Când la cincisprezece ani Albert Jarry (1873-1907) a ajuns în liceul din Rennes, profesorul de fizică Félix-Frédéric Hébert (Père Hébert, apoi Père Ebé, apoi Ubu etc) era deja o legendă printre elevi, prin mărimea ieșită din comun a stomacului, prin îngustimea viziunilor intelectuale, dar și prin grandilocvența care îl caracteriza (caricaturiza). Doi frați, Charles și Henri Morin, au început să scrie câteva satire la adresa profesorului, ceilalți colegi continuând să adauge altele, născându-se dintr-o creație mediocră a unui grup de școlari, un personaj cu vădite accente suprarealiste.
Père Hébert s-a născut cu melon pe cap, mantie din lână și pantaloni strâmți. În vârful capului are o singură ureche, acoperită de pălărie, mâinile lui sunt pe aceeași parte (ca și ochii) și, spre deosebire de ceilalți oameni care au picioarele unul lângă altul, el le are unul în spatele celuilalt, atunci când cade nu se poate ridica de unul singur și este nevoit să ceară ajutor (un portret în spiritul lui Urmuz).
A.J. va vedea în acest profesor toate manifestările grotescului și își va vărsa furia juvenilă, punându-i în timpul orelor întrebări care uneori (după spusele colegilor) mergeau prea departe, devenind astfel un mic erou al clasei.
Se mută în Paris în 1893 la liceul Henri IV, unde publică piesa Guignol (pentru care obține un premiu pentru proză), în care va folosi pentru prima oară termenul de ‘patafizică. Noțiunea prinde contur poate și datorită lui Henri Bergson pe care îl va avea profesor. Termenul în sine vine însă, se pare, tot din folclorul liceului din Rennes, și este o satiră la adresa unui defect de vorbire al profesorului.
În acest liceu parizian va începe relațiile homosexuale cu Léon-Paul Fargue. Oscar Wilde nu se va îndoi de orientarea sexuală a lui A.J., descriindu-l astfel un tânăr extraordinar, uns cu toate alifiile, scrierile sale au uneori obscenitatea lui Rabelais, istețimea lui Molière și întotdeauna ceva aparte, personal. Este foarte atractiv, arată ca un chiriaș foarte frumos (în Anglia, chiriaș este un termen pentru homosexual).
A.J. va spune că ‘patafizica este știința soluțiilor imaginare și va sublinia necesitatea vizuală de a scrie cuvântul cu un apostrof la început, apostroful neimpunând nici o pronunție specifică a termenului. Este un prim semn al jocului cu literele (vezi pictopoezia de mai târziu a lui Ilarie Voronca și Victor Brauner), al spontanietății, mijloace creative care au aprins spiritele artiștilor începând cu futurismul și continuând cu toate ismele de avangardă care au urmat. Această știință va continua să aibă o viață proprie departe în timp de părintele ei (Colegiul de ‘patafizică se va înființa în 1948, ca o reminescență suprarealistă). Numeroși artiști din prima jumătate a secolului trecut, strânși sub deviza am renăscut din nou aceiași deși schimbați, s-au înscris în centrele de ‘patafizică, devenind patafizicieni Noël Arnaud, Raymond Queneau, Boris Vian, Eugen Ionescu, Joan Miró, Man Ray, Max Ernst, Marcel Duchamp etc.
Personajul Ubu va rosti primul său cuvânt în piesa Ubu roi: Merdre!, tradus de către Romulus Vulpescu: Căcart!, încadrându-se în unul dintre conceptele patafizice (în cazul adjectivelor apostroful nu este necesar) numit clinamen, care se referă la acele mici diferențe în lucruri (aproape insesizabile) care pot produce mari permutări și noi viziuni. Tot acum A.J. vorbește despre anomalie, pe care o vede ca pe o excepție și va dori ca patafizicienii să caute legile care guvernează aceste excepții. La toate acestea se adaugă grotescul ieșit din comun pentru acea perioadă a personajului Ubu, ferocitatea acțiunilor sale și absurdul situațiilor care aduc o viziune acidă unei societăți văzută ca ipocrită. La premiera piesei Ubu roi, un critic a spus că a văzut cinci acte în care s-a țipat, s-a gesticulat excesiv, creând impresia unui fel de viziune halucinantă, alt critic a descris acompaniamentul muzical la pian, timpane și chimvale, ca pe un zing - zing, bada-zing, boom-boom. Piesa se încheie cum a început, Pere Ubu urlând Merrrrrdrrrrre! iar presa vremii va concluziona doar atât, nu există nicio îndoială, Père Ubu există!. Piesa are un ecou și un succes aparte, suficiente pentru a-l face pe A.J. să vorbească în viața de zi cu zi folosind replicile personajelor pe care le numea limbajul-ubu. Ubu își devorează autorul, care se vede un Faustroll (jumătate Faust, jumătate troll, adică o ființă autosuficientă smuls din mitologia personală). În 1898 termină de scris Faptele și opiniile doctorului Faustroll, patafizician carte pe care nu a vrut să o publice, și în care sunt relatate călătoriile ființei imaginare prin tărâmuri miraculoase.
Cu piesa Rinocerii, Eugen Ionescu se înscrie perfect în linia patafizicienilor, lăsând grotescul și absurdul să devină ceva firesc și să dezvăluie dedesubturile ființelor omenești, adâncimile cele mai întunecate, natura pe care ne străduim să o ascundem, dar, care, într-un final, iese la suprafață, indiferent de câte măști îi pune societatea, indiferent de numărul de camere în care fugim ca să ne ascundem pentru a nu ne fi observată transformarea. La Boris Vian întâlnim aceeași înclinație spre absurd și grotesc, dar aici ele sunt gata să descătușeze o altă limbă și chiar o altă realitate paralelă, nefiind însă vorba de o viziune mai optimistă a lumii (în Spuma zilelor, autorul francez aduce în paginile romanului ludicul permanent, lipsit de gravitatea arhicunoscută din banalele romane de dragoste, în locul ei instalându-se o privire tăioasă asupra relațiilor, o privire rece, de gheață).
Perioada în care A.J. aduce acest nou suflu dramaturgiei, este cea în care Ch. Baudelaire, fixat pe prozodia tradițională, marele (la propriu și la figurat) om de litere, care dorea să fie mereu în centrul atenției prin scandaluri literare sau îmbrăcăminte excentrică, duce mai departe inovația poemului în proză din cartea Gaspard de la Nuit a lui Aloysius Bertrand. În 1861, într-o scrisoare către editorul Arsène Houssaye, scrie referitor la noua poezie căreia îi intuiește foarte bine viitoarea valoarea care dintre noi (...) nu a visat la miracolul unei proze poetice, muzicală fără ritm și fără rimă (...), îndeajuns de autentică pentru a se adapta unduirilor visării, zvâcnirilor conștiinței. Deși revolta lui A.J. este încă departe de manifestările avangardei, nevoia de schimbare din rădăcini a omului se simte în el prin comportamentul compulsiv, agitat, tumultos, printr-un accentuat spirit de frondă.
A.J. face parte dintre scriitorii revoltați (sau poète maudit cum i-a numit Ch. Baudelaire) ai sfârșitului de secol XIX, un scriitor efervescent, care va risipi rapid moștenirea venită în urma morții tatălui. În acest mediu satira Ubu roi a produs un scandal monstruos prin scenele absurde, prin limbajul colorat dar și pentru comedia bufă. Este de fapt un actor al unei reacții în lanț a mai multor spirite inovatoare de la finalul secolului XIX din care mai fac parte Cezanne, Seurat, Van Gogh, Erik Satie etc. Dramaturgia era ocolită totuși de astfel de revoluții, singurele înnoiri făcându-se doar la decoruri, la costume, nu la text în sine, astfel că piesa lui A.J. a venit la timpul ei.
Ubu roi a fost urmată de Ubu încornorat (1988), Almanahul lui Pere Ubu (1899), Ubu înlănțuit (1900) și alte câteva eseuri dar nu au întrecut, spun criticii, piesa de debut. Conștient de mișcările interioare ce se produceau în acea perioadă, fin observator al noilor tendințe, intuiește noutatea pe care a adus-o, militând pentru un teatru abstract pentru că doar el poate observa aspecte umane tragice cu caracter etern (Romulu Vulpescu).
În Paris se va alătura grupului format în jurul revistei literare Mercure de France, o revistă a cărei tradiție se întinde până în anii 1611 și care a cochetat cu mugurii avangardei. Directorul revistei, Alfred Vallette, și soția acestuia Rachilde, au jucat un rol important în susținerea activităților literare ale lui A.J., Rachilde devenindu-i primul și cel mai important biograf. Toate astea, la care se adaugă traiul haotic pe care l-a avut, excesul de băutură și droguri (se spune că ar fi colindat străzile colorându-și fața în verde, precum culoarea absintului), calitățile atletice (era un bun scrimer și ciclist), perioadele de vagabondaj în care locuia pe băncile din parcuri, au făcut ca A.J. să fie văzut ca un suprarealist avant la lettre. El a scurtcircuitat drumul parcurs de dramă dinspre actor spre spectator, a reinventat necesitatea folosirii păpușilor pe scenă și a purtării măștilor de către actori, a adus grotescul foarte aproape de om prin exprimarea de mahala și manifestarea la personajele sale a dorințelor primare. Experiențele din viața sa nu erau departe de absurdul folosit. Deși bolnav de tuberculoză, a continuat conștient să bea și să scrie lungi scrisori văzute ca poeme în proză. Paralizat, în timp ce era în spital, spunea necontenit Caut! Caut! Caut!, iar când a venit momentul final și-a exprimat dorința de a ține între degete o... scobitoare. Când i-a fost împlinită dorința, pe fața lui s-a citit multă bucurie. După moarte, craniul a fost disecat pentru activitate didactică, studenții de la medicină putând să îi observe craniul și creierul. Unul dintre studenți a exclamat Père Ubu nu s-a așteptat la una ca asta!
_surse:________
cărți
1. Alfred Jarry Ubu ed. pentru literatură universală 1968, transfigurate patafizic în românește de Romulus Vulpescu
2 Charles Baudelaire Mici poeme în proză ed. Univers 1971, trad. G. Georgescu

site-uri

http://www.the-tls.co.uk - Merrrrdrrrre!: Alfred Jarry and Père Ubu
'Pataphysics
wikipedia