Prima parte

Oamenii din Evul Mediu au suferit toate violențele și le-au comis pe toate. Le-au suferit pentru că au încălcat legea lui Dumnezeu și le-au comis în numele aceleiași legi. Evul Mediu a fost pătruns de idealul creștin. Războiul, endemic ȋn aceastǎ epocǎ, era în principal „războiul drept”, purtat împotriva necredincioșilor. Cât despre eretici, aceștia erau condamnați pe viață sau la moarte, dupǎ cum se cǎiau sau persistau în credința lor. În acest scop, tribunalele ecleziastice nu numai că obțineau mărturisiri prin tortură, dar încurajau și delațiunea. Intemperiile, foametea, lepra și ciuma fǎceau restul. Dar de această dată era vorba, potrivit credinței comune, de pedepse aplicate păcătoșilor de către Dumnezeu însuși.
Evul Mediu nu înseamnă doar atât. Tot ceea ce societatea modernă are durabil și fecund, atât în materie de instituții cât și de idei, își are rădăcinile în civilizația și cultura medievală. Avem de-a face cu o epocă cu dublu fond. Ȋn ce mǎ priveşte, mǎ voi apleca asupra fondului sǎu întunecat; voi încerca mai exact să surprind natura specifică a răului care a mǎcinat-o.
În acest scop, din impresionanta galerie de filosofi-teologi ai Evului Mediu, am ales să mă opresc asupra lui Toma de Aquino, exponentul cel mai reprezentativ al gândirii epocii sale, și asupra lui Duns Scot, o altă personalitate marcantă a acestei tradiții.
Comun tuturor epocilor, răul nu a lasat indiferentǎ mintea umanǎ. Cartea „Răul – o provocare pentru filozofie și teologie” o dovedește. Alături de Paul Ricœur, autorul lucrării, voi realiza, într-o a doua etapă, o analiză a originii răului și a rațiunii sale de a fi. Aceasta va permite o înțelegere mai clară a specificului răului în Evul Mediu și, totodată, va ajuta la înțelegerea modului în care pot fi reunite, ca manifestări ale răului, practica vrăjitoriei și inchiziția care o condamnă, concepția greșită în materie de credință – adică erezia – și „războiul drept” purtat împotriva „falşilor credincioși”.

I.1. Doctrina tomistă a moralei

Este unanim acceptat că valorile binelui și ale răului sunt în legătură cu acțiunea umană voluntară. Era însă necesar să se identifice principiile care fac ca activitatea voluntară să fie sursă de moralitate. Potrivit lui Toma de Aquino, aceste principii sunt în număr de trei: obiectul asupra căruia se îndreaptă voința, scopul sau intenția acțiunii și circumstanțele care pot fie să sporească, fie să diminueze imputabilitatea actului comis.
Obiectul asupra căruia se îndreaptă voința, în funcție de conformitatea sa cu rațiunea, este capabil să facă actul bun sau rău. Căci, după Aquinat, rațiunea este forma specifică a naturii umane și face ca actul moral și actul uman să fie unul și același lucru. Sau, spus altfel, niciun act uman nu poate scăpa de sub incidența legii morale. Principiul referitor la obiect i-a permis lui Toma de Aquino să vorbească despre o moralitate obiectivă, valabilă pentru toți.
Scopul sau intenția este un element esențial în calificarea morală a acțiunii. Astfel, o intenție rea poate face ca un act bun să devină rău. Este cazul cuiva care dǎ de pomanǎ pentru a părea o persoană caritabilă și nu pentru a-și ajuta aproapele. Pe de altă parte, o intenție bună nu este suficientă pentru ca un act să fie considerat bun. Un medic incompetent nu poate vindeca un bolnav, chiar dacă își dorește acest lucru. Poate avea intenții bune ca om, dar nu dispune de mijloacele necesare ca medic.
Scopul sau intenția se află în agent, este subiectivă și se opune binelui spre care aspiră agentul și care este obiectiv. Toma d’Aquino a analizat mișcarea voinței atât în ceea ce privește exercitarea actului, cât și determinarea acestuia, care vine din obiect.
„Așadar, dacă privim mișcarea puterilor sufletului din perspectiva obiectului care determină actul, primul principiu al mișcării vine din inteligență, căci în acest fel binele perceput de inteligență pune în mișcare însăși voința. Dacă, dimpotrivă, privim mișcarea puterilor sufletului din perspectiva exercitării actului, atunci principiul mișcării vine din voință.”(Toma d’Aquino, 1992, întrebarea VI, articol unic, răspuns)
Sau
„…o putere este mișcată în două moduri: pe de o parte, din perspectiva subiectului; pe de altă parte, din perspectiva obiectului. Din perspectiva subiectului, precum vederea care, prin schimbarea dispoziției organului său, ajunge să vadă mai clar sau mai puțin clar. Din perspectiva obiectului, atunci când vederea percepe când albul, când negrul. Iar prima schimbare ține de exercitarea actului însuși, adică de faptul că este îndeplinit sau nu, și că este îndeplinit mai bine sau mai puțin bine; a doua schimbare privește specificarea actului, căci actul este determinat de obiectul său.” (D’Aquin 1992 : ȋntrebarea VI, articol unic, rǎspuns.)
Toma d'Aquino are reputația de a fi restabilit echilibrului dintre elementele subiective și obiective ale moralității.
Rămân circumstanțele acțiunii care, fără a schimba natura actului – obiectiv bun sau rău –, pot creşte sau diminua responsabilitatea persoanei care acționează.
În categoria bunurilor obiective, dominicanul distinge între bunurile particulare și binele suprem, care este Dumnezeu. Această distincție corespunde celei dintre scopurile apropiate și scopul ultim, care este Beatitudinea. Bunul particular este proporțional cu natura umană. În virtutea acestui fapt, individul are dreptul de a-și dori propriul bine. Însă voința, în concepția tomistă, este o cauză naturală secundă care nu poate trece la acțiune fără impulsul primit de la cauza primă. Și deoarece agentul secundar acționează doar prin acțiunea agentului prim, bunul particular, ca scop secundar, este căutat doar sub impulsul scopului ultim. Astfel, scopul ultim devine regula căutării scopurilor apropiate, adică a bunurilor particulare. În planul ordinii morale creștine, acest scop este caritatea supranaturală. Filosofia lui Toma de Aquino a reușit integrarea ordinii morale în ordinea supranaturală, făcând ecou Evangheliei. Mai mult, aceeași rațiune care cere ca voința umană să se conformeze voinței divine, cere ca ea să se conformeze și ierarhiei scopurilor apropiate. Ea cere ca voința umană să respecte binele comun în căutarea binelui individual. Astfel, morala curentă își găsește în scopurile apropiate „regula sa imediată”.

I.2. Păcatul și pedeapsa

Răul individului uman, în calitate de creatură înzestrată cu rațiune, se împarte, potrivit lui Toma d’Aquino, în pedeapsă și vină. Cele două tipuri de rău diferă în trei moduri: vina ține de acțiune, pedeapsa ține de suferință. Vina este răul acțiunii în sine, în timp ce pedeapsa este răul agentului.
„Dintre cele două, vina este un rău mai mare decât pedeapsa. Mai întâi, pentru că răul este lipsa ordinii. Or, vina se îndepărtează mai mult de ordine decât pedeapsa, deoarece vina este, prin ea însăși, lipsită de ordine. Apoi, răul vinei este un rău care se află în actul voinței. Și acesta este cel care face omul rău, nu răul pedepsei. În cele din urmă, vina este mai îndepărtată de Dumnezeu decât pedeapsa, căci Dumnezeu este autorul pedepsei, dar nu este autorul vinei. ”
Păcatul, în interpretarea lui Toma d’Aquino, corespunde vinei și este cu atât mai grav cu cât se opune unui bine mai mare. Astfel, cele mai grave păcate sunt cele care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, care este binele suprem. Păcatele comise împotriva aproapelui, la rȃndul lor, sunt cu atȃt mai grave cu cȃt se opun unui bine mai înalt al aproapelui. Astfel pǎcatul omorului şi cel al desfrȃnǎrii sunt cele mai grave, ultimul pentru cǎ pentru cǎ se opune vieții ȋn potențǎ, primul pentru cǎ ia viața actualǎ. Urmeazǎ pǎcate ca furtul, jaful, care fac rǎu aproapelui prin privarea acestuia de bunurile sale exterioare sau prin distrugerea lor intenționatǎ.
Din perspectiva scopului ultim, păcatul se numește mortal atunci când cineva se abate de la el și venial atunci când acceptă ceea ce întârzie atingerea acestui scop. Primul păcat merită pedeapsa veșnică, al doilea, pedeapsa temporală, care include iertarea. Prin pedeapsă, Dumnezeu restabilește ordinea ȋncǎlcatǎ de păcat.
La Toma de Aquino, actul bun, la fel ca actul rău, este legat de scopul ultim. Astfel actele bune sunt mai puțin bune dacă nu se conformează scopului ultim, și actele rele, atunci când se conformează scopului ultim, sunt mai puțin rele. Ȋn concepția sa aşadar, finalitatea psihologică ce prezideazǎ alegerea actelor noastre se identifică cu finalitatea metafizică.
Dominicanul subscrie, pe de o parte, la opinia comunǎ, dupǎ care nu existǎ responsabilitate moralǎ fǎra liber arbitru. „Căci dacă nimic nu vine de la noi, dacă suntem constrânși să vrem din necesitate, atunci deliberarea, sfatul și preceptul, pedeapsa, lauda și blama, care sunt în centrul filosofiei morale, sunt abolite.” (De Aquino 1992: întrebarea VI, articol unic, răspuns) Pe de altǎ parte, susține cǎ omul acționeazǎ ca agent secund şi cǎ dumnezeu este cauza primǎ, subȋnțelegȃnd prin aceasta cǎ liberul arbitru şi proveniența divinǎ a tuturor lucrurilor nu sunt incompatibile.

I.3. Formele Răului în Evul Mediu

De la o epocă la alta, răul ia forme specifice. Această specificitate se referă nu doar la manifestarea răului, ci și la frecvența și amploarea acestuia. Privit din acest unghi, răul în Evul Mediu poate fi identificat sub forma inchiziției, a războaielor religioase, a ereziei, a vrăjitoriei, a dezastrelor naturale și a epidemiilor precum holera, lepra, ciuma sau moartea neagrǎ.
Inchiziția, care, în ochii unei persoane din zilele noastre, ar putea părea o ȋnsumare a rǎului, are legǎturǎ cu justiția. Ȋn Evul Mediu, principiul dreptǎtii, şi anume a da fiecăruia ceea ce i se cuvine păstrând în același timp binele comun, nu diferă în niciun fel de cel al timpurilor moderne. Totuşi, ȋn practică, există ȋnsǎ rateuri, dar ȋn viziunea dominicanului, acestea nu sunt imputabile judecătorului și nici sistemului.
„...trebuie ştiut că există două feluri de pedepse: una fixă pentru păcat, cealaltă concomitentă cu acesta. De exemplu, vedem că judecătorul ȋl condamnǎ pe un individ la orbire pentru o anumită crimă, or multe neajunsuri rezultă din această orbire, cum ar fi faptul că individul ajunge sǎ cerșeascǎ și alte lucruri de acest fel.[…] Acest lucru, însă, nu provine din vreo nedreptate din partea judecătorului, deoarece aceste neajunsuri nu au vizat păcatul în sine, ci au fost o consecință accidentală a intenției sale. (De Aquino 1992: întrebarea V, articolul 4, răspuns)
Cu Toma d'Aquino, trebuie luat în considerare și ceea ce este mai presus de dreptatea umană, și anume, dreptatea divină.
„… răul de vină, care privează creatura de ordonarea sa către bine, Dumnezeu nu îl voiește în niciun fel. Însă răul care este o deficiență a naturii, sau răul de pedeapsă, Dumnezeu îl voiește prin voirea unui bine de care este însoțit un astfel de rău. De exemplu, voind dreptatea, El voiește pedeapsa celui vinovat, iar voind ca ordinea naturii să fie păstrată, El voiește ca, printr-un efect natural, anumite ființe să fie distruse.” (Aquinas 1996: întrebarea 58, articolul 5)
De unde vedem că Dumnezeu, spre deosebire de omul care judecă, cântărește dezavantajele care rezultă din pedeapsa pe care o aplică. Dar, întrucât, la scara creației, binele asociat cu răul de pedeapsǎ este mai mare decât răul și întrucât Dumnezeu voiește binele creației sale, el acceptă ca „anumite ființe să fie distruse…”
Inchiziția era practic justiția ecleziastică, a cǎrei țintǎ principală erau ereticii care profesau credința creștină, dar îi corupeau dogmele. Intoleranța manifestată față de ei se explică, în viziunea dominicanului, prin actul lor de credință, dar mai ales prin mândria și cupiditatea lor, ce aparțin «lucrărilor trupului».
„Din partea Bisericii […] există o milostivire în vederea convertirii celor rătăciți. De aceea, ea nu condamnă imediat, ci «după un prim și un al doilea avertisment». După aceasta, însă, dacă se constată că ereticul stăruie în greșeală, Biserica, nemaiașteptând convertirea lui, se îngrijește de mântuirea celorlalți, separându-l de ea printr-o sentință de excomunicare; iar ulterior îl abandonează judecății seculare, pentru ca el să fie îndepărtat din lume prin moarte.” (D’Aquin 1996: p. II, întrebarea 11, art. 3, c)
În anii în care dezastrele naturale au adus foamete și epidemii, vrăjitoarele și vrăjitorii au suportat greul justiției ecleziastice. În ceea ce privește poziția lui Toma de Aquino asupra vrăjitoriei, trebuie luate în considerare două lucruri: viziunea sa asupra demonilor și locul pe care îl atribuie femeilor printre creaturile lui Dumnezeu.
În primul rând, trebuie spus că demonul tomist nu este foarte puternic, deoarece este incorporal și nu poate acționa în lumea sensibilă; prin urmare, are nevoie de un mediu concret: corpul vrăjitoarei sau al vrăjitorului. „Tot ceea ce se realizează vizibil în această lume poate fi făcut de demoni nu numai prin propria lor putere, ci prin folosirea unor agenți naturali.” (Toma de Aquino 1992: q. XVI, art. 9, sol. 1)
Dintre agenții naturali, preferințele se îndreaptă către femeie, din cauza inferiorității și imperfecțiunii ei: „În raport cu natura particulară, femeia este ceva deficitar și lipsit. Căci virtutea activă care se află în sămânța bărbatului tinde să producă ceva asemănător lui în perfecțiune, adică potrivit sexului masculin. Dar dacă se naște o femeie, aceasta se datorează unei slăbiciuni a virtuții active sau unei dispoziții nepotrivite a materiei. Totuși, raportată la natura universală, femeia nu este o ființă ratată: prin intenția naturii, ea este orânduită spre lucrarea generării […] Bărbatul, în schimb, este orânduit către o activitate vitală și mai nobilă: cunoașterea intelectuală.” (Toma de Aquino 1996: partea I, întrebarea 92, articolul 1, soluția 1)
Ȋn ce priveşte „rǎzboiul drept”, acesta se explicǎ printr-o „cauzǎ justǎ” şi o „intenție dreaptǎ” : „La adevărații adoratori ai lui Dumnezeu, chiar și războaiele sunt pașnice, căci ele nu sunt purtate din lăcomie sau cruzime, ci din dorința de pace, pentru a-i reprima pe cei răi și a-i ajuta pe cei buni.” (Toma de Aquino 1996: partea II, întrebarea 40, articolul 1, concluzia)
Păcatul originar, prin care omul este lipsit de harul divin, este o deficiență a naturii umane și este același pentru toți oamenii. Din această lipsire decurg diverse rele, care se manifestă în grade diferite la oameni diferiți. Diversitatea relelor omenești este prevăzută de Dumnezeu din pricina anumitor păcate ale părinților.
„Căci, într-adevăr, un fiu este ceva provenit din tatăl său în ceea ce privește trupul, pe care l-a primit de la el, dar nu în ceea ce privește sufletul, care este creat direct de Dumnezeu. Prin urmare, nu este nepotrivit ca un fiu să fie pedepsit trupește pentru păcatul tatălui, deși nu printr-o pedeapsă spirituală care privește sufletul, așa cum omul este pedepsit și în celelalte bunuri ale sale. Uneori, însă, relele de acest fel nu au legătură cu păcatul ca pedeapsă, ci ca remediu împotriva unui păcat viitor, sau pentru progresul în virtute al celui care suferă, sau al altcuiva. ” (D’Aquino, 1992, întrebarea V, articolul 4)
Păcatul actual, care este voluntar, este în schimb un viciu al persoanei. Dar nici în acest caz pedepsele pe care le aplică Dumnezeu nu corespund întotdeauna gravității greșelii; „uneori o greșeală mai mică este pedepsită cu o suferință vremelnică mai gravă, pentru a evita un pericol mai mare, căci pedepsele din viața prezentă sunt aplicate ca remedii. (D’Aquino, 1992, întrebarea V, articolul 4) Calamitățile naturale și epidemiile pot fi considerate printre relele de acest fel.”
În Evul Mediu, atât răul cât și binele poartă o amprentă creștină. Însă, în fața unui asemenea grad de culpabilizare a populației și a unui atât de lung cortegiu de pedepse — prezente, trecute, viitoare și originare — nu putem să nu constatăm că iubirea lui Dumnezeu lasă puțin loc iubirii de sine și iubirii aproapelui, pe care caritatea o preconizeazǎ.

Bibliografie

D’AQUIN, Thomas, 1992, Questions disputées du mal – De Malo, Nouvelles Éditions latines.
D’AQUIN. Thoma, 1996, La Somme théologique, Namur, Jacques de Bonhome.

Anexǎ : Observații critice asupra cȃtorva idei centrale ale doctrinei tomiste

Este cunoscut faptul cǎ Toma de Aquino a oferit o bazǎ pentru ȋnvǎțǎturile religioase prin integrarea filozofiei aristotelice ȋn teologia creştinǎ, ceea ce a dus la rezolvarea unui numǎr de contradicții ȋntre rațiune şi dogmǎ.

Obiectul activitǎții voluntare

Este contestabilă ideea potrivit căreia conformitatea sau neconformitatea obiectului acțiunii voluntare cu rațiunea determină caracterul moral, bun sau rău, al acțiunii. Conformitatea face ca o acțiune sǎ se termine cu succes, aşa cum neconformitatea transformǎ acțiunea ȋntr-un eşec. Or, o actiune care se terminǎ cu succes poate fi bunǎ sau rea farǎ distincție. La fel o acțiune care se terminǎ cu un eşec poate fi bunǎ sau rea ȋn egalǎ mǎsurǎ. De unde vedem cǎ moralitatea sau imoralitatea acțiunii nu ține de conformitatea obiectului sǎu cu rațiunea, ci de intenția celui care o comite. Mai mult, e preferabil ca o acțiune comisǎ cu intentii rele sǎ eşueze (ȋn termini tomişti, e preferabil ca obiectul ei sǎ nu fie conform cu rațiunea), dupǎ cum o acțiune comisǎ cu intenții bune poate fi consideratǎ moral bunǎ chiar dacǎ a eşuat.

Rǎul vinei şi rǎul pedeapsei

Dacǎ e adevǎrat cǎ rǎul pedeapsei ține de suferințǎ, şi deci nu de acțiune care e voluntarǎ, cum poate fi adevǎrat cǎ pedeapsa este rǎul agentului ? Agentul aplicǎ pedeapsa, nu o suferǎ. Doar dacǎ Toma de Aquino se referǎ la pedeapsǎ numai din perspectiva celui care pedepseşte, nu şi a celui care suferǎ pedeapsa. Se referǎ deci la pedeapsa al cǎrei autor este Dumnezeu şi reprezentații credinței ȋn Dumnezeu pe pǎmant. Dar chiar şi aşa, ambiguitatea suzistǎ, deoarece ȋn acest caz, a vorbi despre pedeapsǎ ca despre un rǎu, fie el mai putin grav decȃt rǎul vinei, seamǎnǎ a blasfemie, dacǎ avem ȋn vedere cǎ ȋn viziunea tomistǎ pedeapsa e meritatǎ şi cǎ „Dumnezeu este autorul pedepsei, dar nu este autorul vinei. ”