Dacă ar trebui să găsim un singur termen prin care să caracterizăm postmodernismul și chiar unele manifestări destructurante ale modernismului, atunci acel termen este relativizare, iar esența sa este nihilismul. Orice proiect de relativizare este în ultimă instanță unul de distrugere, este antiontologic, pentru că acesta este capătul de drum al pulverizării reperelor. În variante aparent inofensive, relativizarea se manifestă nu printr-un atac direct la adresa axiologiei, ci prin distragerea continuă a atenției spre elementele periferice ale vieții, adică exact ce face acum colosala industrie a divertismentului prin fiecare dintre tentaculele sale, inducând tot mai multe și mai intense forme de adicție. Această strategie este, așa cum observăm, de un mare succes, pentru că ea servește otravă în cupe lucitoare. După fiecare ușă pe care omul este îmbiat să o deschidă, se găsește nu pacea sa, ci un coridor întunecat unde alte uși promit să liniștească setea de viață. De fapt, distragerea nesfârșită către periferia existențială îl duce pe om într-un labirint din care puțini se întorc. Pentru că pierderea centrului, a reperului, adică rătăcirea, are drept chip nevăzut însăși pierderea de sine, nimicul. Sau, cu alte cuvinte, orice „întâlnire” cu nihil trece prin, se realizează prin relativizare: primul este capătul, cealaltă este calea. Iar punctul terminus dă identitatea, esența căii.

Postmodernismul – puțin mai contează câți de „post” punem în față, ori dacă apelăm sau nu la cratimă (nu ajută cu nimic o cabala fonetică atunci când ți-a luat satul foc) – se manifestă, așadar, prin relativism în literatură și în celelalte arte, în cunoaștere (prin lupta împotriva adevărului ca valoare a cunoașterii), în domeniul religiei (prin curentul New Age, ce creează „meniuri” pentru fiecare gust), în moralitate (valori volatile nu pot întemeia decât niște standarde volatile) și chiar în ontologie, prin punerea sub semnul întrebării a identității specifice, în sensul propriu de trăsături definitorii ale unei specii. „Specialistul” începe să devină o întruchipare mefistofelică a omului de știință, el își ia dreptul de a transgresa granițele speciilor pentru a satisface o curiozitate luciferică. Se joacă de-a Dumnezeu, cum se spune, luând gene de la o specie pentru a le altoi pe trunchiul altei specii sau, mai mult, de la diverse specii ale unui regn, pentru a „îmbunătăți” speciile altui regn; de pildă, gene de la licurici au fost utilizate pentru a face cânepa fosforescentă; și în cazul unor cereale ori legume s-a apelat la practici similare. (În cartea Transumanismul decriptat, de Pr. Jean Boboc, întâlniți astfel de exemple). Numai că, intervenind în lucrarea lui Dumnezeu, care pe toate bune le-a făcut, acțiunile noilor specialiști poartă în ele sămânța monstruozității, a hybris-ului, ce își va arăta mai devreme sau mai târziu roadele; multe le vedem deja în amploarea unor derapaje, fie că vorbim despre cele ale trupului ori ale spiritului.

Relativismul în sine, ca atitudine, ca mod de a vedea în general, sau ca strategie de a dezarma definitiv un adversar, nu este o invenție de un secol sau două. Îl întâlnim atât în Grecia Antică, prin filosofia lui Pyrrhon din Elis (360-270 î.Hr.), cât și în antichitatea chineză, cu două secole mai devreme, în cunoscuta Artă a războiului (sec. al VI-lea î.Hr.) a lui Sun Tzu. Pentru Pyrrhon din Elis, conform biografului filosofilor greci, Diogenes Laertios, „nu există nici frumosul, nici urâtul, nici dreptatea, nici nedreptatea. La fel, cu privire la toate lucrurile susținea că nu există nimic cu adevărat și că oamenii săvârșesc fapte în conformitate cu obiceiul și cu convenția, căci orice lucru nu-i mai mult într-un fel decât în altul” (apud Gh. Vlăduțescu și I. Bănșoiu, Filosofia greacă în texte alese). În schimb, pentru Sun Tzu, relativismul este un mod de a-ți înrobi adversarul, atâta timp cât reușești să-i acoperi cerul și să-i distrugi rădăcinile. Ideea a devenit deja un loc comun, referindu-se la distrugerea credinței în Dumnezeu și la pulverizarea identității sociale, adică la întreruperea continuității cu strămoșii, precum și/sau cu un spațiu cultural-istoric. Aici intervine miza cunoașterii propriei istorii, pe care unii se prefac a nu o înțelege. Nu trebuie multă filosofare pentru a înțelege unde ar duce îndeplinirea planului strategului chinez: crearea omului năuc, fără rost pe lume, deci chinuit de faptul de a exista. Un astfel de om, spune Sun Tzu, va fi fericit să i se dea un rost, de către un stăpân care să îl ghideze și să îi curme chinul de a nu ști pe ce lume trăiește. Problema este că „acoperirea cerului și distrugerea rădăcinilor” a devenit o ideologie cu țintă globală, nu mai este un proiect local de înfrângere a unui adversar. Acum un secol, în 1923, prin înființarea Institutului pentru Studii Sociale (Școala de la Frankfurt) s-au pus bazele mecanismelor culturale, sociale și politice de a „însufleți” această hidră ideologică. Apropo de ideea lui Sun Tzu, a omului tern, recunoscător să fie așezat într-un rost, oricât de precar ar fi, nu putem să nu facem legătura cu ceea ce se dorește a fi profeția unor „luminați” care prevestesc pentru omenire un viitor „strălucit”: nu veți avea nimic și veți fi fericiți.

Acestea sunt doar câteva note fugare despre nihilism. Pentru a înțelege cu adevărat substratul și dialectica sa, ne stă la îndemână cartea autorului american Eugen Rose, cunoscut, după convertirea la ortodoxie, ca Pr. Serafim Rose. Este vorba despre Nihilismul – o filosofie luciferică. Sau unde duce înțelepciunea acestui veac (Editura Egumenița, Galați, 2004; varianta originală a fost publicată în 1994). Pe lângă erudiția deosebită, Serafim Rose dovedește o acuitate filosofică ce lipsește celor mai mulți gânditori preocupați de istoria ideilor. Datorită contribuției aduse la înțelegerea și combaterea capcanelor mentalității seculare prin trăirea în Adevăr, unii l-au numit „apostol al Americii”. Intuițiile și forța sa de convingere vin și din faptul că, așa cum spune, „a fost în iad”, trecând printr-o criză existențială specifică celui care, aflat într-un deșert spiritual, nu se poate mulțumi cu sferturile de măsură când e vorba despre Adevăr. De fapt, toată lupta se dă în jurul acestei valori, pentru că adevărul dă sens tuturor celorlalte: binele, frumosul, iubirea, pacea, credința, nădejdea ar fi „oarbe” în lipsa Adevărului. Rupte de Adevăr, celorlalte valori li se va da conținutul convenabil și confortabil al momentului: pentru trădător, binele înseamnă să calce pe cadavrele neamului său; pentru „daltonistul” estetic, frumosul este orice pocitură îi trece prin minte; pentru pervers, iubirea va deveni chiar și ce poate fi mai scabros; pentru blasfemitor, adevărurile sale sunt pietre aruncate spre Creator; pentru alte caractere deformate, nădejdea poate fi vila, funcția, faima de o clipă și orice alte deșertăciuni imaginate; iar lista poate continua după chipul fiecărei orbiri. Așadar, dacă la nivel personal se pierde lupta pentru Adevăr, destinul respectiv devine tragic; dacă la nivel societal se va pierde acest război, rezultatul va fi catastrofal.

Desigur, nihilismul începe prin a trata cu superficialitate doctă ceea ce este miezul realității și al existenței: „«Adevăr absolut»: sintagma aceasta sună demodat pentru o generație crescută în spiritul scepticismului și care nu a fost obișnuită să ia lucrurile în serios. Nimeni, cu siguranță – și aceasta este opinia generală – nimeni nu este atât de naiv, încât să creadă în «adevărul absolut»; în epoca noastră iluminată, orice adevăr este «relativ». Să remarcăm că această ultimă expresie – «orice adevăr este relativ» – este tălmăcirea populară a sintagmei nietzscheene «nu există adevăr absolut»; această doctrină reprezintă temelia nihilismului, deopotrivă pentru masele largi și pentru elite” (p. 41). Cel mai adesea, spune autorul, pentru oamenii (de știință sau nu, ai) zilelor noastre, tema adevărului se rezumă în două propoziții: orice adevăr este empiric, orice adevăr este relativ. Însă în cazul fiecăreia dintre aceste afirmații avem o contradicție: prima afirmație nu este deloc empirică, ci metafizică, exprimând o credință aflată dincolo de empiric; vrând nevrând, orice om este un metafizician și cu atât mai mult un om de știință înarmat cu standarde de cunoaștere, cu o teorie despre ce este cognoscibil și adevărat. A doua afirmație („orice adevăr este relativ”) este ea însăși una absolută și nu doar din punctul de vedere al exprimării, ci și pentru că cel care afirmă pretinde că exprimă ceva întemeiat. Cunoașterea presupune principii gnoseologice care nu se schimbă, pentru că altfel cunoașterea devine fără sens, iar a pretinde faptul că exprimi ceva adevărat își pierde semnificația. Cu alte cuvinte, cunoașterea se întemeiază în ultimă instanță pe o credință fundamentală, deci pe ceva aflat dincolo de orice demonstrație științifică; pe scurt, cunoașterea se întemeiază pe un adevăr absolut.

