poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Apoi reîncepe forfota obișnuită
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-05-09 | |
În marea majoritate a religiilor se regăsește ideea vieții de după moarte, iar raiul și iadul au fost printre temele abordate în arta plastică pe tot mapamondul. Din această perspectivă, istoricul de artă britanic Tim Marlow va fi „călăuză” în consemnările noastre din acest material.Tim Marlow: „Anticiparea vieții de dincolo se întinde de la puritatea unui loc înalt până la informul din adâncuri. Dar de ce împărtășim aceste idei? Dintr-o profundă dorință spirituală după o altă lume? Sau societatea vrea să controleze comportamentele? Vom analiza imagini inspirate de principalele religii din lume. Vom vorbi despre speranța unei vieți după moarte și vom analiza rolul artei în dezvoltarea credinței și imaginației.”
Tim Marlow începe documentarul, prezentat deTv. HISTORY VIASAT și intitulat „Judgement Day: Images of Haven and Hell”, cu momentul fatidic când totul e pus în cumpănă, adică momentul decisiv pentru o viață viitoare binecuvântată sau anatemizată. Creațiile artistice ale lăcașurilor sfinte i-au stat în atenție: „Astfel de picturi apar în toată Europa. Imagini intense cu Hristos în centru, care judecă și hotărăște cine va fi osândit și cine va fi mântuit.” Elementele acestor picturi apar rotative cronospațial, de la stânga la dreapta, pe ziduri: la stânga sunt redate scene în care personajele ies din morminte, iar la dreapta apar chipurile celor osândiți, care sunt înghițiți de flăcările iadului. Una din picturile Judecății de Apoi, prezentată de Marlow, datează de prin 1470 și se află în biserica Sf. Toma din Salisbury, la umbra Marii Catedrale. Ea urma să transmită un mesaj foarte clar: ce se va întâmpla în viața de după moarte și cum va fi ea gestionată Dincolo. O viață chibzuită duce la mântuire, iar una păcătoasă, la osândire: „Întregul concept al Judecății devine palpabil în Evul mediu. Întreaga populație europeană credea în judecata din momentul morții, care ar fi fost grabnică și cu consecințe permanente. Dar noțiunea de judecată își are originile mult mai timpuriu.” Cele mai vechi imagini provin din cultura Antichității, preocupată de problemele morții și de lumea de dincolo de aceasta. Egiptenii ridicau mari piramide regilor morți și mumificau trupurile pentru asigurarea nemuririi. În centrul sintagmei „viață de apoi” se afla ultima judecată a sufletului. Pentru facilitarea trecerii morților în viața de apoi, vechii egipteni au conceput un fel de îndrumar numit Cartea Morților. Ea a fost realizată cu 1.300 de ani înainte de Hristos, pentru un scrib regal, Hunefer, care a trăit în Teba. Marlow ne prezintă una din frescele egiptene astfel: „Aici avem pe Hunefer, în alb, condus la Judecata de Apoi de Anubis, personajul cu cap de șacal. În următoarea scenă, Anubis pune lucrurile în balanță. Avem o poveste narată de la stânga la dreapta, în care vedeți inima lui Hunefer, în borcan, pe un taler, și o pană, simbolul adevărului, pe celălalt.” Se spune că Hunefer a trebuit să răspundă la 42 de întrebări și să facă 42 de enunțuri despre purtarea din timpul vieții, iar în funcție de asta era judecat. Dacă judecata nu era favorabilă, un monstru cu cap de crocodil – evidențiat în pictura din cadrul filmului –, cu corp de leu și posterior de hipopotam, Amut, devoratorul morților, îi înghițea inima. Tim Marlow: „Desigur, Cărțile Morților au invariabil un final fericit și îl vedem în continuare pe Hunefer triumfător, prezentat lui Osiris, zeul Morții și al Învierii. Judecata de Apoi i-a fost favorabilă și acum îl așteaptă paradisul.” În mod diferențiat, forma complexă de judecată a vechilor egipteni a stabilit bazele Judecății în istorie. Într-o cultură cu mii de ani mai veche decât Creștinismul, ideea că