Nume de carte: Frumusețea femeii desculțe: Stâlpi esențiali de poezie simplă
Editor: Editura PIM, Iași, Iulie, 2022
Tip carte: Antologie poetică, manuscris original, 2017, cu un an înaintea debutului în poezie
Pagini-Format carte: B5, Format Academic
Stadiu carte: În curs de tipar...
Tip carte și de compoziție: 388 Pagini alb negru, poezie albă (dintr-un manuscris, din anul 2017)
Copertă: Stilizată, laminată, cu amprente specifice
Conține: Poezie veche, originală, vers alb
Ciclu (simbolic): ”Cărțile zăpezii”, ale Luanei, Cartea a II-a


Mărturisirea autoarei, cu privire la cartea ”Frumusețea femeii desculțe”, Editura PIM, Iași, Iulie, 2022...


Poezie, cu parfum vechi și original... Poezii originale, 2017...

Această carte a venit ca o datorie importantă, de a revalorifica, așa cum trebuie, după merit, și anume cel mai vechi Manuscris de-al meu, personal, de poezie albă, datând din anul 2017. Am gândit această carte, numită ”Frumusețea femeii descuțe” ca o revalorificare ulterioară a variantei de Volum, aproape definitivat, în Manuscrisul păstrat încă din anul 2017 și regăsit, în acest an, 2022. Și care, într-o formulă mai complexă s-ar fi concretizat, în anul 2019, într-o Trilogie mult amplificată, numită ”Trilogia femeii din noapte”, apărută la Editura Eurostampa, din Timișoara, în anul 2019, într-un proiect, așadar, de trei cărți. Aici, păstrând, însă, manuscrisul mai vechi, cu dorința de a redescoperi ”cea mai veche poezie” de sub semnătură, așa născându-se, de fapt, și această carte. Și pe care am recompactat-o, după original, nepierzând, însă, din vedere, cum spuneam, manuscrisul original (stâlpul creației originale) din anul 2017, fiind aproape complet nealterat... Mărturisesc, prefer titlul prezent ”Frumusețea femeii desculțe” și îmi pare rău că nu l-am folosit la timpul Trilogiei, editată la Timișoara, recuperându-mi, astăzi, ”vina”, foarte personală și mai subiectivă...

Este, de fapt, un Volum de bază, originalul (După manuscrisul, din 2017), pe care vi-l pot trimite, sper, către îndrăgire, legându-l de ”Cărțile zăpezii” (sau ”ale Luanei Anghelos”), într-un trio, de trei volume, fiind o Colecție importantă, așadar, de trei cărți, foarte dragă mie, una de poezie de tip Contrafort, combinată, util și conceptual, numai simbolic, cu cele două ”Cărți de zăpadă”, prin generarea ”stâlpilor de poezie simplă” ajutători, care ajută la o mai bună specificitate a celorlalte două volume de poezie mai stilizată, de factură ”grea.” În acest mod, țin să îmi aduc aminte de unde am plecat, de fapt, și anume de la simplitate și de la note foarte specifice și cu o notă mai exactă, nealterabilă. Prin prisma evoluției, care, totuși, s-a petrecut, sper eu. Cunoscându-mă, foarte bine...

”Frumusețea femeii desculțe - Stâlpi de poezie simplă” reprezintă, poate, un volum de bază și ajutător, mult, cărților despre zăpadă și chiar și despre pădure, despre legătura ei cu natura, ca interese ale Luanei. Și care are sens, în rândul celorlalte de volume ”de zăpadă” sau ”ale zăpezii”.

Dedic această carte D-nei Prof. Olimpia BARBU, întâia mea profesoară de Limba Română, care a crezut în mine, enorm, ca om îndrăgitor și de elită educațională și a analizei literare, a metodei de predare (Îmi aduc aminte, mă punea să îmi dau cu părerea, în fața Clasei, gimnaziale, cu privire la unele texte) încă de la acea vârstă fragedă, prezentându-mi-l pe Mihai Eminescu, ”vârându-mi”, simplu, dragoste, înăuntrul inimii și sufletului, pentru Studiile umane... Și, în speță, pentru Literatură, mai ales pentru cea Națională, tocmai la acea vârstă, și punând, tot mereu ca și un fel tot de notă de tip contrafort, un fel de semn intern, în conștiința și în sufletul meu, care aveau să se dezvolte mai târziu, de acolo, pornind tocmai de la acea simplitate. Normală la acea vârstă și pe care eu o redescopăr și astăzi, prin ”stâlpii esențiali de poezie simplă”...

Nu am fi, cred eu, astăzi, prea complicați fără simplitatea din noi... Ci nu am evolua, dacă nu ne-am cunoaște foarte fidel, sorgintea... Volumul de față, prin modul de a fi gândit, de mine, conferă, așadar, niște contraforturi, însă nu neapărat necesare, dar utile, frumoase, bine centrate, inteligibil, lesne, și cu note mai clare chiar și pentru cititorii începători, pentru celelalte două volume ale zăpezilor, din seria întâmplată. Nu tocmai conform planului de scriere, ci numai al muncii, o întâmplare care sper că va face o bună plăcere cititorului și neapărat fiind numai întru bucuria simplității descoperirii. Acest Volum este, de fapt, unul de stabilizare...

De punctare a unor repere și a unor puncte de plecare, pentru celelalte două volume ”Cărțile de zăpadă și ale Luanei”, care conțin poezie ”mai grea”... Totuși, în mod normal, Volumul de contraforturi ar fi trebuit să fie cel dintâi publicat, fiind niște poezii de bază. Mai înainte așadar de volumul din 2021, deja menționat, primul Volum de zăpadă și al Luanei Anghelos. Dar, țelul numai a fost nițel amânat... Prin redescoperirea manuscrisului inițal, din anul 2017, care a fost regăsit și valorificat, după original. Nu este vorba, decât despre ”timp”. Oricum, manuscrisul prezent a fost definitivat în anul 2017, cu mult înainte de Cartea ”Ninsese mult, Luana Anghelos, iar dumneata aveai numai bundița ta roșie, făcută din petale” - Găsindu-i-se, acum, și locul meritat printre cărțile mele, alături de ”Volumele zăpezii”, cele două cărți ale Luanei, anume: ”Ninsese mult, Luana Anghelos... iar dumneata aveai numai bundița ta roșie, făcută din petale” (2021, Iași) și ”Ieri noapte, Luana, zăpada a fost mult prea albă” (2022), două cărți care sunt cam pe aceleași tipic și cam același palier, și anume două Volume pe care eu le consider de stare și de atmosferă, fiecare cu multe specificități, și care conțin poezie de maturitate, de după momentul anului 2017.

Acest Volum este, de fapt, prima mea carte de poezie, după variantele original vechi, care însă nu a fost publicată la timpul ei, 2017, ci numai acum, în anul 2022, luna Iulie. Pe când debutul real într-un volum de poezie, a fost amânat, nu spre 2017, ci tocmai în anul 2018, fapt care acum mă poate împinge, astăzi, să arăt, cu adevărat, primele mele poezii...

Mărturisesc: În anul 2019, am emis prima mea Trilogie, de poezie albă, urmată de alte cărți, în speță, de exemplu, romane... Poate, acum, a venit timpul să scriu și despre ”zăpadă”, despre curățenie și puritatea sufletului și a actelor sale de factură sufletească și profund spirituală, iar acest volum, care este o amplificare pe un singur palier, a ”Stâlpilor de poezie simplă”, vine să ajute, cum trebuie, sper, șirul de volume cu Titlu ”de zăpadă”. Intenția mea de a prelua și de a expune scheletul Trilogiei editate în 2019, o intenție, de această dată, de la Iași, după Timișoara, sper că este una bine gândită, vrând să păstrez, cu bine, sentimentul inițial și poeziile de contrafort, care sunt esențiale pe ”evidențierea” unui drum scriitoricesc...

Eu sper că mi-am făcut datoria, cu bine și pe cât am putut. Chiar și în acest Volum cu parfum vechi. Cu bucuria că am valorificat, aici, sensul unui Manuscris, care nu ar fi trebuit, deloc, să se piardă... ”Drumul este mereu înainte, dar rădăcinile ne țin, încă, foarte bine coloana și vertebrele...” Cu aceste cuvinte, cred că totul a fost, deja, spus și explicat, așa după cum scriitoarea a simțit că trebuie și că este util.

Într-adevăr, este un fior deosebit, de a regăsi un Manuscris foarte vechi, stâlp principal și chiar, îndrăznesc, de tărie veche... Doritorii de carte mă pot contacta, în mediu ”E-mail”, vă voi răspunde, în mod negreșit, tuturor. Aștept și edituri mai mari, cum tot cititorul și scriitorul așteaptă, de fel, pentru o mai mare abundență de cultură română, o ”ajungere” nobilă, către cititor, care sperăm că ”va veni”. După părerea mea, o carte este, mereu, litera care cheamă, și ale ei talazuri, să ne ocupe ”înspăimântarea și tot dorul omenesc”. (Iulia Elize, Autoare...)


Poezii din Manuscrisul, din anul 2017, revalorificat, într-o nouă carte... ”Frumusețea femeii desculțe”, Editura PIM, Iași, Iulie, 2022


Ni s-au scuturat salcâmii

Ni s-au scuturat salcâmii
daică dragă,
pe morminte…
ce risipă prea-duioasă…
și ce blândă…
ce bălaie…
uite
dadă
rândunica
cum nu uită să alinte
dincolo, în crânguri ude
firul ce de-atâta teamă a și prins ca să asude…

și tu, dadă, nu mai plânge
lasă purpuriul ăsta soarelui când cucerește
și te învelește-n lapte
măi luniţă
măi hangiță
când torni vinul lupilor și nebuniei
vinul alb – în nopți de smoală ce cunoaște ca un câne
tot ce creste și se schimbă și apune și renaște
ce rotește
se rotește…
toarnă vinul, măi, dăduță,
că io-ți dau oricum și pâne…

Știi tu oare, măi, leliță,
- că bulina
gămălia unei stele
dorul ei ce vrea s-apară
îți va creste-n piept
și mâine
praful ce vei fi va trece-n al ei sânge
așa simplu
și călduț în năucire…
și prin flăcări
și țărână
prin înecăcioase unghii de portocaliu și verde
prin atâtea legănele ce or vrea de-atunci s-o prindă
te va tine minte
luno
- mamă-înceată, puțin-vrândă,
vei fi dadă-într-însa
dadă
pentr-un pui de azalee răzgâiată și căpoasă
dadă dulce
dadă bună
dadă moale
pentru dânsa-astru ce va fi de-atunci o zână
printre alte roșii piepturi – călătoare și frumoasă
te va tine minte, dadă
miliarde și cu una de rotiri năucitoare…
va fi tine, când dansează!
daică dragă,
puțin-vrândă
ni s-au scuturat salcâmii
ce risipă prea duioasă…

S-au dus și ai mei, dăduţă
și sunt singur
eu cu mine
eu – sub flori crescând în sânge
din atâtea luni stinghere ce-au fost luni
cum ești tu, dadă
și-acum sunt, sfioase, piepturi
pentru azaleea-aceasta
uriașă, schimbătoare
cu atâtea flori rotinde, cu porniri capricioase

ce tot zboară
ce îmi zboară și prin gânduri
când îmi cer și mie carnea

preafrumoasele crăiese în lucirea
- curioasa -
de când mi-au luat pe mama,
de când mi s-a dus mireasa...


Spune, Sati

Spune-mi tu, Sati
de ce urmele acestea care mi-au intrat în tălpi, ca niște cuie
îmi par acum preafrumos mirositoare,
dacă privește Domnul spre mine,
dacă ușile bisericii se dau la o parte și pentru oasele mele, ca să intre plecatul,
aplecata și oasele, să se
lase la pământ și să plângă, Mă iubești, Doamne? Și mă chemi la Tine, cu milă?
Spune-mi tu, Sati
că eu mai mult curaj, nici să am...

căci la mine nu vin mieii la semn, nici ierburile și nici pomul nu se apleacă pline de roadă,
nu sunt frumoasă, nici blândă nu sunt,
spune-mi tu, Sati
de ce urmele
de ce urmele, Sati?

lasă-mi ochii să se împle de lacrimi
lasă-mă, Sati
genunchii mei rămân ca și un clopot mic sub zăpadă,
Dumnezeu mă iubește.


Balada trandafirului

Moale-i lumea
o scânteie îngerească ce-a pornit să se descheie
ca să lase fericirea să se nască
și să curgă
cuante line stau la pândă și curgând, pe noi ne fac,
câtă liniște în ceruri -
stă să cadă raiu-acuma pe-închisoarea unui drac;

Abătuți
privim sub stele
ce frumos trecea păstorul;
trist și palid
pare-n seară o baladă ce-i născută să se culce
să apună
și să doarmă
moale-i lumea și păstorul, cu mireasa lui, c-o duce
și-o s-o lase lângă templul unde luna stă pe cruce

Lumea-n două se desparte
dragostea își ia tacâmul și în două se împarte
părul lui miroase-a foame
și-a târziu
pe tine, doamnă, te-am iubit cât nu pot spune
trandafirii din morminte iar au prins, frumoși, să urce
triști și palizi
ca de lună
pentru tine, doamnă scumpă,-așa frumoasă și nebună
m-oi culca acum sub țărnă ca să-ți crească trandafirul
de te duci, acum, în templu, să te ia un zeu străin
sub pământ, din mine, dorul crește
în curând
și m-oi face trandafir...
moale cum îți este moartea, de m-oi face floare-n tine,
templul fuge,
noaptea crește tot mai albă și mai albă,
cât am stors din mine viața
cât pe câmpuri am murit
se ridică luna-n cruce și așază dimineața tot mai mare
mai adâncă
și mai plină de albit
ea, frumoasă și mai albă decât rochia Mariei
nu-i norocul să o prindă
de înnăditura iiei
și
trecând pe-acolo, moarte,
noaptea mea frumoasă, mare,
dau să cresc
crăițe, laur, sânziene și narcise
ca să îmi păstrez mireasa doar în unul dintre vise
moale-i lumea
la apus
și
pe ochii mei i-Iisus.

cât de aspră e în glie trandafira` urcătoare!
ce-a fost dragoste odată,
astăzi -
cuminecătură,
floare.


Cuvântul

Fecund
trupul cuvântului
se zbate
în călimară
de parcă ar vrea
să se prefacă
în timp
în glas
în popas
în scoarță
în scâncet al vieții
în doi dintr-unul singur
în trei din doi
în început
în refren al inimii
pulsând culori
mereu
aceeași armă
și rugăciune
a sufletului
să zboare
să se zbată
să atingă
să se depărteze
lacrimă
încondeiată
în tuș
precum
un ou roșu.


Ev după ev...

Te-aș fi așteptat, ani lungi
la fel cum pescarii așteaptă sirenele-n larg
năuciți, cu plasele pline de pești, noaptea, pe lună plină

te-aș fi căutat ca pe un inorog
pribegind ev după ev, tot mai tânără, tot mai departe
ireal
te-aș fi iubit
dar
ce bine
ce favor
împărțim aceeași pulsație a secundei
și atât de aproape
mulțumiri
norocului brut
același fericit scâncet de la nașterea universului

atât de simplu s-ar fi destrămat perdeaua de fum
atât de firesc s-ar fi rupt meandrele însingurării
de ai fi venit,
și încă te aștept ani lungi
când pescarii în larg sunt vrăjiți de fecioara din undă
și apele-acestea sunt pline de aur și peste
când
pe afară
atunci când felinarele dorm
pe sub alcov de salcâm
inorogul pășește.


Tu, mielule

Chiar moartea-i la cârmă, are cârpe sub unghii
a murit, Dumnezeule, steaua /s-a stins/ a apus/ s-a împrăștiat în abis
am murit și eu/ tata m-a îngropat în țintirim
văzut-am turme de oi/ miei albi/ miei pestriți/ în viața purtată înainte de măcelari
genele mele-s caise când din ceruri albastre îi simt
da, mielule, da
tu să cobori atunci când e vremea
când timpul se va deschide exact ca o scoică ajunsă cu bine la țărm
ai grijă să nu plângi/ să nu urli/ să nu scoți niciun sunet
odihnește-ți tu, mieluțele, cornițele tale acum
turma ta s-a așezat de acum înspre răsărit
mielușaua îți ascultă răsuflarea ta caldă
ea ți-a dat viață, ea îți este aproape, ești carne din carnea ei, lapte din laptele ei
tu știi
dacă tăișul și spaima vor fi aproape de tine
ea te unge cu sângele ei, nu te lasă
câinii mai păzesc încă pajiștea, oamenii buni au murit de mult
ei știau să iubească frumos, ei locuiau printre ruguri de mure
și tu te-ai așeza lângă mure?
de mult au murit oamenii buni, îți spun, nu visa
nu plânge, tu odihnește-te, mielule
cuțitul e bont, dar rânjesc măcelarii
nu
eu nu-s măcelar, măi, mieluțele
eu nu omor mieii/ adu-ți aminte sunt câinii ei țin încă lupii departe
cuțitele sunt ruginite, dar sub cuțitul morții s-au înroșit și oasele mele
m-au tăiat și pe mine
să nu plângi
nu
tu bea din laptele ugerului greu cu gust de otavă
tu urcă pe spaimă, doar ești viță din vița oiței, laptele ei cald îți este încă pe buze
ea te netezește pe creștet, îți scrie viață cu limba ei aspră
în liniște și cu limba ei te îmbracă
i-o pace deplină, ca și cum te-ai juca printre miei, pe coline mici înverzite
m-aș scufunda și eu în înaltele ierburi
dar am murit de mult, din mine a crescut un cais
vezi tu, mielule
moartea-i la cârmă, are cârpe sub unghii
tu să cobori, mieluțele, până pe pajiștea moale.


Domnule T.

Nu înțeleg, domnule T., de ce mai rămâi aici lângă mine
unde este atât de frig încât pereții prind să înflorească subit
unde bunica și mai ales copilul pe care abia l-am născut
nu mai învață decât cei mai mici pași
unii înfloriți ca pereții ce ne plâng
așa înfloriți după cum sunt ei
care ne plâng pe noi, domnule T., pe noi și gerul din jur

departe
dumnezeu se salvează trecând ușor ca păpădia către stelele lui
pe cer este atâta liniște și îngerii sunt cu adevărat fericiți
și mai ales foarte albi și prea liniștiți culegând papucei pentru picioarele fragile ale
zânelor/pentru copaci/pentru fluturi/pentru tot ce pășește prin zăpadă
da
în cer e totul foarte bine, domnule T.
acolo nu va fi frig niciodată
pereții cerului nu vor arde nicicând ci doar vor străluci, preafrumoși,
ca niște lumânări cu ceară portocalie

Iisus îmi zâmbește de acolo din cer, domnule T.
nu înțeleg, domnule T., de ce mai rămâi aici lângă mine
aici, sub cer, e atât de frig
încât culeg flori de câmp de pe pereți/și zăpadă culeg

aici oamenii seamănă cu niște litere T., domnule T.
iar niște câini foarte reci
alunecă pe gheață chiar în iarna aceasta care a început să se-aștearnă
domnule T.

să nu uiți domnule T. că ție îți place mai ales primăvara
iar la mine, aici, este foarte frig
sufletul meu mestecă pâine uscată și nuci.


Zbor frânt

Te-am uitat măcar într-o lacrimă
sub buzele tale mai curge Iordanul
măcar pentru o clipa m-ai uns
și am privit cum se înalță spre cer Dumnezeu.

îmi întind o mână spre tine
și nu mai știu unde mi-am uitat mâna
ochiul meu tresare lângă o pleoapă uitată
de ce materia a putrezit lângă mine?

șoptești vag
nu-i nimic...
la capătul lui infinit
Alfa s-a întâlnit cu Omega.