Pe când eram un ghemotoc și lucrurile roiau pe lângă mine ca niște gâze, locuința de la țară mi se părea un fel de căsuța piticilor. Adulții, niște uriași care îngrijesc de păsări, de animale, de lumea celor mici.
Tata pregătea planșe pentru școlari. Din ele zburau păsări cărora noi trebuia să le ținem socoteala: câte au plecat, câte au rămas. Pe cutia poștală desenasem un iepuraș. El avea să primească de aci încolo scrisorile care veneau de prin lume, de la ceilalți giganți care construiau fabrici și uzine, orașe cu străzi, lumini, magazine și tot felul de lucruri care aveau să ne rupă de copilărie...
Bunica făcea turtițe pe plita sobei în timp ce ne spunea povestea lor. Bunicul ne ținea pe genunchi de câte ori se întorcea acasă mulțumit că mai construise o casă într-un colț de lume. Despre drumul cărămizilor, cum ajung ele să se prindă una de cealaltă și într-o uniune desăvârșită să se transforme într-o casă, despre cât suflet și câtă trudă pune omul în ridicarea propriului adăpost, nimeni nu mai vorbea ca el.
Cele patru zâne de (ano)timp își făceau de lucru prin grădină, prin livadă, pe câmp. Ne luau cu ele pretutindeni. Și ne îndemnau să luăm seama!
În grădină aveam tot felul de paznici din piatră vopsită: un câine fără o ureche pentru că l-am lovit odată din neatenție cu stropitoarea, un șoricel care ronțăia întruna dintr-un porumb fără să-l sfârșească vreodată, un pitic ținând o lampă chiar pe poteca strâmtă care ducea la vie, o vulpe adulmecând viclean și altele asemenea.
Peste drum crescuse o ciupercă mare. O școală cu teren de joacă și câțiva copaci. Acolo, fiecare ne-am visat într-un basm, cu toate lucrurile și toate viețuitoarele frumoase, bune și fermecătoare. Ne-am împrietenit așa de puternic, încât niciodată nu aveam să ne uităm. Acolo ne-am îngrijit copilăria, am învățat spiritul de orientare, să citim, să socotim, să cântăm, să dansăm, să iubim mediul înconjurător. Să ne iubim dascălii, acele personaje magice cu puteri miraculoase care știau cum și ce să facă pentru a ne simți iubiți, ocrotiți, importanți în ceea ce făceam. Viața noastră era însăși povestea din care apăream mereu voioși, mulțumiți, liniștiți, senini.
Dascălul este un ziditor de oameni. Un modelator, un artizan. El folosește lutul cu răbdarea, îndemânarea și mâinile lui Dumnezeu. Știe cât și unde să pună pentru completare, finisare. Este un designer care vizualizează, imaginează, proiectează, creează, modelează, prelucreză cu migală, cu dăruire și cu puterea minții, astfel încât „produsul finit” să fie unul de valoare: un copil format, cultivat, educat.
Câte (ne)reușite cunoaște el? Greu de (tran)spus! Cu siguranță, drumul spre o Golgota personală nu este simplu de urcat...
Pe Vali Slavu o cunosc de câțiva ani. Ca om și ca autor de poezie, fabulă, epigramă. Câștigătoare de mari și importante premii. Autodidactă. Perseverentă. Perfecționistă. Ambițioasă. Mare iubitoare de suflete. Poezia ei este o poezie didactică. Este o poezie de joacă. O poezie în joacă. Vine în întâmpinarea elevului, îl ajută să citească și să numere, să socotească fără a-l scoate din mirajul copilăriei, fără a-l supune la vreo corvoadă. Fără a simți greul învățării, dimpotrivă îi deschide apetitul învățării, curiozitatea și dorința de a cunoaște. Poezia lui Vali Slavu este o poezie de plăcere. Ea apelează la lumea celor mici: animale, păsări, păpuși, flori, natură în general, la tot ceea ce poate reda frumosul în ochii unui copil.
Titlurile și ilustrațiile cărții sunt foarte sugestive, atrăgătoare, îmbină limbajul și culoarea adecvate vârstei foarte fragede.
Copiii se adună în jurul învățătoarei, îi sorb cuvintele și trăiesc cu toată ființa lor fragilă fiecare moment pe care aceasta îl evocă în versuri.
Vali Slavu face o prezentare armonioasă și dulceagă a anotimpurilor. Primăvara este „Simfonie/ de culori,/ armonie,/ zumzet, flori,” –„Primăvară!”. Acest anotimp al trezirii la viață este însuflețit de fluturași, albine, greierași, gândăcei, păpădii.
Vara este descrisă poetic, are multe calități, putând fi un fel de vrăjitoare sau o artistă iscusită, așa cum reiese din poezia dedicată „Ce este vara?”:

Vara e o vrăjitoare
Ce preschimbă, prin magie,
Spicele de pe ogoare
Într-o mare aurie.

Vara, mare pictoriță,
Ia din curcubeu culori
Și, cu har, în poieniță,
Zugrăvește fluturi, flori…

Vara e compozitoare –
Cu un tril de ciocârlie
Și-altul de privighetoare
Ne compune-o rapsodie.

Ca poetă iscusită,
Vara, cu penel de soare,
Scrie slovă aurită –
Câte-un vers în orice floare.

Când cicoarea și sulfina
Au, din rouă, diademe,
Ea transformă-n zori grădina
Într-o carte cu poeme.

În “Invitație la spectacolul toamnei”, de fapt, învățătoarea noastră are grijă să prezinte câteva dintre legumele și fructele pe care bogatul anotimp ni le poate dărui cu atâta generozitate și astfel, copiii pot pune în “coș” pe acelea pe care le preferă sau pe care le au în curte și grădină. Ei au posibilitatea să le descrie și să se mândrească, în același timp, cu faptul că au participat la cules, fiind de ajutor.
Toamna este prezentată în poezia de mai jos ca un “spectacol” la care participă întreaga natură și unde cei mici se află în calitate de spectatori:

În livadă e miracol:
Zâna Toamnă dă spectacol!
Pentru început, o pară,
În acorduri de chitară,
Va citi o poezie
Și-un ciorchine care știe
Multe melodii să cânte,
Va veni să vă încânte
Cu un joc la clarinet,
După care, în duet,
Mere coapte, parfumate,
Ce sunt foarte talentate,
Vin cu-un cântecel de dor,
Piesă veche, din folclor.
Vor sosi și din grădină,
Ca isonul să îl țină,
Doi cartofi și-un pătrunjel,
Va urma un cântecel
Vesel, acompaniat
De-un taraf improvizat:
Două prune la vioară,
La țambal, o roșioară,
Ceapa la acordeon,
Castravetele afon
Va cânta la baterie
Și-o gutuie durdulie
Va veni c-o muzicuță
Iar castana cea micuță
Anecdote va citi,
Pentru-a vă înveseli.
La sfârșit, cam după-o oră,
Se vor prinde într-o horă
Frunze galbene, roșcate,
Ce de vânt vor fi purtate...
La spectacol să veniți!
Vă rugăm să nu lipsiți!

Urmează perioada în care se fac pregătirile pentru iarnă. Păsările călătoare își fac planuri de zbor, veverițele și alte animale își fac provizii pentru lunga perioadă sărăcăcioasă, de hibernare.

“Pregătiri pentru călătorie”:

Rândunicile-adunate,
Pe o sârmă înșirate,
Ciripesc, în gura mare,
Despre ziua de plecare.
Vor să hotărască data,
Pregătirile sunt gata.

Sau: “Veverița și pregătirile pentru iarnă”, în care, pe lângă faptul că elevii iau la cunoștință cu ce se hrănesc animalele, Vali aduce în discuție și fenomenul dietei: cât, ce și cum mâncăm:

“Îmi plac alunele, că-s bune,
Dar m-am gândit la o schimbare
Și, pentru iarnă, îmi voi pune
Provizii bune de dietă:
Un măr, un morcov, zarzavat,
Căci țin nespus la siluetă
Și, de un timp, m-am îngrășat.
Le-am adunat, cu multă trudă,
Aicea, lângă doi dovleci,
Dar, vai, atâta mi-e de ciudă
Că n-am și eu, ca voi, un beci
În care să le pun pe toate,
Căci scorbura e sus de tot
Și, cu atâta greutate,
Să urc în pom eu nu prea pot.
Dar mă voi odihni oleacă,
Iau, cinci minute, o gustare
Și veți vedea că o să-mi treacă,
Prin gând, ideea salvatoare.
*
O rezolvare am găsit,
Vă spun, îndată, ce-o să fac...
Știți, dragi copii, ce m-am gândit?
Îmi fac o scorbură-n dovleac!”

