În realul unei lumi triste în care visează trandafiri de granit, poeta pictează prin cuvinte un oraș cu alei înguste care duc spre piața cu flori. Și își strigă marea revelație: "află dragul meu / că ai fost căsătorit cu o pictoriță celebră / chiar dacă nu am pictat în viața mea / nici un tablou". Mesajul cărții curge de la vărsare spre izvor, într-o continuă așteptare: "aștept // să ningă / ca să îmi construiesc / în sfârșit / un / prieten / după care / să mă / topesc". Alexia Ema Burneci scrie o poezie așa cum vrea ea, așa cum a descoperit ea că poate scrie și, mai ales, așa cum nu știm noi și cum nu putem noi scrie. "E poezie când vor mușchii mei", spune poeta. În poezia ei, morții sunt leneși, se odihnesc ore în șir și tot le este somn iar mama, nebună de durere, și-a acoperit picioarele cu pământ. În poezia ei fiecare trandafir are un mormânt și fiecare mormânt are un trandafir. În poezia ei dragostea este o întrebare ciudată, o fi aceeași doamnă cu limba scoasă de un cot? În poezia ei, nicio balerină nu se poate sincroniza / goală și îndrăgostită / cu ea însăși. În poezia ei și tăcerea e doar o floare care răsare din pământ. Cu sonorul la maxim! În poezia ei, moartea este un capăt de lacrimă. Iar marea este o lacrimă uriașă. În poezia ei și mai nașpa e / să alergi grăbită pe scări / spre niciunde. Poeta intră în poezia lumii și se simte confortabil pentru că aici e lumea ei. O altfel de lume pe care doar ea o poate înțelege, fără să se împiedice de gândurile mărunte ale celor care nu o pot pricepe: "particip la un raliu de seară / și nu știu dacă va supraviețui / cineva în mine". Nu intră oricum, nu, nu cu fluturași în stomac sau cai verzi pe pereți, ci uitând "eleganța mersului pe toc / clipitul mărunt din gene / eleganța unei rochii vaporoase" și merge, merge, merge cu pas puternic ("înjur, joc fotbal, mă scarpin...") și câștigă toate pariurile, până când luna se scutură de toate zorzoanele și trenele de regină a nopții și rămâne doar un bec atârnat de noapte... un întrerupător pe care apăs / înainte să mă arunc în somn".
Poeta leagă noduri de destine frânte între cer și pământ. Sunt patru povești de viață care se țes din aceste sfori, rupte din strigătul poetei, până la steaua Kajam. Destinul sufletului pereche (iubitul furat și înghițit de mare), destinul femeii supraviețuitoare, într-o lume care nu îi acceptă însingurarea, destinul copilului care supraviețuiește tragediei și se închide în lumea sa interioară și destinul femeii puternice care se reinventează prin arta scrisului – toate îngemănate în careu de ași, curcubeu sub steaua Kajam.
"Cu ochii la steaua Kajam" este o carte de poezii despre care se scrie, o carte care se citește și deja s-a citit, înainte de a apare pe hârtie, în mediul online. Regăsesc poeziile care au făcut deliciul internetului și i-au adus autoarei faima celei care știe să poarte cu demnitate eticheta de poetă puternică, una care în cuvinte tari, vulgare doar dacă ar fi rupte din context, învăluie stări și sentimente puternice: "ca să nu-mi spui curvă", "mâine", "hai sictir", "bă ejnebună", "ești un prost", "mai mult femeile", "cel mai nașpa e" –poezii pe care nu ai cum să le uiți. Poeta scrie într-un limbaj sonor pentru că "e invazie de turturele" care confundă părți obscene "cu icoana maicii domnului" și numai cu o forță ieșită din tipare "ești liber / să nu răspunzi minciunii / cu alte minciuni".
Ioan Es. Pop descoperă în această carte "o poetă blestemată prin aproape toate ipostazele pe care și le asumă", dar peste toate "adie vântul diafan al poeticității". Desigur că după o luptă crâncenă pe frontul acestor idei de dezrobire a poeziei din false canoane, poeta se ascunde în cuibul ei, acolo unde numai mințile luminate pot ajunge. Eu am descoperit-o în geniala poezie "nu ești copilul cu dizabilități" pe care îmi permit să o citez în întregime.

nu ești copilul cu dizabilități

ești abilitatea de a fi – dizabil
nu privești lumea în gol
privești imensul gol din ea
nu taci când nu vorbești
vorbești viața din cuvinte
nu atingi lucruri
dai viață unde nu există nimic
tu ai o lume a ta în care ești singur cu lumea
ești unde nu suntem noi.

Poeta ridică fascinată ochii spre cer sub acoperișul stelei Kajam, stea fixă care are un efect marcant asupra vieții și, conform predicțiilor astrologice, subliniază tema individului ale cărui acte vor avea un impact major. Putem continua ridicând mănușa din ringul unde luptă pentru afirmarea poeziei feminine fără bariere, luptă din care iese învingătoare arborând steagul "gata cu feminismul" pentru că s-a prins "cum stă șmecheria cu femeile". Sau putem da cu parul în poezia ei. Dar tot ea câștigă, pentru că îi scuturăm copacul de rod.