Artistul plastic și profesorul de desen timișorean Traian Abruda încearcă în volumul recent apărut la editura Brumar să aplice cumva teoria evoluționismului și în poezie. Această specie, poezia, este tratată ca o formă de viață, și desigur, va exista peste timp, prin selecție naturală. Nu întâmplător titlul ales pentru volum: darwin fără umbrelă!

"Speciei mele/ precum și/ altor modele" este motto-ul cu care autorul inițiază discursurile sale, în maniera bine cunoscută, de acum, adică succint și esențial.

Cum era de înțeles, primul pas este cel al întoarcerii la maimuță, ca prim reper existențial, ca primă incursiune în originile vieții și, respectiv, ale poeziei. Tonul abordării este unul acut și totodată hilar. Poate că poetul privește mult în perspectivă, când probabil, generațiile viitoare nu vor mai afla de unde se trage omul, dar cu certitudine vor ști că poezia este din coasta poetului.

Totul are un început, chiar și călătoria poetului printre cuvinte, mereu în cercetarea adevărului. Pare că poezia are la bază noțiuni științifice!: "totul... totul are un început și/ un sfârșit mai puțin previzibil/ în ploaia/ de meteoriți pătrunși prin iubire/ de schimbare poziții-cheie la sol –/ se va naște/ mâna cu cinci degete-turnesol (?!) –/ prin atmosfera pământului/ populat/ cu ființe de-o frumusețe – a sferelor –".

Ca loc de cercetare a poeziei ca formă de viață, a sinelui creator ca regn, Traian Abruda poate fi găsit oriunde pe glob atunci când se poate să îl inspire ceva, astfel că spațialitatea poetică este largă și nu ține de scurtimea poeziilor, ci doar de călătoria inspirațională. Astfel se naște un savant al descoperirii misterelor dezvoltate din cuvânt: "savantul are ochiul schimbat/ mai puțin/ pleoapa cu care insistă să facă/ umbră prelungă misterelor".

Încetul cu încetul, poezia se ridică pe picioarele ei și începe să meargă, mânată de divinitate, iar cei care o îndrăgesc și cred în ea, vin în întâmpinare ca la sfintele moaște: "când cade o sărbătoare/ și cade în picioare/ și jandarmii îți curentează/ sfintele moaște mai sus/ de genunchi, mersul/ biped mai contează ?". Poezia este starea de meditație și îngenunchere în fața miracolului.

Ca să ne țină în zona formelor vii, poetul include rostul microorganismelor precum euglena "în poezia/ pescuită pe balta/ verde". Fiindcă poezia trebuie hrănită ca pe un mormoloc de baltă.

Apoi, autorul trece prin mai multe etape evoluționiste: "homo// sapiens ăsta/ a terminat-o cu ne/ anderthalienii davidienii hobbiţii" până "când mintea/ primilor oameni s-a în/ tâlnit cu lumea primelor sentimente".

Poezia devine cu timpul o femeie matură și iată ce salt natural și uimitor: "femeie care cere putere/ și stăpânire deplină/ asupra/ artiștilor timpului nostru".

Poeziile din acest volum au un soi de sălbăticie domoală care-mi amintește de romanul scriitoarei Delia Owens, "Acolo unde cântă racii". Pare că autorul se cercetează pe sine ca și cum ar fi un spațiu natural, năpădit de tot felul de plante și vietăți printre care și poezia care îi suscită cel mai mare interes. De aceea, insistă științific să o aducă până în zilele noastre.

Poezia este privită fie microscopic, la nivel celular, fie este întruchipată de creaturi precum moluște, broaște, șopârle, anaconde, insecte, salamandre, urși, ornitorinci, căprioare, tigri bengalezi etc., fie reprezentată printr-o plantă verde, feriga spre exemplu, verdele însemnând vitalitate, speranță, fertilitate, stimulator de creativitate, exact ceea ce are nevoie poezia. Iată cum își crește poetul dorința de a scrie!

