Una dintre cele mai ofertante cărți pentru reflecție, apărută în anul 2024, generoasă prin temele cuprinse și prin ideile provocatoare, este Filosofia într-o lume pragmatică. Impresii, experiențe, reflecții. Șase convorbiri cu Leonid Dragomir (Ed. Cartex, București). Cel care răspunde, de data aceasta, la întrebările scriitorului Leonid Dragomir (doctor în filosofie, redactor-șef al revistei Argeș), este reputatul profesor Mircea Flonta, ale cărui cărți, articole și traduceri din domeniul filosofiei cunoașterii au format multe generații de studenți, masteranzi și doctoranzi. La vârsta de 93 de ani, dintre care „60 de ani în universitate”, după cum aflăm din titlul unei cărți, profesorul Mircea Flonta dovedește aceeași preocupare pentru filosofie și cultură, vitalitate intelectuală și dorință de claritate.

Sunt de mare interes opiniile dlui Flonta despre „formele de viață filosofică”, despre raportul dintre cultura umanistă și cultura științifică, dintre știință și filosofie, rolul tehnologiei în ecuația complexă ce cuprinde cunoașterea științifică, puterea, nivelul de trai, amenințarea alienării, pericolul creat de cultul eficienței și al specializării în educație (atingând aspecte dureroase ale noului mod de a înțelege formarea tinerilor), democrație, corectitudine politică, moștenirea lui Kant și a lui Wittgenstein, pe care îi consideră cei mai mari filosofi moderni. Ultimele două convorbiri includ adevărate lecții de filosofie, precum și despre rolul educației umaniste în dezvoltarea unei gândiri independente.

Din capul locului menționez că textul de față nu reprezintă nici pe departe o imagine a întregii cărți, pe care o recomand celor interesați de temele enumerate. Este doar prezentarea unei alte perspective cu privire la câteva subiecte ce mi-au atras atenția în mod special.

Discuțiile cele mai provocatoare se desfășoară în jurul relațiilor dintre rațiune și credință, știință și religie, moralitate și filosofie, moralitate și credința religioasă, teme ce revin de mai multe ori în aceste convorbiri. Spun că sunt cele mai provocatoare (și doar asupra unora dintre ele va fi îndreptată atenția în prezentul articol), atât pentru implicațiile lor referitoare la înțelegerea vieții autentice, dar și pentru că, prin atitudinea adoptată vizavi de aceste subiecte, aflăm resorturile spirituale ale interlocutorului, îl cunoaștem mai bine. De pildă, am fost oarecum surprins să aflu de la un adept al „Luminării” (denumirea preferată pentru atitudinea iluministă), așa cum se declară dl. M. Flonta, că „în general, nu putem să avem așteptări prea mari în privința a ceea ce dă filosofia pentru viața morală. (...) Gândirea morală a marii majorități a oamenilor este bazată pe educația în familie și în mediul în care trăiesc, adică pe tradiții morale, îndeosebi de natură religioasă” (p. 30). Deși vorbește în repetate rânduri despre importanța deosebită a rațiunii și a instrucției, totuși domnia sa afirmă că este sceptic privind rolul educației superioare pentru discernământul moral și pentru acțiunea morală, parafrazând o idee a lui Nicolae Steinhardt, din Jurnalul fericirii: „Intelectualii subțiri, sub presiunea aceea din închisorile comuniste, erau slabi și cedau, iar alții, mai ales cei care aveau o credință, nu cedau. De ce? Pentru că ei credeau în transcendență, erau puternic integrați într-o tradiție moral-religioasă. Eu sunt relativ sceptic în ceea ce privește rolul dezvoltării intelectuale în promovarea moralității. Accentul meu este pe respectul pentru tine însuți” (p. 31).

Iar întrebarea care se naște automat este ce anume întreține focul puternic – necesar în situații-limită precum cele descrise de Steinhardt – al acestui respect de sine, dacă nu tocmai „credința în transcendență”? Pentru că altfel, volens nolens, ajungem la relativism: nici gena altruistă sau egoistă (cum o numește etologul Richard Dawkins), nici persoana, nici chiar comunitatea nu poate fi temelia solidă a moralității, din moment ea poate deveni una de pirați sau de tip nazist; coeziunea (p. 41) nu reprezintă un criteriu al comunității bune, așa cum a trăi mai bine (ibidem) nu crește probabilitatea de a dovedi noblețe când apare momentul testului – o situație de genul celei prezentate în Jurnalul fericirii. Desigur, depinde și ce fel de transcendență este avută în vedere, pentru că una este credința în Hristos care participă la suferința lumii, deci a fiecăruia, alta este transcendența ideilor platoniciene sau a valorilor, așa cum le înțeleg axiologii. Nu aș fi insistat asupra acestui aspect dacă în alte părți prof. Flonta nu ar fi revenit, afirmând că „unii [filosofi precum Pascal, n.n.] aderă pe deplin la o credință sau alta, mai puțini au acea luciditate rațională care-i face să nu resimtă nevoia de a adera necondiționat la o anumită reprezentare asupra absolutului” (p. 54).