Se observă că poezia lui Vali Slavu este plină de savoare, intuitivă, ușor de reținut și memorat. Este ludică. Uneori are înțelesuri voit înțepătoare. Este delicios umoristică, provoacă râsul și buna dispoziție.
Iarna este nelipsită dintre anotimpuri. Doamna învățătoare ne prezintă prima ninsoare, dar nu oricum, ci din perspectiva unui pisoiaș pofticios care visează ca și vrabia la mălai, ca și câinele la osul cel mare:

“Primii fulgi”:

“Fulgi de nea pluteau în zare
Albi precum lăpticul,
La fereastră, -n depărtare
Se uita pisicul.
Pofticios, nevoie mare,
A ieșit voinicul
Să servească o gustare,
Că e bun lăpticul.
Dar dezamăgirea-i mare
Și nici azi pisicul
Nu-nțelege de ce, oare,
I-a-nghețat boticul!”

Autoarea de “La fereastra copilăriei” inițiază un ciclu al scrisorilor prin care se așază în postura copilului cel care are doleanțe, visuri, speranțe încă de la o vârstă fragedă.
Din ciclul Scrisorilor – căci un dascăl trebuie să-și învețe elevii să redacteze o scrisoare, nu-i așa? – fac parte “Scrisoare către Moș Nicolae”, în care poeta-învățătoare face referire la copiii nedreptățiți de soartă care nu cunosc bucuriile copilăriei:

E prima dată când îți scriu…
Am auzit că vei veni
Cu daruri multe la copii.
Ai mei dorm toți, căci e târziu.
Scrisoarea nu e prea frumoasă.
Mă iartă, -ți scriu la lumânare
Și mâna-mi tremură cam tare,
Că-i frig cumplit la noi în casă!
Eu nu-s flămând, cu frații mici
Am împărțit un colț de pâine,
Dar tare-aș vrea să cred că mâine
Va fi să treci și pe aici.
Sunt mulți copii flămânzi și goi,
Eu nu-ți cer jucării frumoase,
Ci, lângă ghetele-astea roase,
Să pui, te rog, ghetuțe noi!
......................................................
Þi-am scris și-acum, a doua oară,
Vreo patru rânduri încropite
Și-aceleași ghete ponosite
Te-au așteptat pe prispă-afară,
Dar n-ai ajuns la noi, sărmanul,
Þi-e greu să ne mai faci pe plac,
Fiind și tu tot mai sărac,
Dar poate vei veni la anul…

Și, de asemenea, „Scrisoare către Moș Crăciun”, în care caz, învățătoarea se adresează direct moșului, cu rugămintea de a veni să „premieze” cu daruri pe elevii săi, cuminți și silitori:

Te rog, acum, iubite Moș Crăciun,
Să treci, de poți, pe la elevii mei
Și-ți scriu aceste rânduri ca să pun
Și eu, o vorbă bună pentru ei.

Sunt copilași dotați cu mult talent,
Isteți și dornici de a învăța,
De-aceea eu te rog să fii atent,
Să–i treci neapărat pe lista ta!

Să nu crezi că ei nu mai fac prostii,
Și nu sunt câteodată ștrengărei,
Cu toate astea, Moșule, să știi
Că sunt grozavi, doar sunt elevii mei.

Cu unii, soarta-a fost un pic mai dură,
Căci nu au tot ce și-ar dori, acasă,
Când este ger, ei poate n-au căldură
Și nici mâncare din belșug pe masă.

Iar altora li-i cald și au de toate,
Dar nu le este, Moșule, ușor,
Căci au părinții în străinătate
Și mai oftează-n somn, de dorul lor.

Mă bucur că sunt vrednici și învață,
Având motiv cu ei să mă mândresc,
Și-aș vrea să-i știu întotdeauna-n față,
Căci sunt elevii mei și îi iubesc.

Să treci cu daruri pe la toți, te rog!
Și, ca să fiu și mai convingătoare,
Te chem să vezi, la școală-n catalog,
Ce note bune are fiecare!

Poeziile înscrise în acest volum sunt grupate pe lecții cu tematică, cum de exemplu, sportul și sănătatea. Antrenarea copiilor într-un program de sănătate riguros dar și plăcut, reconfortant. Iată cum se face „Înviorarea de dimineață”:

“Dimineața, pe răcoare,
Fluturii-s la-nviorare
Și se văd aliniate
Zeci de aripi colorate.

Dă comanda, de pe-o floare,
O lăcustă antrenoare:

– 1, 2 – ne răsucim,
3 și 4 – ne-nvârtim!
5 și 6 – arcuim,
7, 8 – acum sărim!
9, 10 – respirăm,
Aripile scuturăm!

Ne clătim acum cu rouă!
Gata, -ncepe o zi nouă!
Sunteți pregătiți de zbor.
Ziua bună tuturor!”.



Acest fel de poezii au rol educativ. După cum se observă, aproape în niciuna nu lipsește elementul matematic. Joacă și învățare. Sport și numărat. Ca în “Farfuria cu savarine”, unde “gustul” pentru calculat reiese din context:

“Sunt pe-o farfurie
Albă, cu buline,
În bucătărie,
Zece savarine.
A venit bunica,
Una a luat,
După ea, pisica
Două a mâncat.
Fata, după cină,
A mâncat chiar trei
Și o savarină
A furat Grivei.
Ia să-mi spuneți mie!
– Nu toți într-un glas –
Oare, cine știe
Câte au rămas?”

O altă temă abordată de poeta-învățătoare este cea a prieteniei. “Un bunic și un pisic” este relevantă:

Doi amici nedespărțiți
Stau în casă, necăjiți:
Pe o laviță, bunelul,
Lângă sobă, motănelul.

Timpul parcă stă pe loc,
Mai trosnește-un lemn în foc,
Trage din lulea bunelul,
Toarce-ntruna motănelul.

Se aude poarta mare?
Nu e nimeni, li se pare…
Și oftează-adânc bunelul,
Miorlăie și motănelul.

Parcă se aude iară…
Este cineva pe-afară?
Sare ca și ars bunelul,
Lângă el și motănelul.

Poate-or fi prin curte hoții…
Da’ de unde, -s chiar nepoții!
Râde sub mustăți bunelul,
Dă din coadă motănelul.

Că “Prietenul la nevoie se cunoaște” se subînțelege de aici:

Greierașu-i supărat –
Astăzi, este invitat
La un bal, doar că, săracul,
Nu își mai găsește fracul.

– Vai! Cu ce să mă îmbrac?
Cum să cânt eu fără frac?
Dacă merg așa, știu bine,
Mă voi face de rușine.

Fluturașul a aflat.
Grijuliu, a alertat
Toate gâzele, de zor,
Să îi sară-n ajutor.

Au venit cu mic, cu mare,
Să-l ajute fiecare:
Un păianjen, priceput,
Pânză neagră i-a țesut.

A venit apoi, în zbor,
Gândăcelul croitor,
Într-o fugă, în grădină,
Însoțit de o albină.

I-a luat măsuri, în grabă,
Și s-a apucat de treabă;
Și-a luat albina acul
Și-a-nceput să coasă fracul.

A cusut și năsturașul,
După care, greierașul
A venit și l-a probat:
– Fracu-mi vine ca turnat!

Este excepțional!
Pot acum să plec la bal.
Ca răsplată – zise el –
Vă dedic un cântecel.

Despre ce poți face pentru un prieten aflat în impas, cei mici află dintr-o astfel de poezie. Este interesant că Vali face în așa fel încât să le dea de gândit micuților, ea lucrează la comportamentul lor, cu stările lor emoționale, educând dragostea pentru frumos, pentru lumea înconjurătoare, spiritul de prietenie, devotamentul, hărnicia. Le pune mintea și corpul în mișcare. Copiii simt că este nevoie de ajutorul lor și asta le mărește interesul pentru cei din preajmă, cei “neajutorați”.

Poeta pe care îmi permit să o numesc poeta celor șapte ani de acasă aduce la cunoștința elevilor săi calitățile ori defectele majore ale ființelor și lucrurilor, fapt care este evident, de cele mai multe ori, din titlurile poeziilor sale: “Mingea buclucașă”, “Vulpea ghinionistă”, “Șoricelul curajos”, “Prieteni buni”, “Puișorii certăreți”. De la bun început aceste titluri trezesc curiozitatea copiilor.

Din tematica de predare nu poate lipsi “Lecția de sănătate” din care copiii află cum pot să-și ia vitaminele necesare din fructe și legume:

Dora, o micuță fată,
I-arăta păpușii sale
O revistă ilustrată
Cu diverse animale.

Și, cum aruncă privirea
Pe o pagină din față,
Mare îi mai fu uimirea…
Iepurașul prinse viață:

– Draga mea, să știi așa:
Și în morcovi, și-n spanac
Este vitamina A.
Mie tare mult îmi plac!

Mama pentru mine-adună,
Zilnic, morcovei gustoși
Și am o vedere bună,
Dințișorii sănătoși.

– Dacă vrei să fii fetiță
Sprintenă, cu energie –
Îi șopti o veveriță –
Uite ce îți spun eu ție:

B3 e o vitamină
Care se găsește-n nuci –
Zise mica „balerină” –
Dar aminte să-ți aduci!

Copilașii cei cuminți,
Cât ar fi de pofticioși,
Nu sparg nucile în dinți,
Să-i păstreze sănătoși.

Pisicuțele frumoase
Tare bine știu cu ce
Se fixează calciu-n oase:
Doar cu vitamina D.

– După ce bem tot lăpticul
Care vitamină are,
Ne mai facem și somnicul,
Tolănite-n geam, la soare.

Ar lua atentă seama
Și la alte animale,
Dar o întrerupse mama:
– Uite, suc de portocale!

E gustos, bea-l cu plăcere!
Vitamina C el are
Ai nevoie de putere,
Să te faci, iubito, mare!

– Știu, mămico, -s bucuroasă,
Azi am înțeles eu bine:
Pentru-a crește sănătoasă
Vreau mai multe vitamine!

Dragostea de părinți este insuflată în două epistole cu dedicație precisă: “Pentru mama mea” și “Pentru tata”, machete în care poeta-învățătoare îi învață pe elevi să scrie caligrafic și corect gramatical cuvintele mama și tata, în plus, reliefând atributele corespunzătoare: mama este frumușică, bună, sufletistă, blândă, iar tatăl este curajos, înțelegător, drept, deștept.

Pentru mama mea

Sunt multe mame-n lumea asta mare
Și ca o zână este fiecare,
Dar, cum e mama mea de frumușică,
Nu mai există, pe pământ, mămică
Și nu găsești, în lume, cât ai vrea,
Mai harnică decât e mama mea
Și nici mai bună sau mai sufletistă,
Iar blândă cum e mama nu există.
De-aceea-s bucuros, vă dați voi seama,
C-am învățat să scriu cuvântul mama!

Pentru tata

Din basme, toți îl știm pe Făt-Frumos,
Dar tatăl meu e și mai curajos
Și le mai spun, acuma, tuturor,
Că tata este înțelegător,
E bun tăticul meu și este drept
Și știe multe tata, că-i deștept.
Mă ceartă, uneori, dar mă iubește,
Cu tati vreau să semăn când voi crește.
Sunt tare mândru că, de-acuma, iată,
Am învățat să scriu cuvântul tată!



Cartea este ilustrată cu machetele scrise de mână, un lucru inedit.

O altă lecție care nu lipsește din planul educațional este cea a curățeniei și igienei. În “Pregătiri pentru curățenie” aflăm despre cum se întreține curățenia în stup, grație hărniciei albinelor – exemplu de urmat:

– Astăzi vom rămâne-acasă!
Spuse matca, serioasă.
Albinuțelor, în zori.
Nu mai colindăm prin flori!
O albină o întreabă.
– Azi, surată, facem treabă?
– Stupul e neîngrijit,
Iată, -aici v-am pregătit
Mături, cârpe și săpun!
Mai e cazul să vă spun
Cum să faceți treabă bună?
Vreau să fie stupul lună!
Iar tu, trântore, să știi,
Te trezești urgent, de ții
Aripioarele-n cruciș,
Cu valiza-n urdiniș!

Doamna învățătoare aduce în prim-plan și elemente negative spre a le supune atenției și criticii micuților; ca să descoperi binele, pui răul în față.
Iată un exemplu care nu trebuie urmat: “Murdărel”. Astfel, copiii sunt învățați/ preveniți/ pregătiți și pentru ceea ce să nu facă; în cazul dat, să nu fie dezordonați așa ca băiețelul din poezie:

Vă prezint un băiețel,
I se spune Murdărel
Și-i școlar, deși nu pare,
Dacă vezi a lui purtare!

Este un dezordonat...
Cărțile îi sunt sub pat,
Iar cămașa cea albastră
E zvârlită la fereastră.

Camera lui toată are
Numai resturi de mâncare,
Pungi, semințe aruncate,
Peste tot împrăștiate.

Dacă vezi, te iei de cap…
Un pantof e pe dulap,
Altul plânge pe covor,
Rătăcit în dormitor.

Hainele de pe cuier
S-au mutat pe frigider,
Iar penarul lui cel nou
E zvârlit pe sub birou.

Dar să știți, pe băiețel
Nu îl cheamă Murdărel!
Dar, fiind dezordonat,
Numele i l-au uitat

Toți colegii lui de clasă,
Chiar și-ai săi, cei dragi de-acasă.
Voi, copii, să încercați
Lui să nu îi semănați!

Despre cum trebuie să îngrijească de lucrurile personale, cei mici se informează din “Necazul unui caiețel”:

Când elevii au plecat,
Astăzi, după ore, -acasă,
Parcă-aud un glas ciudat:
- Of! De mine cui îi pasă?

Cin’ să fie plângăcios –
Mă întreb – vreun băiețel?
Când, deodată, văd pe jos,
Aruncat un caiețel.

– Sunt un biet caiet, vezi bine,
Și sunt tare supărat!
Am ajuns ca vai de mine
Și la colț sunt aruncat.

Ștefănuț nu mă-ngrijește,
Plânsul meu e în zadar,
Nici măcar nu mă-nvelește,
De aceea sunt murdar.

Filele-mi sunt îndoite –
Spuse, cu durere-n glas –
Rupte și mototolite,
Câteva au mai rămas.”

Zise-apoi, ca pentru sine:
– Geaba plâng, nefericitul,
Jerpelit, ca vai de mine,
Am ajuns să-mi văd sfârșitul!

În partea a doua a cărții, poeta Vali Slavu ne prezintă o serie de fabule, în care folosește cu abilitate jocul de cuvinte, comicul de situație. Este moralizatoare, satirică. Extrage esența unor comportamente, stări de fapt, defecte și altele. Este o remarcabilă maestră în strunirea ideilor. Le conduce abil până la punctul cheie. Morala este usturătoare, dar uneori stârnește râsul. Fabula lui Vali Slavu nuanțează, este încărcată de sugestie. Copiii își pot imagina rapid, la fel de rapid vor fi sau nu de acord cu personajul/ personajele discutat/e. Se simte aici spiritul de educator, de modelator de suflete al poetei.
Seria de fabule începe foarte sugestiv cu “Ai grijă ce-ți dorești!” – un avertisment binevenit –, în care poeta-învățătoare ridiculizează stiloul “de firmă” care, în afară că are etichetă, la propriu și figurat, nu este deloc util “cu rezervorul spart”, ci mai degrabă este un obiect fără valoare, de aruncat la coșul de gunoi. Ori, care este menirea unui lucru? Să fie frumos, “aurit” ori util, practic? Ideea se duce desigur și înspre oameni. Elevii vor putea trage ei înșiși concluzia:

“Vă recomand acuma, tuturor,
Să nu uitați morala ce v-o spun:
Degeaba ai aspect atrăgător,
Când, practic, de nimica nu ești bun!”

Un alt aspect tratat sub forma unei fabule, este acela al modului cum vorbim. Că trebuie să avem grijă atunci când încercăm să spunem ceva pe un ton ironic, batjocoritor, fiindcă, o vorbă odată spusă, ea nu mai are cum fi remediată. Se știe că un lucru rău este un lucru rău, iar un rău făcut, greu se mai poate îndrepta.

Despre “Gura și înjurătura” aflăm îndată:

“O-ntâmplare cam ciudată
Se petrece într-o gură;
Sus, pe limbă, cocoțată,
Aștepta o-njurătură.

Gura, bine zăvorâtă,
N-o lăsa deloc să iasă,
Dar sudalma, hotărâtă,
Începu așa, mieroasă:

– Gură dragă, dai crezare
Creierului cel mișel?
Vreau să ies un pic la soare,
Nu mai asculta de el!

Nu mă ține sechestrată
Și îți jur pe ce-am mai sfânt
Că mă voi întoarce-ndată!
Mă voi ține de cuvânt.

– Gura i-a răspuns, miloasă:
Ieși afară o secundă!
Sigur, nu ești mincinoasă?
Însă cine să-i răspundă?!

Căci aceasta a plecat,
Rătăcind pe drum, hai-hui,
Și-ntr-o clipă a intrat
În urechea nu știu cui.

Morala
De aici, o-nvățătură
Se desprinde, pentru noi:
Vorba, dac-o scapi din gură,
Nu mai intră înapoi!”

Vocabularul și familia de cuvinte se pot învăța tot din joacă și la fel de poetic, așa cum se observă din “Mărul buclucaș”, în care doamna învățătoare folosește, pe de o parte, prin inserare în alte cuvinte, fie ele substantive, atribute ori alte părți de vorbire, cuvintele din aceeași familie: măr, meri, mere, articulat sau nearticulat. Pe de altă parte, copiii pot reține cuvinte noi din dicționar: măre, mămăruțe, măraz, meremetiseală, merindar, meristem, unele dintre ele fiind regionalisme sau chiar arhaice:

Măre! Două mămăruțe
Au propus, ca un măraz,
Să se-ntreacă pe crenguțe,
Într-un măr de lângă iaz.

Meremetiseală, frate!
Spiritele-ncep să fiarbă,
Gâze mici, nenumărate,
Ce mărșăluiesc prin iarbă,

Urmăresc, cu-nfiorare,
Aventura- nmărmurite,
Iar pe-un merindar, la soare,
Sunt furnicile, -ngrozite.

Stă pe-un meristem, ușoară,
Mămăruța cea smerită,
Iar aceea mărișoară,
Vrând să fie preamărită,

Pe un măr s-a cocoțat
Chiar în vârf și-i fericită,
Însă mărul a picat
Și-amărâta fu strivită!

***

Din povestea ce v-am spus,
Se desprinde o morală:
Dacă tinzi mereu prea sus,
Căzătura e fatală!

Despre cunoscutul dicton “haina face pe om”, o lecție de viață este prezentată în fabula “Papagalul și vrăbiuța”; foarte bine alese cele două personaje, unul reprezentând vorbărețul, lăudărosul, celălalt, exemplul modestiei, al simplității și al libertății în gândire și acțiune:

– Ce straie cenușii ai tu, surată,
M-apucă plânsul când mă uit la tine!
De-ai fi măcar un pic mai colorată,
Eu sunt convins că ți-ar ședea mai bine.

Noi, papagalii, am împrumutat,
Din curcubeu, nuanțe diferite
Și-avem penajul de invidiat,
În timp ce voi – doar pene ponosite.

A dat răspunsul vrabia umilă:
– E drept ce spui, o lume-ntreagă știe,
Tu ești frumos, dar mi-e de tine milă,
Că stai mereu închis în colivie.

Morala e ușor de remarcat:
Ne-ncântă niște haine minunate,
Dar nu contează cum ești îmbrăcat,
Atunci când ești privat de libertate.

Nici “codul muncii” nu este omis din temele școlare pe care Vali Slavu le pregătește minuțios. Pornind de la binecunoscuta “Furnica”, de Otilia Cazimir, poeta-învățătoare scrie fabula “O furnică duce-n spate” prin care scoate în evidență hărnicia unora și trândăvia altora, lucru care se întâmplă, din păcate, în societatea românească:

„O furnică duce-n spate
Un grăunte jumătate…”
Cunoscuta poezie
Orișice copil o știe,
Dar eu știu că ea, furnica,
Robotește, mititica,
La o fabrică de pâine,
Viețuind de azi pe mâine
Și e vai și-amar de ea,
Bani puțini și muncă grea!
Un păianjen e patron…
Să muncească el? Pardon!
Doar se știe, șefu-i șef
Și de muncă n-are chef.
Angajată, de-astă vară,
Pe un post de secretară,
Buburuza nu lucrează,
Toată ziua-și etalează
Fusta mini, cu buline
Și-i drăguță cu oricine.
Ar mai fi și doi bondari,
Mari specialiști brutari.
Unul este la spital,
În concediu medical,
Nu că ar avea vreo gripă,
Dar îl doare în… aripă.
Altul e trimis la mare
(Curs de perfecționare).
Iar un greieraș, de formă,
Doar cu o juma’ de normă,
E-angajat, da-i tot plecat,
Cu vioara, la cântat.
Din atâția angajați,
Furnicuța, observați,
Face singură de toate,
Treaba merge ca pe roate.

Morala:

O furnică duce-n spate
Patru trântori jumătate!

Atâtea lucruri interesante, atractive nu se învață oriunde, ci în “Școala din pădure”, în lumea celor mici, în lumea necuvântătoarelor, acelea pe care omul nu le înțelege, dar de la care poate învăța un comportament simplu, firesc, fără prejudecăți, fără să pară a fi obositor, nici măcar umilitor...
Este un mod ingenios de a atrage copiii către școală, acolo unde se pot lega prietenii, se poate face schimb de experiență, unde se pot desluși tainele vieții cu drag și veselie.

În pădure e o școală
Unde merge fiecare
Puișor, de cum se scoală
Și pe drum e zarvă mare,

Dar, când clopoțelul sună,
Toți elevii-n pas vioi
Pe la clase se adună,
Să învețe lucruri noi.

Veverițele drăguțe
Sport au și învață azi
Cățărarea pe crenguțe,
Antrenându-se prin brazi.

Ursuleții au primit
La lecturi suplimentare
Lista cu ce-i de citit,
Însă au o supărare:

Pentru că li s-a dus vestea,
Tare-ar vrea să se disculpe
Și-ar rescrie, chiar, povestea
„Ursul păcălit de vulpe”.

Lupii cei flămânzi, micuții,
Azi, vor învăța cu spor
Cum să numere ieduții
Care sunt pe gustul lor.

Pentru mediul natural,
Sanitari fiind – se știe –
Studiază-opțional
Cursul de ecologie.

Iezii-nvață alfabetul
Și au început cu a,
Dar, încetul cu încetul,
Toate le vor învăța,

Iar vulpițele roșcate,
Renumite-n viclenie,
S-au înscris, aproape toate,
La un curs de actorie.

Păsările, pe-o crenguță,
De cântat se pregătesc.
Le dă tonul o stăncuță
Și-un nou cântec ciripesc.
*
Vor pleca în lumea mare –
Clopoțelul a sunat –
Ca să pună-n aplicare
Ce la școală-au învățat.



Desigur, copiii învață sârguincios, în joacă și prin joacă, fiind parte activă a lecțiilor pe care învățătoarea le prezintă în modul cel mai autentic cu putință. Si iată cum pot fi pregătiți micuții pentru drumul anevoios al vieții: prin poezie. O altă manieră de a-i determina să le placă învățătura. Căci, ce poate fi mai frumos și mai uman decât să găsești trebuință cuvintelor?!
M-am copilărit în această carte, în universul fragil și totodată ferm al doamnei învățătoare. O doamnă care are calitatea de a transmite suflet!

Ottilia Ardeleanu
(30 martie 2014)