trebuie să se dea socoteală pentru faptele omului e bine stabilită. Viața de dincolo nu a presupus mereu Judecata. Primele cărți ale vechiului testament sau Tora evreilor menționau Sheolul, locul unde mergeau toți după moarte, indiferent de faptele lor din timpul vieții. Acest lucru s-a schimbat din sec VI î.Hr. La pustiirea Ierusalimului, evreii s-au luptat pentru supraviețuire, ceea ce a dus la nuanțarea percepției asupra morții. La nașterea lui Iisus, pământurile evreilor fiind sub dominația romană, era o atmosferă de revoltă și nesiguranță. Mulți au crezut atunci că se apropie Apocalipsul. Multe secte susțineau că va veni un mântuitor și va judeca umanitatea, iar cei care au oprimat poporul evreu vor sfârși prin osândirea în viața de apoi. Deși există multe exemple de artă iudaică, Iudaismul este o religie a cuvântului. Credincioșii nu folosesc imagini ca să înțeleagă religia. Viața spirituală a evreilor se bazează pe Tora, Cartea Sfântă. „Judecata și mai ales Iadul nu sunt descrise explicit. Imaginea centrală e cea a judecătorului, căci cine e acesta? E Dumnezeu, iar în iudaism Dumnezeu e inefabil și invizibil, așa că nu poți crea o imagine a lui Dumnezeu și, prin urmare, nu poți reprezenta un judecător ceresc.”(Dr. Eva Frojmovic, în documentar). Tim Marlow: „Și religiile din Asia Orientală și de Sud erau preocupate de probleme similare despre viață și moarte. Dar credința în viața de apoi era dominată de o idee complet diferită, ce presupunea reîncarnarea.” În acest sistem, ființele renasc continuu, în diverse existențe, de la furnică până la semizeu. În credința budistă, reîncarnarea joacă un rol important. Budismul a apărut în sec VI î.Hr., în nordul Indiei și s-a extins apoi în Asia Orientală. După această credință, viața omului e parte a Samsarei, ciclul nesfârșit de renașteri, iar la moarte, individul vine în fața regelui iadului, numit Yama în tadiția chineză și tibetană, și , Emma-ō în tradiția japoneză. Tim Marlow: „Asta vedem pe acest pergament. Este de fapt, o imagine japoneză. E o copie a unui pergament din sec. XIII care există într-un templu de lângă Kyoto. Aceste pergamente erau un mod de educație. Niște «ajutoare» a unei predici Etoki în care se foloseau imagini și cuvinte pentru educarea sau, mai degrabă, pentru iluminarea laicilor, referitor la ce pățeau dacă nu duceau o viață cumpătată.” În prim-planul pergamentului, expus în film, se pot vedea zugrăvite diverse torturi și suferințe. Este expus și Emma, zeul feroce, care privește în jos și, deși prezidează scena, nu judecă în nici un fel, ci prezintă o oglindă, oglinda Karmei, în care biata ființă poate vedea animat ce a făcut în timpul vieții. Karma, prin acumularea faptelor bune și rele, îi va decide soarta, bună sau rea. În Asia Orientală, religia nu era o doctrină rigidă ca în alte locuri. Când Budismul a ajuns în China din India, s-a combinat cu credințele locale, cum ar fi Taoismul și Confucianismul. În Budism, se regăsește conceptul unor guvernări și birocrații cerești, unde funcționari supranaturali înregistrează faptele. După deces, un grup de judecători anlizează cazul tău, unde: „Afli că cei implicați în acest tip de birocrație au dosare la zi despre noi, iar uneori putem ajunge în iad doar dintr-o greșeală de înregistrare. În China există povești antice despre persoane care reînvie și le spun rudelor că au ajuns în Iad, dar apoi s-a descoperit că fusese o eroare administrativă.”(Prof. Timothy Barrett, SOAS, University of London – ibd.). Religia care a propulsat imaginile Judecății și-a găsit adăpost la Roma. Ideea Judecății, dacă purtarea îți asigură intrarea în rai sau în iad, unde vei fi osândit definitiv, o găsim în multe religii, dar Creștinismul, emanat din tumultul din Israel și Iudeea primului secol și care a dominat Europa, a fost cel ce a pus în centru conceptul și imaginea Judecății. Creștinismul se bazează pe credința că Iisus a fost salvatorul omenirii. Sosirea sa urma să marcheze sfârșitul lumii, cînd morții vor învia și vor fi judecați. Dar, nu s-a adeverit. Discipolii săi au anunțat o a Doua Coborâre și o Judecată de Apoi. Cu toate că ideea Judecății de Apoi a fost absorbită rapid de creștinism, a durat mult până ce a început să fie pictată în biserici. Unul din cele mai vechi exemple se regăsește la Ravenna, în Italia, în biserica bizantină a Sf. Apollinare cel Nou. Mozaicul, din jurul anului 425 d.Hr., se inspiră din Evanghelia după Matei. Evanghelistul a folosit metafora păstorului pentru a reda plastic Judecata de Apoi. Caprele de la dreapta, vor fi aruncate în focul veșnic, iar oile, din stânga, vor avea parte de viață eternă. Deși Evanghelia menționează pedeapsa, ea nu este reprezentată aici. E o imagine blândă, ingenuă în comparație cu cele ce au urmat. Momentul crucial a fost sfârșitul mileniului, când majoritatea creștinilor așteptau sfârșitul lumii. „Neîntâmplându-se acest lucru, Biserica a trebuit să ia măsuri. În consecință, cred că a declanșat amploarea producțiilor artistice.”(Dr. Lisa Wade, University of Essex – ibd.). În prima catedrală venețiană, sec.XI, numită Santa Maria Assunta, de pe insula Torcello, se află o lucrare ce marchează o cotitură în dezvoltarea artei creștine. E un mozaic, ca și opera din Ravenna, dar compoziția, detaliile, sunt mai elaborate, conținând elemente ce vor apărea ulterior în imagini ale Judecății. Lucrarea se prezintă în straturi multiple, cu Mântuitorul în vârf, agitând victorios crucea ca simbol al învingerii morții și trăgându-l concomitent pe Adam din Iad. Mai jos, El apare într-o aură mistică, pentru a se deosebi de restul lumii, aproape fiindu-i Maria și Sf. Ioan, urmați de apostoli și profeți. Dedesubt, e redat Sf. Arhanghel Mihail, cu balanța judecății, cu talere ce reamintesc de cele din arta egipteană veche. Consecințele sunt explicite aici: cei care au comis cele șapte păcate capitale sunt osândiți pe vecie, ochiul privitorului fiind îngrozit de imagini cu flăcările iadului care devorează făpturile păcătoase. În una din bisericile din Padova există o reprezentare celebră a Judecății de Apoi: marea frescă a lui Giotto di Bendone, de la începutul sec. XIV. Tim Marlow: „Giotto preia drama mozaicului din Torcello, simplificând structura. Sunt trei straturi și doar o imagine a lui Iisus, ce guvernează totul. E frapant simțul realismului grafic al lui Giotto, care conferă lucrării un impact psihologic mai mare.” Întradevăr, privitorului îi este înfățișat Hristos, în centrul imaginii, de la care pornesc patru valuri de foc ce duc păcătoșii în iad, unde Diavolul înghite trupuri, într-un ciclu visceral de devorare, defecare și damnare. De partea cealaltă, demarcată de Hristos și de cruce, cei binecuvântați ies din morminte și așteaptă îndrumarea îngerilor. Printre aceștia se află și Giotto, cu o pălărie galbenă. „Dar de ce aceste imagini au căpătat un rol important pentru Creștinism?”, întreabă Tim Marlow. Lisa Wade: „Cred că noțiunile de judecată, mântuire și osândire erau un mod de control al Bisericii. Îi conferea Bisericii puterea de a controla, determinată de nevoia oamenilor de a beneficia de o oarecare bucurie de viitor, deoarece duceau probabil o viață infernală și trăiau o realitate extrem de dură, încât simțeau nevoia să se agațe de această ultimă speranță.” Puterea Bisericii catolice se bazează pe controlul imaginarului colectiv. În momentele cheie, cum ar fi reforma Bisericii, s-a folosit arta ca mijloc de consolidare a poziției. „În sec. XVI, ideea Judecății de Apoi dispare treptat din artă. Spiritul renascentist lasă loc artei religioase înălțătoare, arta seculară înflorind ca niciodată. Dar a urmat Reforma, ce s-a răspândit în nordul Europei și a adus schimbări, forțându-l pe Papă să caute un artist care să creeze un manifest vizual al principiilor Bisericii. Încredințează proiectul celei mai renumite Judecăți.” Michelangelo e cel ce vine cu revirimentul apoteotic, realizând ciclul de fresce din Capela Sixtină. Artistul combină frumusețea clasică, preluată din Antichitatea elenă, cu iconografia creștină, Hristos fiind un amalgam de zeu grec și mântuitor. Dihotomia dintre rai și iad sunt estompate. Personajele lui Michelangelo sunt prezentate în grupuri sau izolate. E un vârtej perpetuu al judecății, emoționant și plin de realism. Întreaga frescă redă o penitență, unde carnația mîntuiților e luminoasă, iar a osîndiților e de un cenușiu aproape destrămat. Se știe din jurnalele sale și ale celor apropiați că, odată cu vârsta, Michelangelo era tot mai îngrozit de păcatele cărnii, de aceea ultima sa Judecată de Apoi era un act de mântuire și o proclamare fenomenală a puterii Bisericii Catolice. În multe zone ale Europei, prin 1530, Reforma Protestantă a pus capăt reprezentărilor fantastice ale Judecății. Mulți reformiști credeau că arta religioasă era o formă de blasfemie, arta devenind astfel un câmp de luptă. Imaginile religioase erau considerate ca fiind o piedică în comunicarea cu Domnul, accentul punându-se pe Biblie, pe scripturi, fiindcă „La început a fost cuvântul”. Impactul Reformei asupra artei a fost mare. În nordul Europei, unde a apărut Protestantismul, artiștii au abandonat picturile pe teme religioase. Secolele care au urmat, portrete, peisaje și imagini din trecut începeau să domine repertoriul artistic. Puterea politică a ieșit de sub tutela autorităților religioase, trecând la parlament, președinți și dictatori. Imagini ale Judecății nu mai aveau aceeși forță asupra imaginarului. Omul devenea centrul propriului univers, iar curțile pământești aveau întîietate în fața celor cerești. În ultimele două secole, puțini artiști au abordat tema Judecății. Cei care s-au inspirat din teme religioase, conferindu-le o interpretare mistică, au format curentul artistic numit Romantism. În sec. XIX, pictorul John Martin realizează o pictură ce etalează un exemplu exacerbat al imaginației romanticilor. Artistul s-a inspirat din relatarea Sf. Ioan a Zilei Mâniei Domnului. Marlow ne prezintă imaginile astfel: „În dreapta sunt forțele răului, cu episcopi, regi și prostituate, care alunecă agonizând în prăpastia morții din centrul tabloului. În câmpiile raiului sunt cei binecuvântați: pictori, poeți, a căror identitate e revelată într-o schiță prezentată cu opera. În spate, se vede Orașul Sfânt, o luminoasă fantezie arhitectonică, relevată expresiv ca un tărâm de vis eteric. Scena e dominată de un Hristos radios, pe tronul judecății, flancat de oștile cerești.” Pe la jumătatea anilor 1850, lucrarea lui John Martin a făcut turul Angliei, însă autorul nu s-a bucurat de aprecierea colegilor de breaslă. Jon Cnstable i-a descris opera ca o „pantomimă”, iar ceilalți îl considerau un fanatic religios, reducându-i Judecata de Apoi imaginată de el la un spectacol bizar, drept pentru care l-a supranumit Martin Nebunul. În sec. XX, Modernismul nu este interesat de teme creștine, însă interesul pentru arta religioasă revine, Judecata de Apoi apărând sub un chip nou. „Pragul Împărăției”, a artistului conceptual englez Mark Wallinger, constituie o lucrare sui-generis, care nu trebuie luată totuși ad litteram, fiindcă în loc să ofere viziuni fantastice ale Judecății de Apoi, unde artistul face un salt creativ pentru privitor, Wallinger prin lucrarea sa amintește că arta necesită și un salt de credință, având forță de a revela viziuni paralele și tipuri de percepție ce ne reamintesc că, deși conceptul Judecății e mai puțin vizibil, reverberează încă în artă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate