poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-06-22 | | Haiku-ul este un poem obiectiv. Afirmația pare contradictorie. Un poem, fiind o construcție lirică, ar trebui să rămînă o afacere subiectivă, să cuprindă în constituția sa elemente ale subiectivității: gînduri, emoții, viziuni. Or, haiku-ul tinde să elimine din text tot ce ține de subiect și să aducă în fața cititorului (doar) obiecte (în sensul cel mai larg al cuvîntului): lucruri, fenomene, ființe, evenimente, scene, întîmplări, situații, stări. Obiecte pe care textul poemului încearcă să le evoce în starea lor genuină, naturală, pură, neafectată de relațiile cu omul, cu autorul, cu subiectul. Obiecte pe care le numește de obicei prin substantive concrete, evitînd atît abstracțiile, cît și construcțiile sintactice discursive care rămîn creații ale minții și intenționalității umane. Sub aspectul unui text arid și, în mod obișnuit, format din două sintagme (care par doar fragmente de propoziție), haiku-ul propune cititorului două cadre decupate din realitate și oferite direct receptării prin simțuri, evitînd deformarea lor prin intervenția (și invenția) imaginației. De aici și apetența haiku-ului pentru substantive, căci substantivele numesc pur și simplu lucrurile, nu le interpretează, nu le atribuie calități sau relații, nici modalități de a fi. Între obiecte și numele lor, de regulă, nu există o legătură ombilicală. Cuvîntul e arbitrar, nu este motivat de obiectul pe care-l numește și nici nu mimează înțelesul la care trimite. Și, astfel, nu intră într-o relație care ar putea altera prezența sau înțelesul obiectului. Numele (substantivul) doar evocă obiectul. Și, chiar dacă multe nume sînt motivate la origine, fiind un fel de porecle ale lucrurilor, ele devin foarte repede opace la sensul de la care s-a plecat. Cînd spunem capul podului, în mintea noastră nu mai apare referința la o căpățînă ci la un capăt, la o extremitate (care de data asta este aceea a podului, dar ar putea fi și a patului, a satului etc.). Numind, substantivul (concret) nu spune nimic despre lucrul numit. Este rezervat, se abține să se pronunțe asupra sa, îl convoacă doar în fața conștiinței interlocutorului. Din punctul de vedere al textului, obiectivitatea haiku-ului înseamnă faptul că rolul său este acela de a evoca obiecte. Această funcție a textului este însă și stratagema fundamentală a poemului: sensul poemului nu este furnizat de construirea unui edificiu verbal născocit de autor ci de o anume configurație a obiectelor pe care autorul a observat-o, a experimentat-o emoțional, a notat-o și o prezintă cititorului în speranța că, aflat în fața ei, și el ar putea avea o experiență similară cu a lui. Dorința autorului este aceea de a pune în fața cititorului o situație obiectivă, epurată de orice intruziune subiectivă și deci independentă de conștiința și voința sa. Aceste decupaje migăloase extrase din cursul spațio-temporal al lumii le numește teoria haiku-ului imagini reale. Imaginile reale sînt acelea care nu au fost distorsionate de imaginația individuală, acelea pe care autorul haiku-ului le-a considerat capabile să transmită sensuri prin simpla lor prezență și le-a păstrat nealterate. Ele sînt imagini privilegiate, semnificative, grăitoare. Și cuprind în mod obiectiv imaginația înmagazinată în ele de către o anume cultură. O imaginație, cunoscută sub numele de imaginal (în opoziție cu imaginarul), la fel de obiectivă și consistentă ca obiectele înseși, imaginația colectivă care constituie o țesătură simbolică din care este constituit sensul lumiii pe care o înțelegem și în care trăim. Nu orice configurație de obiecte reale poate figura ca imagine reală într-un haiku. Imaginile reale (cele numite așa pentru că funcționează, lucrează într-un haiku) sînt acelea saturate de imaginal. În ele există în mod obiectiv ceva care ne impresionează, ceva care ne transmite, fără cuvinte, un complex de înțelesuri simbolice și de emoții. Nu autorul, nu acum, a infuzat obiectelor, scenei, întîmplării această substanță eterică, ea este depozitată acolo de cultura care a adoptat de multă vreme tot ceea ce este semnificativ pentru ea în această lume. Autorul doar trăiește un gen de revelație în prezența obiectelor și ține să noteze fără s-o altereze situația obiectivă care i-a provocat-o. Rolul autorului este acela de a înregistra cu conștiinciozitate datele reale ale experienței, de a întocmi un proces verbal constatativ, rezumat la o schiță expresiv-reprezentativă. Înregistrarea configurației unor obiecte cu aură imanentă, cu o invizibilă armătură spirituală lăuntrică este performanța pe care trebuie să o realizeze textul unui haiku. Textul trebuie să fie obiectiv, adică să nu deformeze faptele (realitatea), dar și deosebit de subtil pentru a nu scăpa acea aură de sugestii, aluzii și simboluri existentă la fel de obiectiv ca obiectele însele. Autorul trebuie să execute o operație chirurgicală precisă și avizată pentru a nu amputa sau traumatiza, din neatenție sau din incompetență, ceea ce este viu și elocvent în configurația pe care ține să o consemneze. Situația în care se află autorul de haiku este una delicată. Și prin delicată înțelegem în primul rînd una dificilă. El vrea să comunice un conținut extrem de bogat și de adînc printr-un mesaj deosebit de scurt și de arid. Vrea de asemenea să delege sarcina comunicării, să desemneze lucrurile să vorbească despre emoția pe care vrea să o transmită. Nu vrea să vorbească despre emoție, ci vrea să ne pună în față corelatul obiectiv al acesteia: o anume configurație (semnificativă, revelatore) a lucrurilor. În cele din urmă însă, într-un mod ciudat, cele trei impedimente: atitudinea reticentă, discretă a autorului acestui gen de poezie, concizia extremă a textului și conținutul obiectiv al celor comunicate, converg spre alegerea unui limbaj care le satisface pe toate trei. Opțiunea pentru scurte fragmente verbale, articulate doar la nivelul sintagmei (grup de cuvinte cu sens autonom care nu tinde neapărat să se integreze într-o construcție discursivă precum propoziția sau fraza) este cea mai potrivită și pentru abrevierea textului, și pentru funcționarea lui ca instrument evocator, și pentru evitarea discursivității sentențios-persuasive. Alegerea limbajului colocvial, mai viu și mai aproape de comunicarea exclamativă și nu retorică a emoției, este aceea care face din textul haiku-ului unul plin de vioiciunea unor replici dramatice predispuse la valorizarea conotațiilor contextuale subînțelese. Și ilustrează și situația fundamentală care declanșează căutarea autorului: revelația resimțită într-un moment privilegiat. Sintagmele poemului sînt mai curînd gesturi verbale indicatoare, sugestive prin haloul lor de tăcere semantică. Ele exclamă evocînd realitatea obiectivă tocmai pentru că autorul a rămas mut în fața elocvenței obiectelor. El nu poate comunica (discursiv și retoric) revelația la care a asistat, dar, în mod paradoxal, nu dispune pentru a arăta către obiectele care i-au produs-o decît de un repertoriu de gesturi verbale. Gestica asta surdă, petrecută într-un regim al urgenței, are în ea ceva aproape patetic și pare celui ce nu a prins gustul haiku-ului doar o pantomimă improprie genului literar. Textul alb (fără culoarea literară dată de figurile de stil) este cel care îndeplinește cel mai potrivit și mai succint funcția evocatoare de care are nevoie haiku-ul. El trimite pur și simplu la un referent real și univoc, decupează clar și fără drept de apel obiectul către care îndreaptă atenția cititorului, certificînd astfel obiectivitatea sensului. Modul acesta de evocare, mai aproape de invocarea magică prin numire, este mai curînd o chemare, o convocare, o citare a obiectului decît zugrăvirea sau reconstituirea prin cuvinte a imaginii lui. Magia evocării nu implică deci prezența talentului literar descriptiv, expresiv sau encomiastic al autorului unui text