Fiinţa limbii este în relaţiile dintre semnele care o constituie. Aceste relaţii definesc structura semnelor lingvistice şi funcţiile acestora. Modificarea sau dispariţia unui semn precum şi apariţia unui semn nou duce la redistribuirea structurilor limbii şi a funcţiilor acestora. Acest proces lent, dar continuu face ca, pe de o parte, limba sǎ fie alta de la un moment la atul şi, pe de altǎ parte, sǎ fie ea ȋnsǎsi ȋn fiecare moment. În termeni humboldtieni, fiinţei limbii şi devenirii ei îi corespund limba ca ergon şi limba ca energeia, altfel spus limba ca produs şi ca activitate. În trecerea de la o stare a limbii la alta, trecere care e continuă, e greu însă de determinat o stare în raport cu o alta care a precedat-o. În această privinţă, Saussure a avut ideea genială de a determina starea limbii pe o perioadă de timp stabilită în mod convenţional, ceea ce înseamnă că în interiorul acestei perioade timpul este suspendat. Urmarea a fost înregistrarea unor succese spectaculoase în descrierea ”stării de limbă”, şi deci a limbii într-un moment al evoluţiei sale. Evoluţia în timp a limbii, pe de altă parte, a fost redusă la descrierea unor stări de limbă successive, procesul însuşi al trecerii fiind doar obiectul unor declaraţii de principiu sau al unor abordări contradictorii şi neconcludente. Astfel, de la începutul secolului al XX- lea încoace, putem practic vorbi de o cantonare în studiul limbii din perspectivă sincronică, studiu care a făcut şi face ca mersul spectaculos înainte să fie grevat de blocaje pe măsură, decretarea aproape unanimă a caracterului arbitrar al semnului lingvistic fiind unul dintre ele.
Pe acest fundal cvasi monolitic¹ se detaşează, în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, contribuţia adusă la studiul limbii de către Eugeniu Coşeriu. Teoria coşeriană a schimbării lingvistice, îndeosebi, mută accentul nu atât de la perspectiva sincronică la cea diacronică, cât la necesara lor coexistenţă. Şi aceasta în baza unor principii care îi conferă exemplaritate ştiinţifică. Amintesc două dintre ele, aşa cum apar în formularea lingvistului Eugen Munteanu: “… principiul tradiţiei (obligativitatea raportării critice la doctrinele sau părerile înaintaşilor) [şi] principiul antidogmatismului (acceptarea supoziţiei că un adevăr parţial se află în orice teorie şi, implicit, preluarea creatoare a ceea ce este valabil din doctrinele altora)…”. (Munteanu, 2005 : 127) În ce priveşte cadrul în care e abordată problema schimbării lingvistice, acelaşi lingvist adaugă următoarele : “Poziţiile teoretice pe care le susţine E. Coseriu au întotdeauna o întemeiere critico-exegetică. În spiritul celor mai bune tradiţii academice, E. Coseriu îşi deduce propria teorie, în mod organic, din prezentarea critică a rezultatelor predecesorilor.” (Munteanu, 2005: 133)
Personal, consider că schimbarea lingvistică în concepţia lui E. Coşeriu constituie o bază solidă pentru eventuale dezvoltări ulterioare ale acestei problematici şi un cadru adecvat pentru tratarea problemei caracterului motivat sau arbitrar al semnului lingvistic. Voi începe de aceea prin a evidenţia câteva aspecte relevante ale acestei teorii.
Primul aspect, căruia îi sunt subordonate toate celelalte, priveşte depăşirea antinomiei radicale dintre “faptul static”, întemeiat pe raportul dintre termeni sincronici, care coexistă, şi “faptul evolutiv”, care constă în termeni diacronici, care se înlocuiesc unul pe altul. În concepţia lui Saussure, termenii din prima categorie formează sistem, pe când cei din a doua categorie sunt particulari şi exteriori sistemului. Între limba ca sistem şi schimbările care se produc în limbă nu exista nicio contradicţie, obiectează Coşeriu. Limba funcţionează sincronic, e adevărat, dar schimbările au loc tocmai pentru ca limba să funcţioneze, aceasta fiind sincronică nu numai în sensul că elementele sale sunt în relaţie unele cu altele, ci şi în sensul că e sincronizată cu utilizatorii săi. “Prin urmare, dacă limba este în orice moment sistem şi dacă în orice moment o găsim schimbată, înseamnă că ea se schimbă ca sistem, cu alte cuvinte, că se face în mod sistematic.” (Coşeriu, 1997 : 126)
Mai mult, după lingvistul român, problema schimbarii lingvistice nu se pune în planul limbii, care nu există independent de cel al vorbirii. Schimbarea are loc în vorbire, între ceea ce spune vorbitorul şi ceea ce înţelege auditorul său. Vorbitorul îşi adaptează limba de care dispune la necesităţile sale de exprimare, adaptare care se menţine în limitele pe care le permite limba ca sistem de posibilităţi. Ceea ce se îndepărtează de modelele existente în limba pe care interlocutorii o au în comun este numit inovaţie. Acceptarea de către auditor a inovaţiei este sinonimă cu constiuirea unui model nou pentru exprimări ulterioare, şi deci cu o schimbare în sistemul de posibilități al limbii de care acesta dispune. Inovaţia singură, nu este aşadar schimbare, în concepţia coşeriană. “Schimbarea lingvistică (“schimbarea în limbă”) reprezintă difuzarea sau generalizarea unei inovaţii, adică implică, în mod necesar, o serie de adoptari successive.” (Coşeriu, 1997 : 26) Schimbarea începe prin urmare cu inovaţia, care depăşeşte limba constituită, şi se încheie cu adoptarea inovaţiei, ca adaptare a limbii la noua formă de exprimare ; este rezultatul unui proces.
Ca facere şi refacere a limbii, schimbarea face parte integrantă din limbă. Întrebarea care se pune, după Coşeriu, nu este aşadar de ce limba se schimbă, ci care sunt circumstanţele care determină cutare sau cutare schimbare şi modul în care aceasta se produce. Din punctul de vedere al vorbirii, întrebarea are ca scop determinarea condiţiilor în care libertatea lingvistică a vorbitorilor face ca limba să se înnoiască. Aceeaşi întrebare, pusă din punctul de vedere al limbii constituite, urmăreşte stabilirea modului în care ceea ce s-a creat prin mijlocirea libertătii de expresie se adaptează la necesitătile de exprimare ale vorbitorilor sau, altfel spus, modul în care ceea ce s-a creat se integrează în limba deja constituită a vorbitorilor.
Factorii implicaţi în procesul de schimbare, după cum sunt de natură lingvistică sau extralingvistică, sunt calificaţi de Coşeriu drept sistematici şi, respectiv, extrasistematici. Din punctul de vedere al vorbitorului însă, şi unii şi alţii sunt factori interni, adaugă el. Amestecul de populaţii, ca factor extern, extralingvistic, de exemplu, “nu determină direct activitatea lingvistică; ceea ce determină este configuraţia limbii, aceasta fiind, la rândul ei, condiţie a vorbirii. Astfel, împrejurarea în faţa căreia se vede pusă libertatea lingvistică nu este amestecul de populaţii ca atare, ci limba ca ştiinţă interindividuală care rezultă din acest amestec. ”(Coşeriu, 1997 : 51) Prin urmare, factorii în discuţie nu provoacă schimbările, nu sunt cauze, ci doar determinări în limitele cărora acţionează libertatea de exprimare.
Relativa stabilitate a sistemelor lingvistice se explică în acelaşi fel. Ceea ce e considerat, de exemplu, în gramatici ca “ altă posibilitate ” sau ca “excepţie ” şi reprezintă ca atare un punct critic al sistemului este de fapt o reflectare a diacroniei în sincronie. Şi cum această “altă posibilitate ” este fie un mod lingvistic nou, fie un mod lingvistic vechi care se menţine, factorii sistematici şi extrasistematici sunt atât condiţii ale schimbării, cât şi ale rezistenţei la schimbare. Totul depinde de raportul dintre ceea ce garantează funcţionarea limbii şi ceea ce răspunde necesităţilor expresive ale subiectului vorbitor.
Eugeniu Coşeriu, se demarchează de asemenea de structuralismul diacronic, care “a încercat să facă istoria limbii fără vorbitori ”. Pentru el, schimbările lingvistice sunt produsele activităţii libere a vorbitorilor ; au o motivaţie finalistă. Iar finalitatea este determinantă în sensul că “peste tot unde există un scop, termenii anteriori şi consecutivi se produc în vederea acestui scop.” (Aristotel citat de Coşeriu, 1997 : 93)
Existenţa în limbă a unui fapt oarecare nu se poate ca atare justifica nici prin faptul căruia i-a succedat, nici prin vreun fapt exterior limbii, dat fiind că niciunul, nici altul nu explică “de ce” sau “cum” s-a produs schimbarea. Nu e suficient să se arate că un cuvânt ca “duh”, de exemplu, provine din cuvântul “duhŭ” din slava veche, deoarece fapte de limbă identice din punct de vedere material funcţionează diferit în sisteme diferite. În această privinţă, explicaţia istorico-culturală, care semnalează originea faptului de limbă şi explicaţia structurală, care explică cum este posibilă integrarea şi funcţionarea acestui cuvânt în sistemul limbii române, sunt complementare. Şi chiar şi aşa, ele nu explică schimbarea propriu-zisă : “între material şi sistem se află libertatea lingvistică a vorbitorilor, vorbitori care, în anumite condiţii sistematice, au adoptat materialul respectiv pentru realizarea unei anumite finalităţi expresive. Desigur, motivaţia însăsi a schimbării poate să fie culturală ; dar şi în asemenea caz trebuie justificată încadrarea schimbării în sistem.” (Coşeriu, 1997 :100)
O primă întrebare pe care ne-o punem este următoarea : Care aspecte ale teoriei coşeriene a schimbării pledează în favoarea caracterului motivat al semnului lingvistic? Răspunsul nu e greu de aflat. Avem mai întâi faptul că actul vorbirii e liber, poate fi efectuat sau nu, singura instanţă care îl determină fiind voinţa subiectului vorbitor. În eventualitatea efectuării actului, acesta e întotdeauna motivat, are un scop, ordonarea cuvintelor în enunţ făcându-se în vederea acestui scop. În sfărşit, ceea ce vorbitorul spune poate fi mai mult sau mai puţin în conformitate cu ceea ce a vrut să spună. Presupunând că această conformitate nu e totală, ea e resimţită ca atare, ceea ce înseamnă că problema conformităţii cu obiectul vorbirii se pune în mod natural. Cu precizarea că obiectul în cauză este obiectul în interpretarea vorbitorului, cu trăirile asociate modului acestuia de a-l vedea ; este un obiect intern, nu exterior. Sigur, relaţia dintre semnificatul şi semnificantul unui cuvânt, luat izolat, poate fi arbitrară, dar în enunţ, în relaţie cu celelalte cuvinte şi cu ceea ce vorbitorul vrea sa spună, cuvântul desemnează în acelaşi timp în care semnifică, revelând atribute noi ale obiectului. Şi aceasta deoarece “activitatea lingvistică nu înseamnă a vorbi şi a înţelege o limbă, ci înseamnă a vorbi şi a înţelege ceva nou prin mijlocirea unei limbi.“ (Coşeriu, 1997 : 49) Noile atribute ale obiectului pot, la rândul lor, deveni valori noi ale cuvântului ce desemnează obiectul. Mai mult, aceste valori, după cum am afirmat în partea a 2 a a acestui studiu, pot duce în timp la schimbarea numelui obiectului desemnat sau la crearea de nume alternative. Dacă aceste schimbări au efectiv loc este pentru că răspund necesităţii expresive a subiectului vorbitor. Semnul lingvistic este aşadar motivat deoarece ȋn el subzistǎ ceva din relația dintre subiectul vorbitor şi obiectul vorbirii.
O a doua întrebare se referă la aspectele teoriei coşeriene care vin în sprijinul caracterului arbitrar al semnului lingvistic. Vorbim nu doar ca să spunem ceva, ci ca să spunem ceva cuiva. Finalitatea expresivă, care vizează conformitatea cu obiectul vorbirii, este astfel dublată de finalitatea comunicativă, care presupune un acord implicit ȋntre vorbitori privind mijlocul de comunicare folosit. Şi într-adevăr, între ceea ce un vorbitor vrea să spună şi ceea ce spune se interpune limba de care acesta dispune, după cum între ceea ce spune vorbitorul şi ceea ce înţelege interlocutorul său se interpune limba de care dispune acesta din urmă. În afara unui acord implicit între cei doi interlocutori, acord anterior actului vorbirii, niciunul nu are acces la ce spune celălalt. La un acord tacit se poate ajunge ȋnsǎ şi pe durata actului de vorbire. Şi anume, ȋn faza de receptare, fiecare realizează că nu ȋnțelege ce ȋi spune celǎlalt, dupǎ cum realizeazǎ cǎ nici celǎlalt nu-l ȋnțelege pe el. Presupunȃnd cǎ perspectiva unei comunicări este mai importantă pentru cei doi decât bilanţul de moment, care e negativ, ei pot dezvolta un mijloc de comunicare comun. Aşa se explică, de exemplu, apariţia limbilor mixte care sunt pidginurile. La un acord se ajunge aşadar în faza de receptare a vorbirii, fază care implică o interpretare şi o evaluare a celor transmise prin mijloace verbale, paraverbale şi non verbale.
Un cuvânt ca “ selfie “ de exemplu, ȋl adoptǎm ca fapt de limbǎ dupǎ ce l-am ȋnteles ca fapt de vorbire. Ca fapt de vorbire, l-am ȋnțeles, deoarece în el subzista de fiecare datǎ ceva din determinările circumstanţiale şi contextuale în care ȋl auzeam. Ca fapt de limbǎ, ȋl adoptǎm toți din aproape ȋn aproape, deoarece realitatea virtuală s-a impus fǎrǎ drept de appel ȋn cotidianul nostru.
Sǎ ne plasăm acum în momentul originar al naşterii unei limbi. În prezenţa unui fenomen oarecare, natural sau social, sunetele emise de un om şi receptate de un altul sunt retransmise de acesta din urmă primului om cu înţelesul pe care el însuşi l-a dat sunetelor auzite şi fenomenului semnalat. Primul om, la rândul lui, preia informaţia adaugând ceva care îl preocupă înde-ajuns pentru a-l exprima. Să presupunem că cei doi au încercat să-şi spună urmatoarele :
- Vezi ? Copacul de acolo, de la colţul casei, face mulți muguri anul acesta.
- O veste cu adevǎrat bunǎ !
- Da, vom avea mere multe şi vom putea păstra cȃteva şi pe iarnă.
Prezența copacului, prezența interlocutorilor, unul pentru celǎlalt, gesturile şi mimica lor, sunetele pe care ei le-au emis, tonul pe care le-au emis şi trecutul pe care îl aveau în comun, toate au contribuit la a da sens celor spuse. Şi, indirect, au contribuit la ataşarea unor sunete realităţii desemnate, sunete care au putut apoi fi reproduse în situaţii similare când, dupǎ o vreme, s-au regăsit în faţa copacului încărcat cu flori, de exemplu. Odată ce asocierea dintre un grup de sunete şi copacul în discuţie s-a fixat, şi pentru un interlocutor şi pentru celălalt, aceste sunete au putut desemna copacul în absenţa lui. Mai mult, prin ataşarea la acest grup a determinantului, “de peste drum“, de exemplu, ei au putut desemna un alt copac, cu condiţia ca acesta să facă parte din situaţia de comunicare. Din momentul în care grupul “de peste drum“, a intrat în uz, asocierea “copacul de peste drum“, a putut desemna acel copac fără ca acesta să fie prezent.
Dat fiind că vorbim ca să exprimăm un gând, o trăire, ca să aducem ceva la cunoştinţa celuilalt, ceea ce spunem e conţinut în fraze, nu în cuvintele care alcătuiesc frazele. Cuvintele, după cum spune Humboldt “rezultă din ansamblul actului de vorbire.“ (Humboldt, 2008 :107) Sau ceea ce este originar ȋntr-o limbǎ este vorbirea, limba fiind istoria vorbirii. Lingvistul şi filozoful german Hermann Steinthal, ține totodatǎ sǎ precizeze cǎ în limbaj nu există nicio deosebire între creaţia originară şi cea care se repetă zi de zi. Pentru a ilustra acest al doilea tip de creație, am imaginat urmǎtorul dialog ȋn care cuvȃntul “binefacere“ ȋşi face apariția pentru prima oarǎ :
- Un spital pentru cei sǎraci ȋnseamnǎ multǎ cheltuialǎ.
- Dar pentru comunitate e o adevǎratǎ binefacere .
Ne putem ȋntreba de ce nu “facere de bine“ ȋn loc de “binefacere“, avȃnd ȋn vedere cǎ expresia exista deja ȋn limbǎ şi ȋmpǎrtǎşea cu noul cuvȃnt sensurile de faptǎ bunǎ şi de act de generozitate. Mai mult, ca şi noul cuvȃnt, expresia este formatǎ din termenii de origine latinǎ, “bine“ şi “facere“.
