După concertul unic din 23 iulie a.c., susținut de Nick Cave, fără The Bad Seeds, la Alexandra Palace, din Londra, o rugăciune solemnă de aproape 90 minute, ție, ca privitor, nu îți mai rămâne decât să te întrebi de la câte culte a primit sponsorizare muzicianul australian și în cât timp ar trebui să ne așteptăm ca pandemia să dea înapoi. Pentru cei interesați de date, concertul, fără public a fost înregistrat în luna iunie, în sala West Hall, goală, de către Robbie Ryan și editat de Nick Emerson, ambii cu state vechi în lung metraje. Nu s-a folosit absolut nicio dublă, iar oamenii de dincolo de cameră nu au avut deloc habar de tracklistul ales de Cave. Difuzat de Dice, cu începere de la ora 21.00, pe bază de bilete online, calitatea imaginii și a sunetului au fost impecabile. La câteva ore după încheierea streamingului, promis să fie unic, probabil până la lansarea pe piață a blu-rayului, încă nu a fost dat publicității numărul total de bilete vândute, dar ceva îmi spune mie că acesta este de ordinul milionului.

Din ciclul „m-am dus la mare și ploua”, voi evita să vorbesc prea mult despre piesele din concert, sau despre autopsia acestora pe Fazioli, las muzicologii nesnobi să facă asta, împăcați cu ideea că, poate nu o fi Cave pianist clasic și nici vreun reputat compozitor de recviemuri, însă nici muzician rock, blues nu este, oricât ar fi fost el de revendicat de unii mai prevăzători. Pe mine m-a avut la feelling, și mă mai are și acum și o să mă tot aibă, cel puțin până când va reedita experiența asta cu „Where Wild Roses Grow”, când promit să schimb canalul. Dacă stau să îmi aduc bine aminte, totul este destul de neclar în memoria mea, se poate însă să mă fi și rugat în cele 90 minute, evident, impulsiv-compulsiv, și în niciun caz pentru a preveni găluștile de pe fibră sau prelungirea concertului cu încă vreo oră, cam cum s-a văzut anul trecut la Paris, cu The Cure, care după 150 de minute se ambiționau să nu părăsească scena. „Idiot Prayer”, de aseară, a fost un psalm, în care, credința lăuntrică a lui Cave a alăturat piese de pe aproape toate albumele, cele mai multe de pe „The Boatman’s Call” și niciuna de pe „Murder Ballads” sau ”No More Shall We Part”, cu o precizie de posedat. Nick Cave de pe „Idiot Prayer” este cu adevărat homo religiosus, în sensul cel mai profund al acestui concept, dincolo de Hegel, Kierkegaard, James, Eliade, Otto, Fromm, Maslow sau, contemporan, Tracy. Cu psalmul lui Cave tributar scrierilor apostolilor, „Euthanasia”, premiera de aseară este sub acoperire. De fapt, atunci când pe ecran a apărut titlul noului cântec, lansat cu acest prilej, am hotărât instantaneu că mă uit la un concert religios și nu la unul laic. Nu știam de intenția lui Cave de a lansa o piesă nou, și cu atât mai mare a fost surpriza când, pornind de la titlu și așteptându-mă la o grozăvie am primit în schimb un imn. Atunci am înțeles că, ingenios, australianul a recurs la o potlogărie, la o înșelătorie de zile mari, pentru a-și păstra fanii dar a nu se dezice totuși de misiunea pe care și-a asumat-o, aceea de umil cântăreț într-o strană universală.

Tot ceea ce a cântat se adresa dintr-o dată divinității, până la eclipsarea titularelor de drept, la vremea când se lansau albumele. „Man In the Moon”, „Are You the One that I’ve Been Waiting For”, „Waiting for You”, „The Mercy Street”, „He Wants You”, „Higgs Bossom Blues”, „Papa Won’t Leave You Henry”, „Black Hair”, „Galleon Ship” sau „Palaces of Montezuma”. Până și „Nobody’s Baby Now” schimbau personajul, alteritate totală, de zici că Nick Cave continuă să poarte și acum pecetea „Ghosteen”. Sacerdotal și intimist, Cave a ales să își cânte recviemul singur, chiar dacă acest lucru a presupus asumarea unor piese compuse în colaborare, dintr-un motiv de o sinceritate și umilință zguduitoare: nu te duci la spovedanie împreună cu prietenii cu care ai petrecut toată noaptea! Și dacă era nevoie de un motiv, Covidul i-a sărit în ajutor. A venit cu „săru-mâna”, iar australianul i-a retezat capul, cu paloșul său de cristal.

Poate mă veți întreba ce fac astăzi, acum? Aștept! Aștept momentul când pandemia va începe să dea înapoi. Pentru cămilioanele care aseară s-au rugat la „Idiot Prayer” suntem cu siguranță superiori numeric cu mult unui afurisit de virus fasonat cu câteva bigudiuri desuete pe căpățână.