Deși o „metafizică negativă”, teoria relativității adevărului este totuși o metafizică. Formele principale ale metafizicii negative sunt realismul (naturalismul) naiv, realismul critic (pozitivismul), agnosticismul doctrinar sau naiv și agnosticismul pur sau critic. Fiecare dintre ele este inconsistentă, pentru că emite – în diverse moduri asupra cărora nu voi insista aici – pretenția exprimării unui „adevăr” de pe o poziție total inadecvată. De pildă, materialismul și determinismul, ca expresii ale naturalismului, sunt perspective „sinucigașe”: dacă orice filosofie este determinată, înseamnă că și determinismul ca filosofie este „inevitabil”; este, păstrând logica, o rezultantă a unor condiții de apariție, însă nu este și adevărată, mai ales că ideea de adevăr nu are ce căuta într-un presupus lanț autocreat și autosusținut de cauze și efecte. Naturalismul spune despre sine că este absolut adevărat, fără să poată argumenta această pretenție. În schimb, pozitivismul neagă fățiș adevărul metafizic, negare ce este ea însăși, așa cum am văzut, un „adevăr absolut”. Celelalte două forme de metafizică negativă se află în aceeași situație din punct de vedere logic. Dincolo de detaliile manifestărilor sale, putem observa că nihilismul este imposibil de susținut rațional. Toate încercările au rezultatul efortului celui ce crede că va reuși să iasă din nisipurile mișcătoare dacă se mișcă mai energic, în lipsa unui punct de sprijin exterior cercului vicios în care a picat. Iar când vorbim despre adevăr, indiferent de domeniul de analiză, adevărul absolut nu poate fi decât revelat, este axiomatic: „În realitate, nimeni nu trăiește decât în lumina unei revelații, fie că e adevărată sau falsă, fie că slujește iluminării sau confuziei. Acela care nu trăiește prin Revelația creștină este nevoit să adopte o revelație falsă; și orice revelație falsă conduce la abis. [...] În orice caz, împărtășirea Adevărului creștin este posibilă numai prin credință; iar obstacolul principal în calea credinței nu este logica, după cum consideră în mod simplist gândirea modernă, ci o altă credință, opusă. Am văzut într-adevăr că logica nu poate nega adevărul absolut fără să se nege pe sine; acea logică potrivnică Revelației creștine este mai degrabă sclava unei alte revelații, a unui fals «adevăr absolut», și anume, nihilismul” (pp. 49-50).

După această introducere, Serafim Rose analizează „fenomenologia” mentalității nihiliste, manifestarea sa pe câteva fronturi, numind această manifestare „dialectica nihilistă”. Așa cum sugerează termenul, avem de-a face cu stadii sau etape ce neagă fiecare stadiul anterior, însă negarea nu înseamnă combatere, ci asimilarea erorilor în propriul program pentru a duce umanitatea pe calea către abisul unde sfârșește orice nihilism. Sunt prezentate patru stadii: liberalismul (derivat din umanismul Renașterii), realismul (element important al Reformei protestante și al Iluminismului francez), vitalismul (apărut în ocultismul Renașterii, al Iluminismului, apoi în romantism) și nihilismul deconstructivist (al „distrugerii”). Prima epocă în care nihilismul a jucat rolul central este aceea a Revoluției Franceze.

Ne vom limita aici la redarea câtorva idei despre fiecare etapă, fără a intra în detaliile și nuanțele sesizate de autor, un veritabil cunoscător al istoriei și filosofiei lor. Liberalismul este nihilismul pasiv, moderat, umanist, agnostic, care îl reduce pe Dumnezeu mai întâi la un dumnezeu filosofic, prin Descartes, iar apoi, prin Kant, la o Idee. În această etapă liberală, umanismul lipsit de Dumnezeu face ca moartea să însemne dispariția individului și reducerea lumii la nimic. În locul finalității ultime, liberalul rămâne cu voința stoică de a se stăpâni pe sine, însă, în lipsa speranței și a temerii aparținând altei lumi, el este deschis către experimente sociale monstruoase, către utopii ce sfârșesc în distopii. Dacă înainte – adică în lumea creștină – cărturarul avea responsabilitatea uriașă de a comunica adevărul, acum cărturarul livrează învățătură și erudiție, care, atunci când sunt înfățișate ca scopuri în sine, reprezintă doar parodii ale adevărului, inculcând relativismul, subiectivismul, necredința, apoi cinismul.

Liberalismul atrage după sine o reacție mai pronunțat nihilistă, dar care în mod ironic își strigă mai tare „iubirea de adevăr”, amplificând eroarea. Această reacție este realismul, ale cărui note sunt: ateismul deschis, materialismul pur, individualismul și orbirea în fața „evidențelor”: „realismul, care se contrazice pe sine din punct de vedere logic, nu poate fi tratat adecvat ca un sistem filosofic. Este gândirea naivă și dezordonată a omului practic, nemeditativ care, în această epocă unde totul este simplificat, crede că poate impune întregii lumi standardele și ideile sale naive. (...) trebuie să se înțeleagă că remarcile noastre nu sunt îndreptate împotriva științei înseși, ci împotriva exploatării neadecvate a standardelor și metodelor acesteia” (pp. 69-70). Așadar, nu împotriva științei legitime se exprimă Serafim Rose, ci împotriva „scientismului”, ce reprezintă – prin divinizarea faptului empiric – o parodie a iubirii de adevăr, este încercarea orgolioasă de a ajunge la adevăr de jos în sus, după modelul Turnului Babel, sfidând adevărul aflat dincolo de orice fragment al realității puse sub lupă. Ostilitatea față de adevăr și devoțiunea fanatică față de lume iau locul atitudinilor mai slabe ale etapei anterioare, adică indiferența în raport cu adevărul și atașamentul pentru lume. Această diferență face din realism un fel de liberalism deziluzionat și sistematizat. Emblema realismului este simplificarea, ce a fost întruchipată în gândirea unor indivizi ca Marx, Freud și Darwin, iar în politică, în activitatea lui Lenin, Stalin, Hitler și Mussolini. Pierzând vederea a ceea ce este deasupra și dedesubtul îngustului său univers, „«omul nou» al realismului va semăna mai puțin mitul umanității «perfect dezvoltate», cât al unei veritabile «sub-umanități», așa cum nu s-a mai pomenit niciodată în experiența umană” (p. 78).

Vitalismul este o reacție la simplificarea și sărăcia orizontului realist, un protest în numele „vieții”. Numai că, în lipsa Adevărului creștin, această reacție a amplificat în loc să remedieze problema, ducând la o tiranie a „viziunii” subiective până la gradul de solipsism. Dincolo de propriile modalități de manifestare, atât realismul cât și vitalismul au considerat ca demodat creștinismul. Din acest motiv, „spiritualitatea” și „mistica” vitalismului sunt în mod paradoxal naturaliste, avându-și începutul și sfârșitul în această lume; în plus, afirmă Serafim Rose, ele sunt mult mai periculoase decât orice formă de materialism primitiv. În politică, vitalismul a luat forma unui cult al activismului și al violenței, al sângelui și al pământului natal; poate tocmai de aceea, fascismul și nazismul au fost uneori considerate o nouă religie. În arta modernă, începând cu avangarda, vitalismul s-a manifestat prin interesul pentru surse exotice (la propriu și la figurat) de inspirație, precum și pentru straniul oferit de spiritism, ocultism și nebunie. De asemenea, obsesia pentru viziune subiectivă, noutate, originalitate, experimental, captivant – cu prețul etalării morbidului sau inumanului – denotă o abandonare completă a interesului pentru adevăr. Însă ocultismul și spiritismul au dobândit cel mai mult spațiu în domeniul religiei, unde vitalismul a devenit marca experimentării continue: secte ce venerează divinități confuze, imanente, „puteri”, „forțe”, „prezențe”, „entități”; diverse modalități de aflare a „iluminării”, influențate sau nu de budismul zen; cultul neo-păgân al „naturii”, mai ales al elementelor primare (pământul, trupul, sexul); căutarea extremă a valorilor imediate în detrimentul căutării lui Dumnezeu: vitalitatea, experiența, extazul; forme de existențialism și personalism prin care se încearcă reducerea religiei la o „întâlnire” personală cu semenii, în timp ce existențialismul ateu cade în nihilism prin atenția obsedantă pentru propriul ego. Acestea sunt doar câteva dintre expresiile pe care vitalismul le-a luat și care au o mare influență în artă și spiritualitate, inaugurând o modă ușor observabilă în limbajul cotidian invadat de energii, forțe, previziuni astrologice, rețete zodiacale etc. Așa se explică de ce mulți contemporani strâmbă din nas când se vorbește despre dimensiunea soteriologică a Bisericii, însă imediat ciulesc urechile dacă vine vorba despre vreo superstiție care i-ar ajuta să evite ghinionul ori să dobândească prosperitatea.

„Supra-reacție” la ternul realism, vitalismul atestă că există o sete profundă pentru ceva substanțial. Iar pentru că vidul lăsat în inimile oamenilor „de refuzul lui Dumnezeu este de nesuportat, aceștia aleargă la nebuni și la magicieni, la falși profeți și la sofiști religioși, pentru un cuvânt al vieții. (...) Vitalismul nu este produsul «prospețimii», al «vieții» și al «imediatului» pe care adepții acestuia le-au căutat cu disperare (tocmai pentru că le lipseau), ci al corupției și al necredinței care reprezintă ultima față a acestei civilizații [Europa creștină, n.n.] muribunde pe care vitaliștii o urăsc” (p. 94).

Ultimul stadiu, în care nihilismul însuși va dispărea, este nihilismul distrugerii, adică furia împotriva creației și a civilizației, așa cum proclama anarhistul Mihail Bakunin în „Catehism revoluționar”. Vitalismul se unește în acest stadiu cu dorința de a distruge, ea fiind cea care triumfă în final, devenind reflex... „creativ”, scop în sine, „pasiune demonică” – recunoscută și aplaudată de Bakunin și de alți nihiliști care nu se feresc să își mărturisească sursa de inspirație satanistă. Dintre persoanele mai cunoscute care au întruchipat prin vocea și/sau comportamentul lor nihilismul distrugerii, Serafim Rose îi mai amintește, aducând temeiuri suficiente, pe Max Stirner, Serghei Neceaev, Lenin, Hitler.

Pentru că acest articol nu se dorește a fi o sinteză a cărții lui Serafim Rose, ci doar un semnal privind importanța ei și a temei în general, am omis desele referiri la opera marelui profet al nihilismului, Friedrich Nietzsche, precum și numeroasele trimiteri la antidotul nihilismului, anume creștinismul ortodox care l-a salvat pe însuși autor din adâncurile acestei prăpastii. Analiza sa continuă în următoarele trei capitole, ale căror titluri și subiecte sunt: „Teologia și spiritul nihilismului” (Răzvrătirea: războiul împotriva lui Dumnezeu; Cultul nimicului); „Programul nihilist” (Distrugerea Vechii Ordini; Crearea „noului pământ”; Modelarea „omului nou”); „Dincolo de nihilism”. Traducerea și postfața sunt realizate de Tatiana Petrache.

Pericolul nihilismului, ce trece spre noi pe podul relativizării, este cât se poate de real, pentru că duhul său este unul mult promovat în prezent și asimilat în diverse forme, conceptuale sau atitudinale. Ideologia corectitudinii politice are același miez găunos, dând roade demne de ceea ce o mână în luptă. Totuși, exact ca în descrierea grozăviilor pe care Sfântul Antonie cel Mare le întâlnea în deșert ca manifestări ale stăpânului acestui duh al nimicului, trebuie înțeles că omul dă putere oricărei închipuiri (fum și părere) prin slaba sa vedere duhovnicească. Însă, atunci când omul are vederea bună și rămâne în Adevăr, el va fi liber, după promisiunea celui care este Calea, Adevărul și Viața. De aceea, dintre sutele de fraze pe care le-aș fi putut alege pentru final, mă opresc la acestea: „Nihilistul este înfrânt mai degrabă pentru că în iad, dorința lui cea mai profundă, nihilizarea lui Dumnezeu, a creației și a lui însuși, s-a dovedit inutilă. Dostoievski a descris cu exactitate, prin cuvintele muribundului părinte Zosima, această ultimă negare a nihilismului [...] Marele și invincibilul adevăr al creștinismului este că nu există distrugere; orice nihilism este zadarnic. Poți să te lupți cu Dumnezeu: aceasta este una dintre semnificațiile epocii moderne; dar El nu poate fi înfrânt și Lui nimeni nu i se poate sustrage: Împărăția Lui va dura veșnic” (pp. 150-151).