Așadar, în pofida modestiei despre care spune că ar defini Luminismul (prin rațiunea conștientă de failibilitatea sa), dl Flonta a stabilit care sunt cei superiori și cei inferiori. Din prima categorie fac parte raționalii, în sensul dat de Iluminism, adică cei care nu au nevoie de credință. Cu câteva rânduri mai înainte, afirmă: „Unii au nevoie de această certitudine totală, fiindcă altfel nu au un echilibru interior, pe când sunt alții care pot să trăiască în orizontul failibilității. O șansă mai bună de a trăi bine în acest orizont o au cei mai bine instruiți” (p. 53). Ierarhizarea aceasta – cei lipsiți de „luciditate rațională”, simțind nevoia de a crede în Dumnezeu, și ceilalți, plini de luciditate – amintește de ideea lui Marx despre persoanele care tânjesc după „opiumul religiei”, pe când elita este liberă de acest „drog”. Totuși, luând în calcul numeroase date pe care le vom prezenta mai jos, este vorba mai degrabă de cu totul altceva: la unii, receptorii pentru transcendent sunt „funcționali”, în timp ce la alții, din diverse motive, acești receptori sunt amorțiți. Dar acest lucru nu conferă vreo superioritate celor din urmă, tot astfel cum nu poți spune că cel fără vedere este „eliberat” de simțul văzului. Pascal, Newton și mulți alții nu doar că nu s-au rușinat să afirme credința în Dumnezeu, însă chiar au insistat asupra rolului revelației în cunoașterea universului. Conform unui studiu realizat de R.P. Eymien, care analizează biografia a 432 de savanți ai secolului XIX (numit „al pozitivismului”), 85% dintre aceștia s-au declarat credincioși. O concluzie indirectă este că a fi ateu nu te face valoros în sfera științei.

Prof. M. Flonta crede că nu există temeiuri pentru a vorbi de sprijin reciproc sau de contradicție între știință și credința religioasă, ci doar despre „coexistență pașnică”, văzându-le ca pe două linii paralele care nu se întâlnesc vreodată; prima se ocupă de cunoaștere, iar cealaltă de valori. „Pentru a susține contrariul, ar trebui să se argumenteze, în mod convingător sau chiar în mod constrângător, că progresele cunoașterii pot întemeia, sprijini sau contrazice și submina anumite reprezentări despre valori” (p. 78). Contrazicere apare doar când de cealaltă parte se află anumite opinii sau viziuni ce sunt luate drept știință. De asemenea, nu poate să apară contrazicere în privința acelor teme care nu pot fi subiecte de cercetare științifică. Cât despre sprijinul pe care cunoașterea științifică îl aduce anumitor reprezentări despre valori, aș aminti cartea lui Adrian Sorin Mihalache, Ești ceea ce trăiești (Ed. Trinitas, 2019), unde tocmai de aceste teme se ocupă în cele aproape 450 de pagini. Zeci de studii dovedesc rolul vindecător al compasiunii, al altruismului pentru persoanele care participă la acțiuni de voluntariat; moralitatea la bebeluși (experimentele sunt redate amănunțit); rolul rugăciunii pentru sănătatea mentală și fizică; importanța virtuților pentru o viață împlinită etc. În anul 2024, acest autor a publicat cartea Miracolul cunoașterii. Științele, Filosofia și Teologia în dialog despre tainele Universului și ale vieții (Ed. Trinitas, 539 pag.), cu un cuprins și mai bogat. O altă carte ce arată punctele de contact dintre știință și credință, este Dumnezeu și știința (Ed. Symbol, 1992), sub forma unui dialog incitant, purtat de filosoful Jean Guitton, membru al Academiei Franceze, și doi savanți ruși, frații Igor și Grichka Bogdanov. Citez din sumar: Big bang-ul, taina viului, întâmplare sau necesitate, în căutarea materiei, câmpurile realului, spiritul în materie, universurile divergente, către metarealism.