evocator. Obiectul este chemat la bară să depună mărturie prin prezența sa obiectivă. Chiar dacă funcția evocatoare predomină, textul, cît de alb l-am dori, are, dincolo de funcția sa evocativă, și accidente verbale care pot constitui un bun prilej pentru apropouri, aluzii și sugestii. Fructificarea accidentelor verbale sau introducerea lor premeditată în text este încă o sursă pentru sensul poemului ca întreg. În continuare ne vom ocupa însă doar de acele elemente care asigură în primul rînd funcția evocatoare a textului și acestea sînt majoritar și prioritar substantivele sau grupurile substantivale, avînd ca nucleu un substantiv, prezente în sintagmele poemului. Gruparea sintagmelor folosite în textele haiku-ului într-o serie ordonată de tipuri este o primă încercare și ea poate fi corectată, adăugită, contrazisă de cei care vor mai încerca un asemenea studiu. Trei principii ne-au condus la alegerea criteriilor de clasificare: • fragmentul/sintagma este unitatea de bază a textului unui haiku, dezvoltarea lui pînă la nivel de propoziție este mai rară și constituie o excepție • substantivul este elementul fundamental al limbajului evocator • fragmentele textuale balansează între funcția evocativă și cea sugestivă Poemele la care am apelat în cercetarea întreprinsă sînt cele din volumele Între patru anotimpuri și Dincolo de tăcere ale lui Șerban Codrin și, cînd le cităm, nu vor avea specificat autorul. Acolo unde cităm și poeme ale alor autori, ei vor fi indicați sub textele lor. Cel mai elementar și mai edificator mod de evocare a unui obiect distinct prin numirea sa, fără niciun adaos care să-i altereze percepția, este acela în care partea scurtă a poemului, versul de 5 silabe, este formată dintr-un singur substantiv. În exemplele de mai jos, cuvintele cu aldine (așa cum vom proceda în întregul studiu) evocă ființe, privighetoarea și efemeridele (ordin de insecte), o imitație umană făcută ca să sperie păsările, un moment al zilei, o emoție, situația de a fi captivă. Toate, entități suficient de bine conturate ca să poată fi percepute senzorial, contemplate de cititor și juxtapuse celeilalte părți a poemului. Seară cu dansuri și moarte în lumină – efemeride Prizonieră – o floare fără nume în gardul de spini După muzica tuturor maeștrilor – privighetoarea Întunecare – strigătul altei mierle în același loc Deodată crește în geam umbra bufniței – singurătate Păzindu-și umbra deasupra nămeților – sperietoarea La fel de bine și aproape la fel de univoc îndeplinește aceeași funcție și un substantiv compus care este și el numele unui lucru, al unei entități bine definite. Deși format din mai multe cuvinte, în poemele de mai jos, numele funcționează unitar, sensul componentelor topindu-se aproape în funcția onomastică. Lângă salcia înflorind neștiută – Calea Lactee Cartea Genezei – o citire în brazda aburind zorii La semețul pisc renuntând și-ngenunchind – o floare-de-colț În alte poeme însă, substantivul compus funcționează și unitar, ca un simplu nume, dar și permițînd aluzii și apropouri ocazionate de sensul componentelor. Moșii de vară cochetează cu babele din partea a doua. Sărbătoarea, ziua recoltei, este persiflată prin apropourile din partea a doua a poemelor care vizează o recoltare mai curînd nefastă. Și de ziua eroilor, recuzita supradimensionată a unei celebrări fără spectatori, salvele de tun, reușește să scuture doar păpădiile, fără ca vibrația să fie resimțită de vreo ființă umană. ziua recoltei – mama–și numără încet bătăturile Vasile Conioși-Mesteșanu ziua recoltei - tata își socotește datoriile Marcela Ignătescu ziua recoltei - în pomii dintre blocuri pungi vechi de plastic Corneliu Traian Atanasiu Ziua Recoltei - alte probe de sânge pentru oncolog Cezar Florin Ciobîcă Ziua Eroilor – salve de tun risipind păpădiile Cezar Florin Ciobîcă Moșii de vară – cu oale pentru nimeni umblă babele Șerban Codrin În ultimul poem, cu apropouri mai multe, datînd aparent faptul evocat, ziua muncii balansează între sărbătoarea de 1 mai și sensul comun de zi/zile de muncă vorbind de o onoare compromisă. De ziua muncii – la soare uscându-se pielea unui cal Șerban Codrin Un grup substantival nu mai este un nume pur și simplu, ci o sintagmă în care mai multe cuvinte se află în subordonarea unui substantiv centru. Vom urmări deocamdată grupurile substantivale restrînse, acelea prezente în partea scurtă a poemului (avînd deci în total 5 silabe). Ele vor fi clasificate în tipuri după părțile de vorbire care le compun, fiecare avînd subtipuri după înțelesul pe care-l realizează respectivele combinații. 1. Substantiv + prepoziție + substantiv Cea mai productivă combinare este aceea în care două substantive sînt legate printr-o prepoziție. Sintagma rezultată se comportă aproape ca o locuțiune substantivală, ca și cum cuvintele care o compun, pierzându-și semnificația lor proprie, au împreună valoarea unui singur cuvânt și o funcție stilistică unică, aceea de a indica mai bine, de a contura sau decupa mai precis lucrul pe care-l vizează. a) Datarea Lucrul este mai bine (suplimentar) determinat printr-o menționare a momentului zilei cînd se petrece faptul sau prin consemnarea unui eveniment anterior care l-a marcat. Ceea ce este important de remarcat este faptul că această mențiune temporală situează lucrul în timp, dîndu-i un plus de concretitudine, fără să atenteze la obiectivitatea sa. Lectură în zori – de pe carte cu palma adun polenul Foame de-amiază – îngenunchează în cerc culegătorii Cuib după vârtej – barza repară lovind luna cu ciocul Necules mărul pe-o creangă fără frunze – pendul în amurg Zori după dezgheț – Calea-Lactee-n vârful acelor de pin Frig spre amiază – pe lama toporului rășină de brad Zori după crivăț – frânți în aceeași dramă oameni și copaci Viscolul din zori – doi oameni de zăpadă la braț pe stradă Un veac în amurg – ară colina vaca și baba la jug Pe calapodul obiceiului japonez de a asezona lucrurile după anotimpul în care se manifestă, haiku-ul pare să recunoască și să ateste și la noi existența unor varietăți ale lucrurilor specifice anotimpului. De la anotimp la anotimp, lucrurile par să capete diferențe morfologice majore așa cum în cadrul aceleiași specii se pot distinge soiuri diferite. Încălzindu-ne lângă pâine mâinile – soare de iarnă Bufniturile butucilor în flăcări – pace de iarnă Îmbrăcând haina dau numai de ruptură – furtuni de iarnă Printre vechituri germinează un cartof – noapte de iarnă În clinchetele cuburilor de gheață – seară de vară Pe vechi mormântul poetului nici un vers – pustiu de iarnă În ridurile bătrânului marinar – furtuni de toamnă Seară de iarnă – umbra sperietorii căzând peste sat Crepuscul de-april – tunete în marș negru tot mai aproape Lipsa ceasului în gara fără trenuri – amurg de toamnă Pustiu de toamnă – în chitară plesnește încă o fibră Furtuni de iarnă – lângă vatră țăranul ascuțind plugul Seară de vară – un pătrat fără iarbă sub masa de șah Numai umbrela noastră nu se deschide – ploaie de vară Zori de mărțișor – din omul de zăpadă rămâne soarta Nici o scrisoare în cutia poștală – târziu de toamnă b) Localizarea Și localizarea reprezintă o circumstanță prin care lucrul poate fi mai bine reperat și situat în raport cu alte lucruri. În unele sintagme, amplasamentul lucrului face însă ca acesta să-și schimbe oarecum statutul, să ia o înfățișare, un chip aparte. Să devină o ipostază mai concretă a sa, diferențiată de altele. Calendar în cui – trei sute șaizeci și cinci de anotimpuri Odihnă-n iarbă – încă frige pușca de vânătoare Numai această măsură a secetei – găuri în pâine Spărtură în gard – cale goală spre luna de primăvară Orion pe cer – deja uzată pânza păianjenului Fulger în noapte – încă o coajă de ou plesnește în cuib Nopți nedormite de răul greierilor – viața la țară Odihnă în parc – odată cu această simplă ninsoare Þurțuri sub streșini – dintr-o dată scânteia unui singur vârf Vifor în stepă – mi-albește peste noapte părul de spaimă Singur un cântec scrâșnind în golul nopții – pași pe zăpadă Vânt dinspre mare – ultima frunză de plop fisurând luna Găuri în asfalt – sclipirea după-aversă a Pleiadelor Haită prin preajmă – grea de polei aripa cocostârcului Un bun termen de comparație pentru ipostazierea lucrurilor prin localizare este ceea ce în biologie se numește normă de reacție: indivizii aceleiași specii strămutați în alte areale, cu condiții climatice diferite, capătă aspecte de nerecunoscut. Viața la țară, găurile-n pîine, fulgerul în noapte se manifestă de-a dreptul impresionant, deși în limitele normei de reacție a lucrului altfel cunoscut. c) Stadialitatea Există lucruri caracterizate prin faptul că au un ciclu al evoluției și trec prin faze sau stadii care pot fi menționate în mod expres. Este cazul soarelui, lunii, stelelor care străbat bolta cerului și se pot afla la răsărit sau apus, în crepuscul sau la amiază. Lună în declin – tot mai prelungă umbra crizantemelor Spicele cântă din Johann Sebastian – soare de-amiază Soare în apus – și albinele căzând la datorie Soare în apus – o umbră ducând altă umbră pe umăr Soare în declin – pe gânduri la mesajul efemerelor Stea în crepuscul – pe pajiște se aprind păpădiile Apus de soare – urmele polenului pe verighetă Soare-n scăzământ – din larice curg frunze ori ace de ceas? În mod asemănător, pomii pot înflori sau rodi, obiectele utile, precum ceainicul, pot atinge apogeul funcției – clocotul, iar culoarea galbenă a toamnei poate căpăta o nuanță specifică în luna brumelor. Merii în floare – am totul dinainte pe masa goală Vibrează pe-un ram zece mii de nuanțe – galben în brumar Străvechiul șopron dintr-o dată fericit – un prun în floare Numai de partea cealaltă a gardului – livadă pe rod Ceainic în clocot – sărbătoarea focului pe așchii de brad d) Componența, conținutul Multe lucruri nu sînt suficient determinate fără precizări care să menționeze din ce sînt formate, cu ce sînt umplute. Substantivele care le numesc par să ceară o complinire. Un pumn este astfel doar o măsură pentru boabele pe care le conține, un coș un recipient pentru florile adunate, nopțile sînt doar apanajul crivățului. Uneori noaptea smuls din meditație – sodom de broaște De azi pe mâine subțiindu-se gheața - un coș cu frezii Geometrie în spațiu după cosit - căpițe de fân Culegătorii împrejurul străchinii – un cerc de linguri Ascund în pământ ce n-ați văzut vreodată – un pumn de boabe Trei nopți de crivăț – același scârțâitul felinarului e) Specificarea Și un miros parcă solicită o specificare, el este totdeauna un iz de ceva. La fel, zborul cere un executant, floarea și larva se cer concretizate prin specia căreia-i aparțin, lucrarea cîmpului o specificare a culturii care este îngrijită. Miros de iarbă – singurul sunet în zori deasupra stepei Larvă de cariu – caligrafia în lemn a maestrului Reflectat în zori de geamul muzeului - un zbor de lăstun La prășit sfeclă – între fete un băiat cu batic roșu Floare de bostan – închinându-se cade în colb drumețul f) Cuantificarea Cu ajutorul unui substantiv și al unei prepoziții se poate consemna și măsura unor lucruri. În cazurile de mai jos măsura este una expresivă care pune accentul pe o lungime sterilă sau pe o scurtime excesivă. Muncă de-o noapte – pescarii trăgând la mal bărcile goale Vară de o zi – pe creștetul muntelui soare și viscol g) Privarea Cu o prepoziție privativă, fără, se poate evoca lipsa unui element esențial care viciază lucrul menționat. Zi fără pâine – secerătorul spărgând un spic în palmă Noapte fără somn – viforniță-n vuietul văgăunilor Nopți fără greieri – ceva i se întâmplă universului Zi fără sfârșit – topindu-se în aur un secerător E adevărat că în ultimul poem fără sfîrșit este un oximoron, iar lipsa invocată nu face decît să prelungească ziua în ambiguitatea dintre truda covîrșitoare și mierea aurie a luminii. h) Starea Evocarea multor lucruri este făcută mai curînd pentru a trimite cititorul la o anumită stare în care ele se află, de multe ori o stare privilegiată. Un pescăruș în zbor se află la apogeul prestației sale, o seară în tihnă este și ea parcă într-un vîrf al excelenței. Pescăruș în zbor – dintr-o dată răcoarea unui evantai Seară în tihnă – aud căzând polenul pe floarea cepei Gară în viscol – privind îngrijorarea călătorilor Nimeni pe stradă nu-și încheie hainele – ploaie cu soare Noapte în zloată – fereastră-albindu-se de prea-ntuneric Mare-n furtună – liniște-n cimitirul marinarilor Bat la singura casă cu lumini stinse – amurg în viscol Ocolind frunza ori umbra unei săbii – noapte în zloată Deodată stolul de grauri se ridică – pete în soare Alteori însă, starea este una confuză – ploaie cu soare sau de-a dreptul paradoxală – pete în soare. i) Urmarea Cuvîntul nimic face ca sintagma să noteze starea de epuizare de gol după prea plinul unei intense activități creatoare. Nimic după scris – la geam cu umilință o floare de nuc 2. Substantiv + substantiv Legarea a două substantive fără prepoziție am găsit-o doar într-o singură situație, aceea în care al doilea substantiv este în cazul genitiv. În aproaape toate cazurile este notată apartenența – rama ferestrei, lungul cărării, burnița nopții, lumina verii, muzica sorții. Într-unul singur, agentul (subiectul) unei acțiuni – rutul melcilor. Între simpla apartenență și aluzia unui agent care ar efectua ceea ce spune primul substantiv pot apărea însă sugestii interesante. Azi imposibil de săpat în livadă – rutul melcilor Burnița nopții – cu-amandouă mâinile strâng haina la piept Crivățul nopții – acasă ferestrele toate în floare Lumina verii – ai aceluiași suflet oameni și nouri Muzica sorții – de aseară crivățul scrâșnindu-mi la geam Crivățul nopții – răzmeriță predicând pace în pustiu Lungul cărării – câte-o șopârlă-n fugă numai de-a latul Rama ferestrei – amurg pictat în parfum de liliac alb Liniștea nopții – se răstoarnă în brumă Calea Lactee Apartenența are tendința de a deveni dependență și a-și pune amprenta pe entitate care-i aparține personalizînd-o, contaminînd-o, infuzîndu-i trăsături pe care nu le-ar avea altfel. 3. Substantiv + adjectiv a) Individualizare Adjectivarea poate fi una neutră care constată și atribuie obiectului, lucrului, ființei însușirea care-l individualizează pe moment pentru a-l identifica mai bine. Poate fi vorba doar de o simplă ordonare temporală (cu rezonanțe mai adînci fiind vorba de început sau sfîrșit): Prima chiciură – până în zori înfloresc buruienile Descălțându-se cu un picior pe altul – zintâi de vară Prima ninsoare – toporul despicând-o cu tăișu-n sus Cea dintâi noapte – mireasa izgonește crinii din casă Întâiul îngheț – preajma sobei o împart cu păianjenul Vrabie c-un fir de iarbă verde în cioc – ultimul îngheț dar, la fel de bine, pot fi menționate trăsături definitorii sau pur și simplu dobîndite conjunctural: Poeții clasici – pe vremea lor nămeții până la streșini Un hoț de iarbă ducând luna în spate – noapte albastră Stele absente – cu fală intră-n oraș un fluture alb Strugurii furați – întotdeauna vina sperietoarei Luna întreagă – sub creangă un măr umbrit pe jumătate Măceșe roșii – luna în amurg stingând lampioanele Noapte albastră – o candelă-ndărătul stânjeneilor Streașină spartă – reparații în lipsa rândunelelor Cheie pierdută – la primul ger încuind poarta cu nimic Pe șanț ciulinul ținând loc de ceasornic – amiază-albastră Din surpătura de putregai și scorburi – un lăstar verde seară în verde – până și lemnul din gard înmugurește Într-un ciob străvechi – încolțitul grâului dezghețând geamul Făurar negru – fac tabără în salcâmi cuiburi de cioară Un singur greier – până în zori muntele în rezonanță Gol cerul nopții – de necrezut câți greieri într-unul singur b) Dînd expresivitate Adăugarea adjectivului poate crea un oximoron sau poate fi un epitet. Muzică mută – înserări cu rapiță vibrând pe șesuri Amiază goală – nămeți ondulându-se