Pe lângă cercetarea de sine și în sine a poeziei, poetul folosește un limbaj propriu, cel al semanticii care ne induce mai multe semnificații, unele ilare, altele ironice, poetul pare să dețină bagheta magică, iar numărul de iluzionism îi reușește de fiecare dată: "ciobanul primitiv bate un/ dinte de lup într-o brânză – cu ură (?!) –/ fermentată cu mult/ înainte de vremea coșciugului// voi ști să privesc foarte mult într-o haită/ de lupe lucrate – în gură/ să văd conturul mioarelor; costumul meu la patru ace de cactus".

De ce este Darwin fără umbrelă, ne-am putea întreba?! Posibil pentru că zona de vedere s-ar îngusta prea mult, sub un simplu bor, și, nu-i așa, nicio poezie nu poate avea bariere! Cu nonșalanță o spune poetul, că  nu s-ar trage din orice maimuță: "... nici eu/ nu mă trag/ din maimuțele descălțate"!

Și totuși, în acest volum, Traian Abruda, ne servește multă imaginație, un fel de preistoric adus în prezent, o putere creativă care străbate toate epocile: "scara blocului nostru care/ mereu se ridică-n picioare/ după fiecare cutremurare/ cu picioare prelungi de insectă ! ".

Desigur, întreg evoluționismul conduce spre alte planete și alte ființe, extraterestre, așa încât poezia pare uneori extraplanetară, ceva venit din cosmos, o cosmogonie însăși. Totodată, parcă nimic nu e mai pământean decât poezia: "vin marțienii bine fac/ aduc planeta lor așa de pustie/ puțin roșu de buze sau cărămiziu/ să învie/ construcția omului pe planeta plâmân". Să observăm transformarea cuvintelor în interesul semnificației, aici: pământ-plămân. Lucru care de altfel apare destul de des în poezia abrudiană.

Este evident progresul poeziei prin afirmarea totală și trecerea rapidă de la homo sapiens la poetul care lucrează în virtual, cu tabletă, telefon ori laptop.

Traian Abruda găsește paradisul versurilor imediat, la o cafea matinală: "s-ar putea// să nu mai existe decât/ o ceașcă de cafea între mine și paradis"!

În teoria evoluționismului, uneori, pentru a acumula date precise, te întorci în anume epoci, cum și poetul încearcă să se edifice asupra poeziei sale: "de păianjen un elefant/  se legăna pe o pânză".

Femeia, cea care a evoluat în toate planurile, este păianjenul care împletește mereu vise în colțurile inimii bărbătești. Poetul nu o uită și nu o șterge cu pămătuful: "doamne ce pi/ cioare frumoase are femeia/ păianjenului din colțul camerei noastre/ cu vedere/ la magazinul de sutiene portjartiere și glastre/ cât de frumoasă veninoasă ea poate/ fi ! – nicio zi/ nu aș trăi fără subțirimile ei.../ nu/ de ce aș trăi ?".

Ei, bine, evoluționismul înseamnă atingerea divinității, gândirea înaintată și, desigur, o poezie rafinată: "dumnezeu e un tip fără tată/ (se și plânge de asta...)/ Deodată/ pare că vorbește cu mine (cu firea)".

Traian Abruda atacă și teme sensibile cum ar fi personalități ale lumii moderne pătrunse de vanități, obscurantism, politici infernale, probabil tot ca făcând parte dintr-o evoluție, de data aceasta controversată, a organismelor. Poezia încearcă totuși o abordare prietenească, lipsită de schizofrenia și tulburările prezentului.

"cuvântul intră în carne,-nfloreşte", afirmă acesta! Și îl cred. Pe cuvânt!

"de scris numai când și pa(la)tul/ de spital o permite"!

Traian Abruda este un vampir de poezie: "sug sângele poeziei pe care/ nu o scriu"!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 22 aprilie 2023

(Revista Ateneu, nr.645, mai 2023, pag.19)