În 2016, la editura Minela, București, apare volumul de poezie Nictofob, al tânărului poet Emanuel Pătrăscioiu, volum de 104 pagini, cu prezentarea critică a două poete, Raluca Neagu și Claudia Minela, la finalul cărții, și a profesorului și criticului Felix Nicolau, pe coperta a patra. Întâmplarea face să-mi parvină și să devin curioasă în a-l parcurge. Surprinzător, volumul mă prinde!

Emanuel Pătrăscioiu scrie o poezie mistic-religioasă cu referiri la Biblie și la personaje biblice, dar totodată cu invazie de cultură ocultă. Din prima poezie radiografiază dualitatea lumii în care trăim, binele și răul conviețuind și întrecându-se unul pe celălalt.

Nictofob pare să comunice clar și răspicat tematica volumului în sine. Este un crâmpei de poezie bine închegată, o poezie documentată aș zice, dat fiind numărul mare de termeni specifici.

Sunt un slujitor al lui Dumnezeu este motto-ul cărții care ne și introduce în atmosfera creată uniform și dens de tânărul poet. Tot ce se întâmplă înlăuntrul cărții este studiat, documentat, mărturisit. Poezia aceasta este cumva, privită prin această prismă, o poezie precisă, conformă cu învățăturile biblice, poetul ne face cunoscute anumite fapte, rugăciuni și pilde, un fel de rapoarte personale asupra acestora, cu deznodământ și interpretare în cheie personală, fără abateri de la conținutul biblic. Dezvăluiri despre Samyaza, Hilchia, Moloh și alții asemenea trimit la cercetarea versetelor, la căutări și lămuriri ale aspectelor și atestărilor versificate. Referiri la versete și enunturi preluate și ajustate poetic. Asistăm, practic, la o frântură de religie filtrată prin cugetul și percepția personale: adevărat vă spun vouă/ țipătul unui șarpe (p. 18).

Despre viață și moarte, despre iubire poetul vorbește transparent, asimilându-le așa ca în versurile: viața e un trup cu formă de nori/ interior transparent/ ce înțeapă albastrul din vârful degetelor și pleacă/ în umbra mea (p.19). Iată cum aici poetul vede partea ușoară a vieții, plutind deasupra liniștit, pe de altă parte efemeritatea ei și mohorârea, având în vedere că e vorba de nori.

Transpuneri/ interpretări/ răstălmăciri prezumptive apar pe alocuri: iad la iad cu bucurie îngâna focul de nisip/ țipătul unui șarpe (p. 18).

Emanuel Pătrăscioiu este o voce autentică prin tema selectată, altfel decât ce citesc zilnic: păcat de iad mi l-am dorit întotdeauna/ dar nu m-a ascultat/ Ceea ce vă povestesc nu e o greșeală; sau: carafele cu vin sunt lumânări care își așteaptă/ flacăra/... // nu vreau să mor/ ci să trăiesc din Tine/ leprosul (p.21).

Face un cult din relația cu Dumnezeu, însoțindu-se cu universul, lumina. Simbolistic, autorul introduce cifra 9 în loc de pronumele personal nouă: ne va arăta 9 oamenilor/ că lumina dintre tălpi/ nu e ceea ce doare la capăt de cui/ lumina dintre 2 tălpi (p. 23); cineva să dea piatra la o parte de pe sufletul meu/ înviere (p.24).

Cartea este divizată în trei fascicule diferite, de intensități inegale care totodată sunt participative emoțional, fiecare cu lumina și obscuritatea lui, într-o unitară conviețuire: I. Legea. II. Tineri ca niște spaime, III. Domnița în stacojiu, prima și ultima având și motto-uri.

Poezia acestui tânăr autor are o semantică bogată și urmărește cronologic drumul credinței și al păcătuirii. El caută lumina în întuneric și oscilează permanent între bine și rău, nereușind să se lase convins de una dintre părți. Se dovedește un poet matur care poartă lăuntric o luptă pentru regăsirea și menținerea echilibrului existențial, material și spirirual/ moral. Intr-o altă conjunctură este adus cititorul în Tineri ca niște spaime. Poetul devine dintr-odată mai uman, mai sigur pe el, incertitudinile și răul se disipă într-un univers mai aproape de sine, mai lin conturat. Aici mizăm pe o purificare prin cuvânt. Lumina cade direct pe suflet, desigur, prezența divinității făcându-se simțită adesea: momentul cel mai plăcut al dimineții este atunci/ când te văd făcând soarele pernă și punându-l sub ureche ai puritatea unui copil care caută oceanul în scoici/ și nisipul în cărțile de colorat/ poveștile noastre de dragoste sunt indiscutabil/ adevăruri/ nici Descartes nu le-ar putea pune la îndoială/ lotus în brațele infinitului (p.27) - iată cum lirismul coboară în mantia de cuvinte și căldura sufletească a autorului se împrăștie deasupra lumii.

Dacă primul capitol este mai degrabă un subiect profetic, aici discursul se lăfăie în atingeri spinoase ale existențialismului, se încadrează în socio-uman. Viața și moartea nu fac o dezbatere nouă, însă stilul concentrat, dezinvolt, pe alocuri ironic dau o expresie nouă, originală cotidianului peste care patronează, ca un încurajator necesar și de neînlocuit, iubirea.

Dacă primul fascicul a fost cumva viață trecută prin principiile și simbolurile biblice, acesta este aproape tratat jurnalistic, cu detalii, ritualuri și personaje cunoscute: familie, vecini etc.: Dumnezeu ne privește de afară zâmbind! El nu se/ amestecă în certurile noastre. Știe că rufele se/ spală în familie/ cocktail (p. 30). Iată că vorbim și de o bucurie interioară, o sărbătoare a aducerilor aminte traversată de aceleași sentimente antagonice, o feerică trăire în trecut/ pinata (p.33)

Posedat de demonii scrisului, poetul întrevede o apocalipsă interioară de care se va teme în poezia sa cu tematică predominant religioasă. Dezlipirea de cerințele unui drum curat în viață se face cu greutate.

Poezia din acest capitol merge pe titluri scurte și marchează anumite lucruri din rutina, vicisitudinile vieții și modul dezorganizat ori inuman de a trăi, la fel de originale în sensuri: acum sunt o imitație a pumnilor mei/ originalul stă în brațele tale/ imitație (p. 36); doi tineri se sărutau în parc/ erau de față peturile și coșurile de gunoi/ plastic (p. 37).

Cu siguranță acest capitol plusează dragostea: timpul ne îngrămădea sărutările în aceeași iubire/ te fâceam dragostre nopți la rând/ îți scriu (p.38).

Uneori, poezia lui Em se scrie cu pumnul strâns de revoltă, de indignare, de suferință, iar în toată această priveliște alarmantă, un soi de inocență necuvântătoare apare să rezolve încă o problemă a vieții: a fost prima bucată de carne ce m-a devorat/ de la reavoință învoace/ doar evoluționismul l-am învățat pe bucâți/ nici măcar pumnul care lega generațiile nu îi era/străin/... //mama era sub noroi/ făcea florile să răsară/ inocența (p. 43).

Fiecare poem al autorului de față are un finiș pilduitor, răscolitor, meditativ, amplificând emoția transmisă.

Despre sine, poetul scrie cu tristețe uneori, apatie alteori, în orice caz este sincer cu sine și cu lumea exterioară: sunt primul homunculus care și-a căutat rădăcinile/ în fața nevăzută a planetelor/ miceliu (p. 48); sunt ceea ce mângâi/ atunci când florile se satură de ușile trântite,/ ceea ce muști/ atunci când gloanțele sunt confuze./ ceea ce guști/ atunci când extazul devine inflamabil:/ ceea ce te consumă/ atunci când sângele reacționează/ la bătăile inimii/ ecce homo (p. 47).

Dar, nici de ea nu uită și poate că cel mai frumos o spune în poezia ex abrupto (p. 50): semeni cu infinitul. O declarație de iubire autentică și parabolică o întâlnim în versurile: nu te poți elibera de mizerabilionul din ochii mei/ te privește cum numai un îndrâgostit știe să o facă/deformată/ conturându-mă precum lumina întunericul/ parabolă (p. 52).

Și această parte a doua inserează printre metafore ale iubirii, zâmbete, seninătăți, o serie de cuvinte grele, tulburi, apăsătoare: obscur, ajunase, nihilism, burtă goală, tragedie, rău, violență, umbre, depresii, iritație, plâns, neglorie - cu remember stănescian, sânge, gloanțe etc.

Stări antagonice de calitate, reflecții ale unei lumi amare, imagini plastice: pe obrazul tău/ cad stelele unei lumi amare/ e din ce în ce mai frig (p. 63). Tot despre amarul vieții în moartea la nevoie se cunoaște (p. 64). Dualitatea este prezentă: sărăcia-bogăția.

Antidepresivele din capitolul al doilea sunt, desigur, visele mai ales, idilele, jocul de-a ceva frumos, benefic. Expunerile, discursurile sunt firești, limpezi, luminoase, necăutate.

Domnița în stacojiu cu un motto ales din Cartea minciunilor de Aliester Crowley: Nu e nevoie să înțelegi, e suficient doar să adori - este cel de-al treilea fascicol poetic al cărții, alcătuit din 24 de poeme ocupante de jumătăți de filă, prima poezie, carmin roșu, fiind cea mai senzuală dintre toate din acest capitol care amplifică la extrem sentimentul de iubire, el devenind carnal și obsesiv, care transformă totul în poezie: vreau să te fac să roșești... lasă-mă să te fac poezie/ roșu carmin (p. 68). Iubirea devine animalică, de neținut în lanț. Iubirea este atât de intensă încât plouă cu tine/ nu știu (p. 74). Poetul acesta tânăr este un suflet sufocat de lavă (p.76): de îmi vei tăia limba/ vei vedea că iubirea va crește la loc/ ca o coadă de reptilă/ sunt o hydră care își caută cântecul/ între coapsele tale.

Uneori, poetul este foarte aproape de cuceririle sale, alteori dezarmează: ești o cuceritoare greu de cucerit/ știu (p. 78); parcă și reflexiile au forma unor îmbrățișări tragice/ 23:00 (p. 79); felul în care mă obsedezi nu poate fi omenesc/ te sun mereu la oră fixă (p. 81); sunt o prăpastie de foc/ din tălpile tale ies aburi dulci pe care îi înghit/ iubirea mea ia formă de cuțit/ te sun mereu la oră fixă (p. 81).

Metaforele lui Emanuel Pătrăscioiu sunt de o tandrețe irezistibilă: aburi de gutui coapte îți ies din piept/ tânjesc (p. 83); doare al dracului de tare momentul/ când îngerii din tine se transormâ în piatră/ când ai numai lacrimi în formă de femeie pe obraz/ și ți se reproșează că iese sânge/ cum se cade (p. 84); voiam să fac din săruturile tale/ niște exerciții de psihanaliză/ contemplă focul (p. 86); țipăm atunci când iubirea ne stă în gât/ răvașe sanscrite (p. 89); în crudul unei căpițe de fân/ te desfac în două vise/ amantă și soție/ 8(tuz) & naiv (p. 90).

În final, aș vrea să spun că această carte este o sfântă treime care veghează asupra actului creativ: afectivitatea divină dublată de asumare a propriilor păcate, existențialismul într-o perioadă de viață neîmplinită în care poetul aproape că se regăsește, cu lipsurile și tarele morale ale prezentului, și iubirea ca duh care înalță deasupra iadului uman care se declanșează în fiecare clipă, altfel.

Dar, totodată, cele trei semnificații devin o triadă poetică: păcat-umilință-adorare, ca și când orice muritor trebuie să treacă mai întâi printr-un iad universal ca să ajungă la raiul personal!

Aș mai adăuga că acest volum construit pe păcat are un ascendent în iubire, indiferent de zodia în care a venit în lume. Poetul acesta promite. Nictofob este convingător. O noapte mare, amplă de creație pe fundalul patimilor interioare de care se va salva la final printr-o enormă iubire, imensă, adresată persoanei adorate și, în același timp, pentru poezie!



Ottilia ARDELEANU,

Năvodari,

18 dec. 2018