Un prim element de rǎspuns e cǎ, ȋn context, s-a impus sensul de “folos“, celelalte douǎ sensuri servind de fundal. Or expresia “facerea de bine“ are o conotație mai curȃnd moralǎ decȃt pragmaticǎ. Iar conotația moralǎ nu e invariabil pozitivǎ. Apoi, formarea expresiei urmeazǎ un tipar vechi, mai puțin productiv, care face ca expresiile construite cu substantive derivate din verbe sǎ fie mai puțin frecvente ȋn vorbirea cotidianǎ.
Ne putem de asemenea ȋntreba de ce nu “beneficiu“ ȋn loc de “binefacere“ dat fiind cǎ ambele cuvinte au ȋn comun sensul de “folos“ şi provin din aceleaşi cuvinte de origine latinǎ. Rǎspunsul e cǎ primul cuvȃnt trimite la un folos material, la un avantaj corporatist, pe cȃnd folosul subȋnțeles ȋn cel de al doilea cuvȃnt are şi un iz moral.
Ȋn sfȃrşit, sub influența schimbǎrilor economice și politice ale vremii, formele de ajutorare s-au schimbat la rȃndul lor. Secolul al XIX lea, de exemplu, este marcat de tranziția de la caritatea bazată exclusiv pe donații individuale către inițiative mai organizate și instituționalizate. Iar formele de caritate din secolul XX pȃnǎ ȋn prezent poartǎ amprenta responsabilitǎții sociale corporative, a activismului şi a politicilor publice. Şi fenomenul este global. Or, construcția autohtonǎ cultǎ “binefacere“, precedatǎ de expresia “facerea de bine“ cu rǎdǎcini adȃnci ȋn cultura oralǎ romȃneascǎ şi urmatǎ de neologismul “beneficiu“ intrat în limba română pe filieră cultă, adică prin intermediul limbii latine savante, reflectǎ aceste schimbǎri. Cu mențiunea că e vorba de schimbǎrile în reprezentarea vorbitorului, cu trăirile asociate modului acestuia de a le percepe.
Astfel semnul lingvistic este traversat de relația dintre vorbitori şi relația dintre fiecare vorbitor şi obiectul vorbirii ; ȋn relația dintre vorbitori, este un mijloc de comunicare, ȋn relația dintre fiecare vorbitor şi obiectul vorbirii, este un mod de a comunica ceva anume. Ca mijloc de comunicare este convențional, ca mod de comunicare este motivat.
Din cauza acestei asimetrii, efortul de corelare dintre ce spunem şi cum spunem trebuie reluat de fiecare datǎ, de fiecare dintre noi, dupǎ cum, paradoxal, datoritǎ acestei asimetrii, comunicarea este posibilǎ. Poate cǎ de aceea “trebuie sǎ ȋl vedem pe Sisif fericit“.

Bibliografie

COŞERIU, Eugeniu, 1997, Sincronie, Diacronie şi Istorie - Problema schimbării lingvisice, Bucureşti, Editura Enciclopedică.
COŞERIU, Eugenio, 1999, Introducere în lingvistică, Cluj, Editura Echinox.
HUMBOLDT, Wilhelm von, 2008, Despre diversitatea structurală a limbii şi infleunţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanitătii, Humanitas, Bucureşti.
MONNERET, Philippe, 2003, Le sens du signifiant. Implications linguistiques et cognitives de la motivation, Bibliothèque de grammaire et linguistique.
MUNTEANU, Eugen, 2005, Fundamente filosofice ale unei ”lingvistici integrale », ȋn revista Hermeneia, Iaşi, Editura Fundației Axis.
SAUSSURE, Ferdinand, 1971, Cours de linguistique générale, Paris, Éditions Payot.

Note de subsol

¹Spun « cvasi monolitic », deoarece au existat câteva încercări de emancipare a lingvisticii contemporane de sub tutela principiului arbitrariului. Dintre acestea, o amintesc pe cea a lui Maurice Toussaint, pentru care « variaţia semnificantului şi a semnificatului sunt corelative », pe cea a lui Bernard Pottier, pentru care a accepta principiul arbitrariului este sinonim cu a da « Hazardul ca explicaţie pentru tot ceea ce nu putem explica », şi, nu în ultimul rând, încercarea de extindere a conceptului saussurian de motivaţie relativă întreprinsă de Roman Jakobson. La acestea adaug cercetările contemporane privind iconicitatea semnului lingvistic, reprezentatate, între alţii, de Didier Bottineau şi Philippe Monneret. Consensul instalat în comunitatea lingviştlor relativ la arbitrariul absolut al semnului lingvistic rămâne cu toate acestea greu de clintit.