Pentru că multe dintre subiectele „picante” se regăsesc în dezbaterile și conferințele lui John Lennox, matematician de la Oxford (n. 1943), voi face referire la poziționarea sa în raport cu ele, pentru a vedea și altă perspectivă, o altă interpretare a datelor atât de generoase la care avem astăzi acces. Afirmația sa este emblematică: "It is the very nature of science that leads me to belief in God". Mulți alți cercetători exprimă idei similare, astfel încât putem spune că în ultimele decenii a luat amploare o mișcare apologetică întemeiată pe descoperire (revelație) științifică. Prin asta nu trebuie înțeles că rațiunea a luat locul credinței, însă o sprijinire, o pregătire a credinței prin rațiune – susținută de capacitatea actuală a științei în dezvăluirea unora dintre tainele vieții – are sens. Am putea exprima și astfel problema: copleșită de ceea ce i se arată în procesul de căutare, rațiunea își vede totodată limitele și lasă loc unei înțelegeri superioare, unei explicații supraraționale. De aici, răsare sămânța credinței ori, în alte cazuri, se consolidează, dând la rândul ei un impuls mai puternic rațiunii; în acest mod, cele două căi de cunoaștere se susțin reciproc.

Într-una dintre conferințele sale ("John Lennox: Do Science and Christianity mix?", Birmingham, Town Hall, 2018), J. Lennox afirmă că presupusul conflict dintre știință și teism este superficial; în acest sens, nu e de neglijat informația (conform wikipedia) că în ultima sută de ani, peste 65% dintre oamenii de știință cred în Dumnezeu. El vorbește despre două perspective complementare când încercăm să răspundem la întrebări despre realitate. De exemplu, dacă întrebăm care este explicația pentru existența unui Ferrari, putem răspunde – la fel de valabil – că mașina se datorează descoperirilor din domeniul termodinamicii, al aplicațiilor automaticii etc., sau putem spune că se datorează proiectantului ei. Dacă întrebăm de ce clocotește apa din ceainic, putem răspunde la fel de bine că apa a ajuns la temperatura de fierbere, sau că Mary a vrut să facă un ceai. Așadar, explicația poate fi dată atât în termeni referitori la modul de funcționare, cât și în termeni care implică agentul, însă cele două perspective nu sunt contradictorii, ci complementare. Iar dacă este rațional să avem așteptarea ca cineva să fi proiectat o mașină, cu atât mai rațional este să ne întrebăm cui se datorează ceva infinit mai complex, cine a creat materia și cine a impregnat-o cu logos, cu informație, cu legitate?

Deseori, spune Lennox, oamenii de știință afirmă lucruri nu doar neștiințifice, însă chiar iraționale. De pildă, în cartea sa, The Grand Design (unde scrie că nu găsește necesară raportarea la Dumnezeu pentru a explica apariția universului), celebrul matematician Stephen Hawking susține că, din moment ce există în univers o lege precum cea a gravității, universul s-a putut crea din nimic. Însă, continuă Lennox, aceasta este o contradicție grosolană, pentru că nici gravitația ca atare, nici legea gravitației (ca descriere a gravitației) nu echivalează cu „nimic”. Apoi, o altă mare problemă este să susții că legile fizicii sau ale matematicii sunt creatoare, deci că ele pot să aducă ceva la ființă. În cel mai bun caz, un astfel de enunț poate fi inclus într-o carte SF. Referitor la acest subiect, C.S. Lewis spunea că poți aduna o eternitate 1 + 1, fără să dobândești două lire; doar dacă aduni o liră cu o altă liră vei reuși să obții două lire. Legile naturii doar descriu fenomene, nu le creează; iar ceva nu se poate crea (singur) din nimic. Prin urmare, non-sensul rămâne non-sens, chiar dacă este afirmat de un om de știință genial precum St. Hawking. Desigur, fiecare crede în ce dorește, însă nu trebuie confundate enunțurile susținute pe temeiuri științifice, raționale, cu enunțurile ce reprezintă perspective generale (credințe) îmbrățișate de ei. Riscul transferului ilicit de autoritate epistemică a crescut enorm în lumea (hiper-)specializării, unde multe persoane cedează altora dreptul de a gândi pentru ei acolo unde nu este cazul, adică unde este vizat chiar sensul vieții lor. Oricât de interesante ar fi opiniile unui specialist asupra unor teme din afara domeniului de pregătire, ele nu pot fi incluse în categoria afirmațiilor girate de studiile sale de expert (evident, nici acelea nu sunt scutite de analiză critică). A se vedea și în cartea de convorbiri subiectul privitor la „reprezentarea prin imagini” a lui Dumnezeu (p. 76). Prof. Flonta vorbește despre imaginea antropomorfică a lui Dumnezeu din Capela Sixtină, pentru a considera întemeiată mișcarea iconoclastă, ca și când iconodulii ar fi susținut o „iconografie” de tip renascentist. Ideea respectivă este exprimată foarte lejer, fără vreo trimitere la fundamentul iconografiei (întruparea lui Hristos) și la argumentarea elaborată a Sf. Ioan Damaschin pentru această problematică dezbătută ulterior în secolele VIII și XIX.