O călătorie clasic-modernistă în răspăr, pe oceanul de pulpe și coapse...
sau, din nou, despre iubiri aproape imposibile

Doina Roman & Gabriel Gherbăluță – Maestrul și jumătate lebădă, Agol, 2014.

autorul acestui text este Adi George Secară

Neaflat la prima experiență de acest fel, scrisul literaturii la patru mâini, Gabriel Gherbăluță ne propune un alt interlocutor, (dacă nu ne gândim deja la un partener într-o relație virtuală!), o scriitoare cu adevărat surprinzătoare, mai ales după ce îi citești romanul „Pragul”… Este un alt fel de a ne aminti că literatura este în primul și în primul rând comunicare, dar mai ales o altfel de comunicare. Este drept că nu suntem lămuriți asupra „tehnicii” construcției volumului, dacă poemele sunt scrise alternativ sau în același poem îi găsim pe amândoi, dar, la urma urmelor, emoția trezită contează mai mult!
Primul poem din carte, care dă și titlul cărții, este o provocare și pentru eventualii critici literari, poate o luare de atitudine pentru o eventuală lipsă de reacție a acestora. Finalul e cam așa: „călătorii vor reciti poezii/ din volumul „maestrul și jumătate lebădă”/ iar criticii vor mai semnala/ o capodoperă/ în fond nu e acesta rolul criticii?”, dar această încheiere ar putea lipsi, pentru a se putea savura începutul, cu toate problemele digestive posibile: „când au apărut fluturii din podea/ au crescut și muguri/ în creierul încins/ chiar pe plita/ unei valize împachetate/ plecarea spre liniște/ era o destinație/ impiegatul scoate din șapcă/ un tren expres/ călătoria începe/ fluturii sunt rugați/ să părăsească stomacul/ și să urce cu toții în vagoane/ e ultimul tren și nu va pleca/ decât acolo unde va dori el să ajungă”, ceea ce ne aduce aminte că o carte mai este de obicei și o călătorie, de obicei plăcută.
Și una în care se poartă dialoguri inteligente, în care se pun întrebări și se fac propuneri mai mult sau mai puțin teribiliste ( „Și dacă el zorab era măgar?” Sau: „Te aștept la five o’clock… la morgă”), în care digitalul nu a invadat decisiv viața… literară sau mai puțin literară ( în „Am dat copy paste la sfinți” se zice ceva despre „toate icoanele virtuale” și la pagina 71 se amintește de dezactivarea paginii de facebook!), este provocatoare, stârnește interesul pentru a căuta măcar o jumătate din povestea de dragoste dintre modelul de maestru și Margareta bulgakoviană!
Zice (probabil) bărbatul (la pagina 6): „în nemernicia mea (n.n. îl auziți pe Gheorghe Dinică interpretând trădătorul dac?) am dănțuit/ cu fluviul de gât/ am amanetat cerul/ și toamna noastră/ să-ți iau inel înaintea mirelui”. Răspunde (probabil) femeia: „ne slăvim singuri/ într-un deșert/ unde nu ne aude nimeni/ (…)/ vrem să vindem ce am uitat/ că se ascunde în cocoașa timpului/ așa că scoatem ultima piesă/ blana ursului din pădure/ la fel de iluzorie ca veșnicia/ pupatului în deșert/ de unul singur” (p.7).
Teribilismul luării în răspăr duce, aproape auto-critic, la întrebarea „cine mi-a mâncat poezia?”, lângă porumbei biblici sau nu! Dar iubirea, declarațiile de dragoste salvează întotdeauna lirismul, chiar dacă vrei să-l omori, softly sau nu, chiar dacă uneori îți poate suna ca la Nichita, deși autenticitatea trăirii nu poate fi pusă la îndoială: „dezbracă-ți suflarea/ și stai lângă mine/ vezi cât var am pe tălpi?/ am sprijinit tavanul/ să nu cadă în somnul tău/ vezi câtă sare am pe degete?/ mi-am lins palmele/ să nu cadă cu mâini cu tot lângă tine” (p.10)
Fără a fi vorba de pescuit poezie în ape tulburi, se poate striga, totuși: „cine naiba a mai inventat apele tulburi?/ cum să te scalzi în cuvânt/ când te ustură ochii de atâta iubire…” (p.11) Dar este loc și de o mumă a pădurii, și de o ură cu ștaif, și de privit omul ca pe o ședință, sunt ceva scântei și fulgere, este ceva în atmosfera…volumului (și nu este vorba de prefăcătoria dintr-un poem zis „Fals tratat de vampirologie”), ceva așteptare tensionată pentru ca Dumnezeu să-și îmbrace haina de civil, poate ca să mai strângă un buchet de flori carnivore pentru vreo stăpână de purgatoriu nerecunoscut!
Deoarece erotismul erupe uneori… vulcanic, poate nu ca în Henry Miller sau Pascal Bruckner (numit în poemul „Planning ratat la dietă”, p.49), dar… iată poemul „Floare carnivoră” (p.16), de la care a plecat observația de mai sus: „sunt flămândă/ sunt carnivoră,/ nu mă face să-ți ling mâna/ prin cuvinte/ mă întrebai unde sunt păsările/ care îmi țin ferm sânii/ le-am mâncat/ am lăsat doar sânii/ ca să vezi cum sunt cu adevărat/ în lipsa ta/ un caz comun/ într-un dosar de patologie a disperării”…
Punând accent pe ludic, că doar cei doi se și joacă, poate și serios, adică este evident câteodată că foarte serios, dar jucându-se astfel, nu cumva el scrie uneori poemele ei și ea poemele lui?! Cum ar fi ambiguitatea din „Diavolul și peruca mov”, încheindu-se cu versurile: „au mai rămas destule poeme ritualice/ în care lepădarea de noi/ ar putea avea loc…”
Cochetând cu damnarea, este nevoie și de câte un „Curs de autoapărare cu arome de verde brotac” (p.18), cu aluzii evidente la o temă a Vechiului Testament: „arată-mi o dată măcar o coajă/ din mărul șterpelit/ când ăl bătrân ne-a dat afară/ din casă/ nu te abține femeie/ toacă-mă fâșii înguste/ prin lamele dorințelor tale/ și aruncă-mă apoi la coș/ într-un mix tandru-melancolic/ de gulaș pentru pisici și tango”...

**

Cam cele de mai sus le poți scrie înaintând în același timp cu cititul și notatul, pentru a continua cu scrierea la o a doua lectură... După cum observă și Felix Nicolau pe coperta a IV-a, dar referindu-se la cine știe ce tehnică, sic, volumul pare ezitant „la debut”, „doar pentru a nu speria cititorii gingași”... Cam de la un „Poem cu bulină roșie” (cutremurător care va să zică, nu vă gândiți la prostii!), chimia pare a se pogorî asupra mixului tandru, dar și sado-macho, moderat dacă vreți, pudoarea și timiditatea fiind înlăturate pentru niște scene demne de un act dezlănțuit, satisfăcător pentru amatorii genului (este posibil să mai am carnetul de membru al Asociației Pudibonzilor Moderați!): „frămânți un șervețel/ ca pe sfârcurile unei fecioare/ bucăți de hârtie/ bețe de chibrit paie uscate/ din buzunare ridică o amintire scheletică/ cândva umedă/ oare la ce oră din noapte/ am devenit sahare și gobi?/ când ne-a secat/ oceanul de pulpe și coapse/ umezind toate un șervețel/ deja umed?”
Continuă (probabil) ea, într-un „semn de carte în biblia de hotel”: „sunt o fată rea/ știi bine asta/ nici nu mă uit nu recunosc/ vorbesc murdar cu tine/ ca să-ți intre în cap/ că locul tău este numai jos/ gâfâind la muncă/ transpirând în așteptarea picăturii de miere”...
Când se trece la chestiuni serioase, precum „adevărul nu are temperatură”, la „noblețea fragilă a unei speranțe”, la „deciziile morale”, stări diverse de vomă și greață (unde ești, tu, Sartre?), la „sarsailă ăla tatuat pe fundul tău”, bursele din rai, căutarea a trei înțelepți și a unei fecioare, pentru a se mai naște o dată un Iisus, măcar după ce se vor decupa toate literele din cartea de telefon a New York-ului, legi diverse, printre care și cea a falimentului persoanelor fizice, îți aduci aminte, pentru a câta oară, că dragostea „e un lucru mare” despre care, mulțumesc încă o dată, Felix Nicolau, se poate scrie „un manual de învățătură erotică despre inflația și deflația între care se agită spița umană, incapabilă de măsură și luciditate.”
Totuși, Luciditatea și Rațiunea pun frâne, opresc tăvălugul ca totul să nu se transforme într-un „Kill Bill III” (film menționat în textul „Matinee la jugulară” - evident, nu partea a III-a!) sau într-o mare crăpelniță, „montarea lirică” având o oarecare surdină atașată, deseori având parte de acea aparentă liniște din finalul filmului care a tradus în imagini cartea lui Erich Maria Remarque (menționat în poemul „Menaj à trois cu amanta pe termen lung”), „Nimic nou pe frontul de vest” al iubirii în care absolutul nu poate fi atins: „căci viitor n-avem/ l-am amanetat încă de pe vremea uterului/ ca să ne putem plăti intrarea/ în circul ăsta de viață” (p.33).
Curajul celor doi de a scrie împreună merită a fi lăudat, show-ul este asumat, numerele de circ și de salturi mortale, de dresaj de lebede, de iluzionism, de tras cu kalașnikovul în mărul de pe cap, pericolul din cușca „mai târziului” sunt memorabile, ca într-o „promisiune pe picior de plecare”: „o să te văd mai târziu/ poate la sfârșitul lumii/ poate înainte de stâlpii citiți de popă/ mai târziu oricum există/ și poate fi împins și mai târziu/ cu fiecare clipă care trece/ cu fiecare culoare ce devine gri/ cu fiecare lebădă moartă/ la sfârșit de spectacol cu fiecare” (p.37).
Desigur, „vorba” unui vers din „Cecitate perpetuă”, „Maestrul și jumătate lebădă” nu-i o iliadă ( „nu va ieși din voi nici-o iliadă/ dar cine știe...” - p.41), dar multe dintre poeme pot fi începutul uneia sau măcar a unei tragedii precum „Romeo și Julieta” ( chiar și într-o garsonieră confort trei, cf. Paginii 34), dacă nu cumva o dramă gen Boliwood (la 26 este un poem intitulat așa), unde „niciodată are un sunet sinistru”...
Tragedia cu accente comice s-ar putea intitula „Regina care a uitat că e regină” iar posterul spectacolului (primul spectacol de circ tragedie!) ar arăta eroina înfiorată privind cum dă cafeaua lumii în foc, iar un rol minor ar reveni și Contelui de Viagra care ar intra pe scenă recitând poemul „Blowjob cu fasungul becului”... Aleg și eu gluma ca și personajul liric din „Despre potență sau bungee jumping fără coardă” (p.51) pentru a mă apropia de finalul acestei cronici de carte care, cartea mai ales, face haz de necazul oricărei iubiri aproape imposibile, hazul fiind câteodată cât se poate de serios: „în apocalipsa mea toți suntem la fel/ și asta mă revoltă/ nu mai există rai și iad/ și mergem la o mare oribilă/ unde jucăm cărți/ scânteia de capăt a lumii/ blamarea sorții/ nu mai contează/ și asta mă înfurie” (p.53).
Dar furia nu ține mult, flirtul quasi-metafizic este reluat („vrei o fantomă/ am o colecție inutilă greu de întreținut”, p.60), „regina” hotărăște exiluri cu tot cu bocanci (p.61), aruncând cheile prin somn; mai aflăm „că scrisul nu doare.../ doar blondele dor”, că tranșeele oricum au fost săpate în cărnuri și suflete mai rău ca în Donbas, că din mirosul de migdale amare se mai poate scrie adevăruri: „noi doi și prietenia/ ne potrivim ca broasca și obuzul/ ca luna și galoșii de gumă/ ca moartea și bancomatul/ ca iarba și aruncătorul de flăcări/ (...)/ suntem pe potriveală/ cum doar cianura din cuvântul tău/ și poemul ăsta se pot potrivi” (p.64).
Bref, „îmblânzirea” eroinei sau a eroului chiar nu poate avea loc, volumul este doar o joacă de-a uitarea în care textele sunt scrise, multe, cu lecitină (conform poemului „Vasilică și Vasilica”), dar și lovituri de mături de cuvinte ( „doar o capră/ aflată în continuă dilemă...”, p.68), lovituri care se aplică pentru a se ține minte lecția despre lanțul trofic și anatomie (p.69), ghidul de utilizare al lămpii lui Aladin silabisit buche cu buche, lampa ca obiect obscur al iubirii care poate fi și acidă când își dă seama că este greu să fie un balaur cu mai multe capete...

Autor Adi George Secară ( 5 mai 2015)