde sub pietre altele mai mici doar pentru plăcerea cititorului. Din acest motiv unele dintre poezii tind să devină prea clare, prea explicite, pierzând puțin pe tărâmul imaginarului, dar câștigând pe cel al concretului (ex. „scrisoare desculță către dzeu”). De ce? Simplu. Suferința poetului e una trăită și nu una trăibilă. În vreme ce tot mai mulți dintre noi își trăiesc iubirile, durerile, amintirile, printr-un geam de gheață având grijă su nu respire prea aproape de acesta, Radu are în permanență ușa larg deschisă oamenilor, cu tot ce aduc aceștia.
„ulise și-a fracturat degetele în urechi” împreună cu „plânge moartea că e moarte/și că n-are încotro” sunt versurile care cuprind cel mai bine universul acestei cărți. Alienarea de care vorbește în prefață Radu își găsește expresia perfectă. Un ulise care își fracturează degete în urechi este un ulise pierdut, rătăcit chiar, și ajuns din nou în Ithaca, este un ulise tânjind după cântecul sirenelor. Nimic nu-l mai poate face să se reîntoarcă, nimic nu-l mai face să nu se reîntoarcă. Și nu e deloc întâmplătoare apariția lui în acest volum. Radu visează o reluare a bătăliei, poate prima lui bătălie fără soldăței de plumb, acum știind ce arme, ce strategie să folosească. Sau poate visează, ca și eroul mitologic, o întoarcere la cele știute, la cele care conferă singuranță. Un ulise rătăcit printre oameni are tot mai puține și palide puncte de sprijin. Și poate asta e și menirea cărții pentru poet.
„atâția copii se sinucid în oamenii mari”, „binecuvântați fie vorbitorii aceștia”, „ce să fac eu, fraților, c-o minune?”, „dzeu locuiește ilegal în mine”, „epidemie de garduri” sunt tot atâtea poezii în care Radu se disecă, oferindu-și spre cercetare durerea, împărțind povara ei cu ceilalți, chiar știind că tot în el se va depune stratul aferent. Redus la un balon de săpun, prins în același loc cu păcatele, minusurile, mustrările de conștiință, Radu face un adevărat tur de forță încercând, într-un spațiu atât de meschin, să le ordoneze. De aceea poeziile sale dinspre a doua jumătate a avolumului capătă un alt registru, sunt mai strigate, mai înverșunate, mai puțin colorate. Și, poate surprinzător, poetul nu urlă la moarte, ci la viață. Ea e cea care l-a trădat, care l-a ascuns, l-a găsit și l-a lăsat să se rătăcească, așa cum spune în ultimul vers al poeziei “în orașul în care nu…”. Reușește să facă ordine lăsând camerele așa cum erau în “preistorie”, poate doar sfeșnicele au acum alte locuri pe mobilă.
Avalanșa de cuvinte care se prăbușește peste tine citindu-i poeziile lui Radu nu este mortală. Ea te lasă să te târăști până în Ithaca ta, dacă o ai, și să-ți dai acolo obștescul sfârșit. Pentru că poetul, dând afară moartea, “să mă scuzi că nu te conduc până la ușă”, face posibilă regăsirea pentru mulți, mai puțin pentru el. Chiar dacă s-ar mai găsi un loc pe pluta pe care Radu rătăcește spre nicăieri. Dar poate zeii care l-au lăsau să vadă un undeva, or să fie din nou corecți cu el. Altfel îmi e teamă că într-o zi, când satirii vor servi vinul, Radu, repetent cum e, o să se suie în Olimp și o să-i învețe lecția înfiorătoare a autocunoașterii. Și atâția zei se vor sinucide în copiii mari…