domol pe nimic c) Negînd Niciun prieten – bocancii rupți în prima ploaie de toamnă O clipă umbra în cădere pe clopot – și niciun dangăt 4. Prepoziție + substantiv a) Starea de după un eveniment Prepoziția după consemnează starea instalată după consumarea unui eveniment mai tumultuos, mai consistent, mai strălucitor o anume relaxare care permite o observare liniștită a urmărilor. trei undițe și-un singur nufăr în plasă După furtună – o barcă fără pescar ajungând la țărm După spectacol – un trandafir din jerbă se scutură alb După-artificii – Orion în tăcerea goală de iarnă b) Menționarea unei dispoziții Lucru mai rar întîlnit în haiku, este menționată o stare sufletească, dar într-o formulare concisă care o generalizează și o obiectivează. Ea pare mai curînd a tuturor și-a nimănui, decît a unei peroane anume – o atmosferă, un climat. Cu resemnare – cuib gol în pălăria sperietoarei Fără iluzii – dintre cireșe aleg pe cele-amare În așteptare – o sămânță pe foaia calendarului Încă-o ninsoare așezând albul pe alb – fără nici un scop c) Numirea unei acțiuni practice La cules cartofi – de șapte zile și nopți în alt mileniu 5. Substantiv + adverb (sau invers) Prezența unui adverb lîngă un substantiv implică o elipsă, un verb omis sau subînțeles pe care acesta-l determină. Beznă împrejur – parfumul alb și roșu al bujorilor Copii împrejur – basmul vânzătorului de pești aurii Drumeții noaptea – un răzor de rapiță îi luminează Cerul deasupra – a fost odată un ciob cu albăstrele Aproape seară – pe un brad curg frunzele altui arbore În așteptarea găleții din fântână – întâi aburii 6. Adverb + prepoziție + substantiv Și aici construcția sintagmei pare eliptică. Ea desemnează însă o postură sau un mod de a fi. Proptit în sapă – de dimineață număr ciocârliile Singur pe drumuri – o moină câteodată însoțitoare Direct în pământ – fără plită seceta arde cartofii Cu o locuțiune adverbială se schimbă natura lucrurilor, viscolul sau potopul devin doar o metaforă, singurul mod de a putea numi fenomene mai mult decît surprinzătoare: Altfel de viscol – drum de noapte cu molii strivite-n faruri Ziua când munții scufundați sub toporași altfel de potop 7. Substantiv + prepoziție + adverb Clipa de acum – a medita în preajma trandafirului Frigul de astăzi - cascada luând formă de catedrală Deseori nimeni ori ceața împing poarta – drum spre nicăieri 8. Substantiv + verb în gerunziu Gerunziul este un mod verbal impersonal care nu precizează agentul acțiunii și de multe ori se constituie într-un fundal de atmosferă, notînd aproape o modalitate de a fi a lumii: Căzând frunzele – în salcie numărul stelelor crește Oraș degerând – un ghiocel în palma cerșetorului Trudind pământul – ciocârlia deasupra fără odihnă Notînd mai mult o stare decît o acțiune, gerunziul lasă ca altceva să se ivească și să iasă în mod surprinzător în relief: Smulgând un morcov – deodată mirosul mov al pământului Stingând veioza – numărul țânțarilor crește-n cameră Citind un roman – de fapt nourii serii trec peste miriști Ascuțind coasa – răcoare din adâncul rădăcinilor Murind cantorul – țârâitul în orgă al greierului Dându-mi gutuia – întâi o învelește în ziarul Timpul Ridicând ochii – de lună se lovește cârdul de cocori Spărgând poleiul – grădinarul vopsește un ciot cu verde La urma urmei, paradoxal, ca în poemul de mai jos, lipsa întîmplătoare a pîinii în brutăria poate închisă deschide o perspectivă nebănuită spre o alt fel de foame. Negăsind pâine – luna-n vitrina goală a brutăriei 9. Lungime maximă Versul de 5 silabe a fost compus în general din 2-3 cuvinte. Sînt însă și cazuri în care el poate avea și 4 sau 5 cuvinte. Creșterea cantității de informație este direct proporțională cu numărul cuvintelor, mai ales dacă, așa ca în ultimlul poem citat, e vorba de 3 substantive și două prepoziții. Alegerea unor cuvinte de o singură silabă face ca versul să cuprindă un număr mare de cuvinte, nu maxim pentru că ar putea fi și mai multe dacă două cuvinte ar fi legate prin cratimă într-o singură silabă. Vechi dureri în mâini – sapa răscolind primul cuib de cartofi noi De azi pe mâine subțiindu-se gheața – un coș cu frezii O clipă umbra în cădere pe clopot – și nici un dangăt Reflectat în zori de geamul muzeului - un zbor de lăstun Muncă de-o noapte – pescarii trăgând la mal bărcile goale Fără burnița rarefiată în gol – cu mult mai singur Mamă alergând cu povara în spate – vânt lung de toamnă Trei nopți de crivăț – același scârtâitul felinarului Încă-o ninsoare așezând albul pe alb – fără nici un scop Desăvârșindu-și cu răbdare lucrarea – coji de ou sub cuib Alte părți de vorbire, în absența unui substantiv, sînt ca și inexistente în partea scurtă a poemului. O conjuncție apare doar o singură dată: Noapte și viscol – prin porțile vraiște năvălind nimeni Un alt și este folosit doar ca adverb împreună cu un pronume și un gerunziu: Din greu vrabia în zbor printre ciocârlii – și ea ciripind În cîteva poeme apar adjective modulate de adverbe: Oricât de săraci – aici și-acolo streșini pline de cuiburi Oricât de umili – doar la cules cartofii cădem în genunchi Fără burnița rarefiată în gol – cu mult mai singur iar în altele un numeral colectiv întărește o solidaritate: Pescar la copcă și o pasăre neagră – amândoi flămânzi De-aseară dormind lângă sperietoare – amândoi singuri Tot o modulare prin adverb este suferită de un gerunziu: Abia țârâind – se zimțează-orizontul în văi și piscuri Și pentru a încheia, un pronume nehotărît se combină cu un pronume negativ pentru a pronunța o sistare a oricărei evoluții: o crizantemă dublată în oglindă – altceva nimic Partea scurtă a poemului sub forma unei propoziții este o raritate, 10 poeme din 200. Aproape toate propozițiile sînt relativ exclamative. Sub o formă declarativă, interogativă sau imperativă este invocată o atitudine nu doar respectuoasă ci o sfială aproape pioasă față de prezența evocată în cealaltă parte a poemului. Pe întuneric singură crizantema – sting felinarul Drum cu rochița rândunicii în floare – ocolesc prin șanț E seară, copii – într-un snop de rapiță vă aduc luna Zorii cu prima floare de gheață în geam – nu-i găsesc nume Stinge lumina – sub fereastră bujorul tocmai se-aprinde Cu voluptatea de-a medita la nimic – ascult ninsoarea La țârâitul în soba înghețată – cum aprind focul? Cad flori de cireș – în parc bătrâna doamnă deschide-umbrela Pe drum cu umbra tocmai am văzut macii – restu-i tăcere Singură ploaia căzând pe-o crizantemă – ce-o mai fi mâine? În cele două volume analizate nu am găsit decît 8 poeme în care e prezentă în partea scurtă a poemului o propoziție, și ea cu tentă exclamativă. Se confirmă astfel faptul că textul folosește un limbaj care convine mai mult vorbirii colocviale, fragmentare, expeditive, emoționale, dramatice. Rostul acestui limbaj este evocarea prin numire a obiectelor care sînt citate pentru a mărturisi prin prezența lor sensul poemului. Se confirmă de asemenea că partea de vorbire esențială în sintagmele folosite în haiku este substantivul. Din cele două sute de poeme numai în 8 partea scurtă a poemului n-a conținut niciun substantiv. Rezultă că substantivul sau grupul substantival sînt miezul sintactic al sintagmelor folosite și că funcția lui de a numi obiecte este fundamentală pentru textul haiku-ului. Dintre grupurile substantivale, cel mai frecvent este acela în care două substantive sînt legate prin intermediul unei prepoziții. Cuplarea directă a două substantive, a substantivului cu un adjectiv sau prezența altor părți de vorbire (adverb) sînt minoritare. Legarea prin prepoziție a substantivelor este edificatoare pentru accentul ontologic pus pe relația dintre lucruri. Nu contează atît de mult ce i se atribuie (declarativ) unui lucru (ceea ce gramatical se face printr-un adjectiv sau atribut), ci relațiile lui cu alte lucruri care-i dovedesc valențele de a fi în lume. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate