“Lacrimile sunt limbajul tăcut al durerii.” spunea Voltaire. La această interpretare m-a trimis lectura volumului de poezii la care mă voi referi mai jos.

Despre o singurătate triumfătoare, a celui urgisit, sunt versurile adunate în Lacrima templului, volum recent apărut la editura Limes, Florești, Cluj, cu un design interior și de copertă asigurat de Eugen Petri și un cuvânt critic venit din partea binecunoscutului scriitor și critic Ioan Holban. Dar dacă toate acestea ar fi lipsit și aș fi dat numai de versurile lui Ioan Vintilă Fintiș, aș fi zis că am intrat într-un templu al poeziei să-mi trag un pic sufletul și să meditez la o lume mai bună. În fond, poezia este liturghia poetului. Zilnic, poetul se înalță prin credința în propria creație, prin ungerea cuvântului cu mir dumnezeiesc.

Despre iertare întru înviere predică poetul, într-un mare pustiu bântuit de lamentări. Pustiul interior trece prin abisuri, prin răspântii, tăceri asurzitoare și prin gândul morții. Plânsul devine lacustru, bacovian, aproape perfect. Sentimentul biblic al păcatului traversează templul cuvântului, numai că lumina estompează răul, renaște curățenie și dă un nou impuls vieții. Lacrimile au semnificația curățării, limpezirii sufletului, a descătușării de neputință și păcat. Versurile: “este un plâns bezmetic/ la adăpătoarea luminii/ vom bea și noi din judecată”, după părerea mea, fac trimitere la citatul: “Lacrimile celor pe care i-ai îndurerat se vor scula asupra ta la Judecată.” (Părintele Savatie Baștovoi).

Există o tristețe impunătoare în versurile acestui poet, dar ea este măturată de lumină. Lumina este laitmotiv în acest volum și chiar se arată în pofida a tot ceea ce este negativ.

Deseori, versurile sunt psalmice. Este vorba de o atitudine de ascultare, de rugă, de împărtășire. Citești și parcă te rogi. Citești și parcă ți se ridică o piatră de pe inimă. “cel milostiv îmbrățișează crucea/ dar numai atunci/ când îl cuprinde dragostea/ de aproape”, iată o dezvăluire poetică, sinceră și creștină. Îndemnul biblic “iubește-ți aproapele” este revelat în poezia lui Fintiș în câteva cuvinte emoționante și pilduitoare: “iubește pe aproapele tău/ la loc de odihnă/ împarte pâinea și vinul cu el”.

Legătura între cuvânt și divinitate, prin îngerii Săi, este evidentă, un imbold: “să înhămăm caii/ în preajma templului/ s-au strâns îngerii/... ne imploră/ să zugrăvim metafore". Aș zice că în toată această procesiune biblică, cuvântul este el însuși răstignit, hulit și înjosit de către cei rău-intenționați și că poetul mimează același traseu pe o golgotă literară care însă are să se încheie tot cu o renaștere, idee absolut originală: “din depărtare/ un tunet profund/ va sfărâma cuvintele vechi/ rămânând doar cel frumos/ pentru tine învingătorule// roagă-l să-ți arate calea iubirii/ înviază cu el”!

Ioan Vintilă Fintiș scrie despre sacru și profan cu o lumină adâncă, ieșită parcă direct din buricele degetelor conectate la creier, despărțind răul, desfrânarea, mândria de simplul act al credinței, confundabil cu sacrificiul. Și ce frumos se adresează iubitei: “iubito el ne învață/ care este măreția sângelui/ scurs din icoane/ să-l strângem în pumni și să-l bem”, cu acea smerenie de netăgăduit.

Iubirea devine plenară atâta vreme cât se naște din divin. Poetul ne-o înfățișează metaforic-spiritual. Este acel sentiment indescriptibil, tainic, prețios care se trăiește intens. Un sentiment regenerator. O trăire binecuvântată: “vino lângă mine iubito/ auzi șoptesc aureolele/ parcă ar fi margarete plângând//... dragostea ta este neînduplecată/ când te sărut cu basme”.

Despre renaștere și înviere este acest templu al luminii. Versurile devin cutremurătoare în întreaga lor sinceritate. Este adevărul care te răscolește în inimă. Poezia fintișeană induce ascultare, liniște, meditație. Ea este o poezie a îngerilor, a icoanelor, a Templului!

“fără încetare Domnul/ mângâie lumina de pe trupul/ celui căzut”- iată sensul, iată rostul, iată viața!

Poezia lui Ioan Vintilă Fintiș este răscolitoare, îți dă fiorii unei stări de trădător ori de păcătos, de ispititor sau, dimpotrivă,  de credincios, de aproape... El nu putea să evite păcatul originar: “tu nu mai ispiti/ bărbatul frumuseții tale/ oglindindu-se acum într-un măr”. Iar în acest sens,  șarpele, cu privire absurdă, este frecvent întâlnit în discursurile sale poetice.

Totodată ai sentimentul că vizualizezi tablouri, că totul este pictural și te determină să intri în contemplație, în meditație și te transpui, trăiești acele instantanee: “doar semnul crucii strălucește/ pe fața plutitoare a pădurii”.

Crucea, văzută chiar ca un lăstar, crucea care împietrește în strigăt, crucea țăndări peste lume, crucea care tăinuiește cuvintele apare adesea în poezia fintișeană ca simbol al iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, ca simbol al jertfei lui Iisus Christos pentru mântuirea lumii.

În tot ceea ce scrie în acest volum, latura spirituală este secondată de una filosofică, un fel de “Lacrimi și sfinți” cioraniene, ca de exemplu, în versurile: “pentru noi trădarea/ pare a fi o dreptate/ învelită cu lacrimi de sfinți”. În fond, “nimic/ nu este mai frumos/ decât să vestești/ pacea și adevărul”!

Volumul acesta întruchipează drumul spre Golgota: trădarea, patimile, răstignirea și, desigur, învierea! Izbânda vieții asupra morții. Similitudine cu actul creației: “din frunze se vor naște poeme/ pe arcade la intrarea în templu/ acolo unde apostolii pregătesc/ cina cea rânduită din taină”. Drumul spre Golgota al cuvântului mântuitor! Necredința este o iudă. În schimb, poezia nu trădează. Este a adevărului. A iubirii. A veciei!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 14 mai, 2024