poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-09-30 | |
… împachetat frumos în noi, fără să știm și deșirat doar când ieșim din el, cu grație, cu acceptare sau revoltă, cu… Dar, ce mai contează? Plecăm undeva aproape sau departe, poate vedem sau nu dâra lăsată de tălpi pe pământ, aer, cer și, sigur, pe vânt. Nu știu cu ce ochi, dar întotdeauna vom ridica din umeri și vom spune… atât am putut! Nu, nu ne va mai auzi nimeni. Doar energia, purtată încă într-un buzunar al oricărui vom fi atunci, va tresări a recunoaștere și-l va face pe el, pe ea, să privească în jur într-un mod nedumerit, ca atunci când crezi că boarea aceasta îți este cunoscută. Viața va merge mai departe, cu timpul închis în ea până când… Ciclul se reia, întotdeauna…
Am găsit greu loc de parcare, era târziu, bătea puțin vântul și oamenii alunecau unii pe lângă alții. Pe porțile din fier erau lipite afișele cu evenimente. Nu-mi vine în minte intrarea, dar treptele de lemn, așa, în spirală, îmi aminteau de cele ale unei edituri la care am dus cu mulți ani în urmă întâiul meu roman. Am tresărit, oftat și zâmbit a înțelegere. M-a întâmpinat Luminița Zaharia, cu lumina ei specială – parcă, având aripi. Doamna Camelia Pantazi era înconjurată de atât de mulți, încât nu am reușit să-i ating nici aerul. M-am așezat în ultimul rând, așa cum fac, de regulă. Îmi place să analizez oameni, reacții, să cred că sunt muscă și zbor peste tot. Personal, îi cunoșteam pe foarte puțini. Pe cei mai mulți îi știam din cărți, reviste, site-uri literare sau Facebook. Și pentru că unii nu semănau cu imaginea pe care mi-a făcusem eu, cumva, m-am simțit stingheră și m-am adâncit și mai mult în starea mea de izolare. Și am gândit atunci că trupurile există doar pentru a ne atrage atenția că poartă în ele un suflet. Dacă pe scaune, în locul acelor oameni ar fi stat sufletele lor pe care le știam, sigur, aș fi fost mai puțin rătăcită. Am închis ochii și mi-am imaginat asta. Ceva s-a întâmplat căci, atunci când i-am deschis, sala și percepțiile mele erau altfel. Am zărit pe masă cele două cărți(LECTURI PRIN TIMP și YETI ÎNTR-UN BLOC DE GHEAȚÃ) care-și așteptau începutul de drum printre cititori, pianul cu câțiva clopoței mov așezați delicat pe el, șemineul și oglinda imensă, stucaturile ca o dantelă fină. Rumoarea s-a risipit când doamna Camelia Pantazi Tudor a început să vorbească despre eveniment. O văzusem pentru întâia oară la o lansare a unei cărți de-a domniei sale și a uneia semnată de domnul Boris Mehr, cu un an în urmă, la Librăria Sadoveanu când am aflat și de editura ASTRALIS, recent înființată. Nu știu de ce sentimentul față de scriitoare a fost acum special. Poate pentru că a vorbit mult, frumos și, cumva, i-am zărit sufletul prin lumina aceea caldă care iriza de peste tot. Scriitori, critici literari au cuvântat pe rând, cu o ținută de excepție, despre volumele Cameliei Pantazi Tudor și Luminiței Zaharia. S-au citit poeme, s-au depănat amintiri… Emoționate peste măsură, de aprecieri, purtând în ochi bucuria aceea care nu poate fi surprinsă în cuvinte, cu palma pe inimă, s-au înclinat auditoriului, firesc, curat, deasupra oricărui gând. În partea a doua a evenimentului am ascultat cu încântare un moment muzical de excepție. La sfârșit… autografe, alte emoții, fotografii și aerul acela care, oricât de îngust, omenesc și trecător ar fi, nu poate intra în tot universul! Nu am stat până la sfârșit, nu-mi place când se termină ceva la care țin, am plecat parcă purtând un copac pe frunte și văzând toate malurile lumii. Clanța de la intrare era rece, întunericul îmbrăcase timpul din jur, mergeam cu ochii deschiși, dar închiși spre sufletele acelea așezate pe scaune, zicându-mi că sunt darul de preț al unui Pământ care nu știe să vorbească. Țineam în mână cele două volume, având convingerea că omul, printre pașii lui mărunți, trebuie să-și găsească răgaz pentru a lipi ceva din el pe o carte, un sunet, o fotografie, un film, o piatră, un ceva care să rămâne atunci când timpul va ieși din el. În mașină am dat muzica tare să văd dacă poate acoperi sunetele imaginilor și gândurilor din mintea mea. Nu, nu a reușit. Semn că ele vor rămâne acolo, atâta vreme cât va mai fi timp împachetat, cu grijă, în mine. Drum frumos, cărticelelor! 30 Septembrie 2017 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate