Când am citit manuscrisul cu poezii „Debut ’09”, „Paznicii pereților” de Cornel Paiu, care s-a publicat ulterior prin Editura „Scrisul Românesc” din Craiova în anul 2010, creația era deja distinsă cu premiul „Al. Macedonski – Prima Verba” pe 2009 acordat de Revista „Scrisul Românesc”. M-am simțit apoi onorat de consemnarea în volum ca lector al proiectului.
Cartea lui Cornel Paiu la prima citire, nu pare a fi o creație de autonomie lingvistică, ci o expunere optico-cinetică de penel. Prin această tehnică suntem învăluiți de op-artă sau arta optică din prima jumătate a secolului 20, cultivată în Occident. Aceste poeme pot fi subsumabile neoconstructivismului, respectiv structurilor de repetiție, care acordă atenție valorii lor optice prin asocieri sinestezice în structuri seriale cronospațiale și ideoafective. Faptul poate fi confirmat și prin aceea că autorul are și vocație de pictor și desenator.
„Paznicii pereților” e rezultatul unui act liric impresionant, sesizat și de Ioan Lascu în prefața cu titlul „Un paznic al cuvintelor”, dar și emoționant: „Am fost așadar impresionați de gravitatea rostirii, a gândirii poetice, de o tensiune puternică, dar bine temperată a trăirii, de o sfâșiere lăuntrică venind din tristețea și din efemerul făpturii încorporate în timp și istorie, «cetatea de carne și vânt».”
Dacă în op-artă regăsim combinații artificiale de prisme, plexiglas, aluminiu colorat, proiecții luminoase, discuri în mișcări giratorii în care este antrenat privitorul, în cartea preotului Cornel Paiu combinațiile sunt arhetipale din pereți, pietre, cărămizi, scaune, îngeri, candele, bocitoare, untdelemn, rășini, păianjeni, fluturi, roți, păsări, semințe, lilieci, șoareci, furnici etc. Autorul își prezintă demersul liric pe trei capitole, 1., 2., 3. (fiecare poezie e notată precum într-o legislație: 1.1. e poezia întâia din cap. 1. … 3.1. e poezia întâia din cap. 3.), cititorul fiind surprins la o lectură da capo al fine de trăiri ascetic-extatice de comuniune cu Esența divină, iar inserțiile grafice ici-și-colo din volum, semnate de Cristinel-Ionel Prisacaru, aduc un aport sensibil acestei comuniuni.
Trecând de la preot la poet, am deschis aleatoriu cartea lui Cornel Paiu, printr-un gest ce ne amintește de „proporția divină”, unde se află poezia „3.9. totdeauna mai este cineva cu noi.” Comuniunea cu divinitatea coincide cu aserțiunile emise de noi în paragraful anterior: „când chem un paznic / odată cu el / mai vine unul / prefăcut în pasăre / sau piatră prețioasă // sfinții nu călătoresc niciodată singuri / cu ei călătorește totdeauna Dumnezeu / cu ei vine totdeauna și Dumnezeu // pașii Lui înaintea și în urma lor / ei merg pe urma pașilor Lui / și Dumnezeu urmează urma pașilor lor // totdeauna când în casa ta intră un sfânt / acesta niciodată nu este singur / totdeauna sunt doi / totdeauna și Dumnezeu este cu el”. Această „secțiune de aur” ne îndrituiește să credem că mâna fiecărui creator e luată de sfinți și-i pusă să scrie tăceri sau vorbiri… Poezia „3.48. oglinda de jos”, sugerează în mod monist-spiritualist că „nu contează trupul / așa cum credeam // pe coborârea scărilor din fereastră în fereastră / spiritul contează / spiritul care poate lua orice formă // spiritul e al esenței / peste care nu se îmbracă tiparul nopții // oglinda de jos s-a dovedit falsă // oglinda de sus sprijinea pereții // în adânc renăștea în curgere / oglinda de sus // oglinda de jos se scurgea / printre mătăsuri galbene”. Oglinda de jos nefiind astfel decât „(…)sticlă / hrănită de noapte”. În poezia „1.7. m-apasă absența de mine însumi”, autorul e contrariat de absența paznicilor înțelepți de pretutindeni, ce i-ar putea garanta prezența de sine însuși „prin colțuri de țară durută”: „veninu-i cel dulce / aproapele-l duce în temnițe nalte // dorința știută departele-l frânge / în vești miruite de dor // cum să cobor din ghearele zgurei / cocorul cu cântec sonor ?”
Paznicii, care apar ca un laitmotiv în aproape toate poeziile din carte, sunt cuante numerice prin intermediul cărora Cornel Paiu își elaborează proiectul său de „ars poetica”: „«3.42. / paznicii aparțin unor numere» / ei înșiși fiind numere / de aceea paznicii / sunt desăvârșiți matematicieni”, iar cum cifrele au menirea încatenării ascendente: „«3.43. / cu paznicii poți vorbi» / despre trepte // la multe din întrebări / îți vor arăta case de lut / și fântâni cu apă vie”.
Travaliul creator desfășurat în „Paznicii pereților” e vădit încununat de sentiment și certă comunicare de la pagina 9 până la pagina 151, iar autorul nu pare a arăta cititorului prin efortul său decât că există o forță a spiritului asupra materiei, capabilă de a o obține prin nobila libertate de a ne cunoaște pe noi înșine în marea trecere.