Dacă iubirea, probabil cea mai înaltă dintre stările umane, este o coprezență proliferantă de trăiri paradoxale, atunci literatura a demonstrat îndeajuns osmoza acestei condiții de a fi, iar scriitorul nu s-a înșelat când lasă aceste rânduri: “A iubi înseamnă a înceta să trăiești pentru tine, a face ca toate trăirile omenești, teama, speranța, durerea, bucuria, plăcerea să nu depindă decât de o singură ființă; înseamnă a te cufunda în infinit, a nu găsi nici o limită simțirii, a-ți închina viața unei ființe în așa fel încât să nu trăiești și să nu gândești decât pentru a o face fericită, a turna măreție în înjosire, a găsi alinare în lacrimi îndurerate, plăcere în suferintă și suferință în plăcere; adică a întruni în sine toate contradicțiile” (H. de Balzac). Ideea nevoii de a oscila între poli opuși în momentul când se trăiește dragostea la modul absolut, este schițată și în cele două texte în discuție, Cântare Cântărilor, poem inclus în Vechiul Testament, și Cântarea inimii fericite, aparținând liricii egiptene vechi. Ne vom referi la două pasaje care descriu frumusețea feminină, încărcate de asocieri simbolice, alegorice:


“Gâtul înalt și pieptul lucitor,
ea poartă în păr lapislazuli adevărate,
brațele ei aurul în sclipire-l întrec
mâna ei ca potirul lotusului este.”

(Cântarea inimii fericite, Cântecul 1)


“Neagră sunt, fete din Ierusalim, dar frumoasă ca sălașurile lui Chedar, ca și corturile lui Solomon.
Nu vă uitați că sunt negricioasă că doar soarele m-a ars. Fiii maicii mele s-au mâniat, trimisu-m-au să le păzesc viile, dar via mea nu mi-am păzit-o”

(Cântarea Cântărilor, Capitolul 1, (4), (5))


În viziunea autorilor, iubita, mireasa slăvită în cele două texte, acea Evă a tuturor timpurilor, și prin intermediul ei transparând iubirea, este o dublă prezență dintre lumină și umbră, dintre strălucire și partea întunecată a universului. Fiica Soarelui are pielea de culoarea abanosului, are părul cu reflexii de lapislazuli. Acestă din urmă piatră reprezenta în Mesopopamia, la sassanizi și în America precolumbiană, simbolul cosmic al nopții înstelate. E important de subliniat că în Africa se acordă de asemenea o valoare excepțională pietrelor artificiale de culoare albastră. Este fără îndoială că simbolismul și valoarea religioasă ale acestor piese își găsesc explicația în ideea forței sacre cu care se impărtășesc în virtutea culorii lor cerești. În tot Orientul musulman, piatra albastră este un talisman împotriva dedeochiului. Copii o poartă agățată de gât; până și caii sunt împodobiți, din motive identice cu coliere din pietre albastre. Interesantă este asocierea dintre termeni femeie (uman, ființă, verticalitate) / lapislazuli, aur, potir (non-uman, obiectualizare, eventuală orizontalitate). Conceptele venind din arii atât de diferite, opuse chiar, alăturați în aceste versuri, sugerează tocmai ideea generală a textului. Dragostea este interferența până la anamorfoză totală a contrariilor, naștere de paradoxuri, iar cele două părți, cea feminină și cea masculină sunt, individual, univers abstractizat, iar împreună totalitate absolută.
Femeia stă sub semnul benefic al fertilității și al luminii. Ea este cea care sub razele astrului diurn are pielea arsă, această imagine întărind ideea că antagonismul se regăsește în făptura ei întregind-o. Soarele este izvorul luminii, al căldurii și al vieții. Razele sale figurează influențele cerești – sau spirituale – primite de pământ. Guénon a remarcat că iconografia înfățișează uneori aceste raze sub formă alternativ rectilinie și ondulată: e vorba de simbolizarea luminii și a căldurii sau, din alt punct de vedere, a luminii și a ploii, care sunt la rândul lor aspectele yin și yang ale iradierii însuflețitoare. În afara faptului că dă viață, strălucirea soarelui face lucrurile manifeste, nu doar în sensul că le face perceptibile ci și în acela că figurează punctul de obârșie și că măsoară spațiul. Razele solare, cărora le este asemănat părul lui Shiva, sunt, în mod tradițional, în număr de șapte, corespunzând celor șase diminesiuni ale spațiului și dimensiunii extracosmice, figurată însăși de punctul central. Acest raport între iradierea solară și geometria cosmică este exprimat în Grecia prin simbolismul pitagoreic. Mai apare închipuit și de Străbunul zilelor al lui Blake, un zeu solar care măsoară cerul și pământul cu ajutorul unui compas. Textele hinduse fac din soare originea a oricărei manifestări. Soarele este cel care hrănește. Iată cum putem să ajungem la principiul feminin, cel care în toate religiile aproape este la originea mișcării, a producerii. Mama este simbolul ambivalenței dintre mare și pământ: viața și moartea sunt corelative. Nașterea înseamnă ieșirea din pântecul mamei; moartea înseamnă întoarcerea în pământ. Mama este siguranța adăpostului, căldurii dragostei și hranei, dar și riscul adăpostirii prin strâmtirea mediului și al sufocării prin prelungirea ei exagerată a funcției ei de hrănire și de călăuzitoare: născătoare (genitrix) îl devorează pe viitorul genitor (dătător de viață), generozitatea devine acaparatoare și castratoare.
Că dragostea este un paradox, globalitatea celor două texte ne-o demonstrează. Sentimentele îndrăgostiților se izbesc ca valurile mărilor între fericire și deznădejde.


“De șapte zile iubita nu mi-am văzut.
Zac, boala m-a răpus.
Inima grea îmi este
De mine însumi parc-am uitat.”

(Cântarea inimii fericite, Cântecul 7)

“Fete din Ierusalim, vă jur: De-ntâlniți pe dragul meu, ce să-i spuneți oare lui, că-s bolnavă de iubire.”

(Cântarea Cântărilor, Capitolul 5, (8))

Starea de fericire se completează cu cea de deziluzie, deznădejde, boală chiar. Lipsa celuilalt întunecă lumea conștientului și a inconștientului, doctorii nu pot face nimic, iar corpul devine acea cuirasă dincolo de care nu mai este nimic. Existența își pierde sensul, metafora omul viu care nu e decit un cadavru fiind sugestivă în această privință. Panaceul nu poate fi decât revenirea celuilalt, simpla lui prezență reușind să readucă lumea la forma ei de vechi început sacru. “Dulcele chin”, așa cum eminescian este numită dragostea, reprezintă un fel de soare negru care guvernează starea de îndrăgostit.
Soarele negru este soarele aflat în timpul călătoriei sale nocturne, atunci când părăsește această lume ca să lumineze o alta. Aztecii reprezentau soarele negru ca fiind purtat în spate de zeul infernului. El este antiteza soarelui de amiază (simbol, acesta, al vieții triumfătoare) și reprezintă desăvârșirea malefică și devastatoare a morții. Mayașii înfățișau soarele negru sub forma unui jaguar. Dacă universul, în lipsa alter-egoului care stă sub semnul diurn, este în deconstrucție, atunci trebuie menționat că în diverse tradiții, soarele negru prefigurează dezlănțuirea forțelor destructive în univers. În societate sau în individ. El anunță catastrofa (boala, în cazul textelor în discuție), suferința și moartea și este o imagine răsturnată a soarelui aflat la zenit:

“Unica-mi stea e moartă, și-n luthul constelat
Ridic Soarele negru numit Melancolie”

(G. de Verval, El desdichado, trad. De Șt. Aug. Doinaș)

Intertextual, vom face trimitere la unul dintre miturile gnosticismului. În Scrierea fără titlu, când Ialdabaoth se laudă, Pistis Sophia, îI strigă: “Te înșeli, Samael!” și i se arată ca un reflex în apă. Retrăgându-se apoi în lumina ei. (II 103, 10 sq) Episodul este urmat de cel al dedublării Demiurgului. După ce se luptă împotriva fiului său Sabaot, Ialdabaoth vrea din nou să știe dacă mai este cineva deasupra lui și atunci, Adam-Lumina, o rază antropomorfă, țâșnește din Ogdoadă. Pronoia, însuflețitoarea lui Ialdabaoth, se îndrăgostește de Adam și din dorința ei apar pierderi de sânge luminoase (sămânța feminină) care cad pe pământ și-l purifică, fiind purtătoare de spirit. Din acest sânge se ridică Erosul androgin de care toate puterile inferioare se îndrăgostesc. Apărut în mijlocul lor Eros le provoacă emoții autoerotice, ale căror produse căzute pe pământ se află la originea plăcerilor acuplării. După apariția Erosului di sămânța Pronoiei apare vița-de-vie și cei care beau din vinul ei sunt împinși spre senzualitate. Primul om este un personaj feminin pentru că ia naștere dintr-o picătură de lumină aruncată de Sophia pe ape care, fecundată de Arhonți, va da naștere lui Adam. Acesta nu are are suflet, nici spirit. În a patruzecea zi de la apariție, Zoe îI trimite suflul ei și așa reușește să se miște. Vedem aici elemete ocurente: principiul feminin stă sub lumina atotputernică, forța feminină este primordială și este elementul care induce mișcare corpurilor, dragostea este legată atât de senzualitate cât și de simbolul viței-de-vie, a fertilității. Altfel este doar forma pe care o îmbracă textul, altele sunt personajele, însă principiile sunt generalizante.
Mircea Eliade când vorbește despre sexualitate, moarte și creație în miturile japoneze, spune că acestea amintesc despre o situație primordială, despre o totalitate care se reprezintă drept o coincidentia oppositorum. Principiul amorului întrunește viața și moartea (eros / thanatos), animus și anima, lumina și întunericul.
Dincolo de antagonisme, cele două texte dezbătute aici vorbesc mai mult de restrângerea opozițiilor într-o contopire absolută, fie că ea are reflexie la nivel individual, personal, fie la nivel de doi, de multiplu, stare cea mai înnobilatoare a existenței descriindu-și traiectoria pe elipsa universală între vrajă și dezvrăjire.