România, ca și America, este țara tuturor posibilităților. Dar nu în sensul admirativ, cosacrat, ci în sens caricatural, depreciativ. Căci nu există latură sau domeniu al vieții publice sau private care să nu scoată periodic în evidență câte un protagonist al prostiei patente. Nici aglomerata scenă a show-biz-ului nu e scutită de asemenea spectacole regretabile.

În ultimii 10 ani, în România s-a întîmplat un fenomen ciudat: muzica de periferie, primitivă, facilă și de prost gust, a căpătat o amploare fără precedent, invadând realmente straturile așa-zis superioare ale societății. Peste tot, în discoteci, cluburi, restaurante de lux, se cântă o asemenea muzică, iar ascultătorii, indiferent de rangul social, dansează din buric pe ritmurile melodiilor care poartă denumirea generică de manele.
Challenger-ul Guță
Succesul incredibil al acestui gen a atras nemulțumirea elitei din muzica românească, respectiv compozitorii și vedetele cu palmares ale muzicii pop. Adică specialiștii. Confirmînd spusele unui scriitor britanic care zicea că "nimeni nu poate fi specialist pur fără a fi idiot în sensul strict al cuvântului", aceștia s-au indignat atât de tare încît au propus interzicerea manelelor. Și nu așa, oricum, ci printr-o lege aprobată în Parlament sau printr-o ordonanță guvernamentală. Din fericire, opinia publică a reacționat prompt, amendând decisiv neputința gălăgioasă a specialiștilor. Aceștia au fost nevoiți să-și reconsidere poziția și să intre în competiție directă cu "flagelul" manelelor. Liderul absolut al acestui gen muzical (pseudo-muzical) a fost, până nu demult, Adrian (Copilul) Minune. Mult prea ocupat să cânte și să câștige bani din asta, el a ignorat cu nonșalanță polemica declanșată de compozitori, iar manelele se bucură în continuare de audiență. Mai scăzută, ce-i drept, căci orice început are și un sfârșit. Iar sfârșitul pare să fie anunțat de zăngănitul de arme al unui veritabil "război civil" al manelelor, în care protagoniștii sunt Adrian Minune și "challenger-ul" Nicolae Guță. Cine va câștiga această competiție exotică nu știm dar, oricine va fi învingătorul, în câștig va fi muzica...
Fanarioții
De fapt, fenomenul în cauză este cît se poate de explicabil. Pe un fond de sedentarism muzical cronic, în care mesajul genurilor consacrate (pop, rock, folk) își epuizase resursele, degenerând în manierism steril, manelele au apărut ca o noutate exotică și plină de prospețime. În realitate însă, denumirea acestora este improprie, maneaua fiind, de fapt, o specie muzicală aparținând culturii orientale, în speță Turciei. Manelele au pătruns pe teritoriul actual al României în secolul al XVIII-lea, o dată cu venirea, pe tronul Þărilor Române, a domnitorilor fanarioți (1710 - 1821). Nemulțumiți de muzica autohtonă, pe care o considerau barbară, aceștia și-au adus de la Istanbul muzicanți turci, care aveau un repertoriu mai pe gustul lor, adică manele. Cu precizarea că acestea erau exclusiv orchestrale. Fanarioții au plecat însă (în 1821, după răscoala lui Tudor Vladimirescu), dar au rămas manelele. Acestea au interferat cu folclorul urban, care le-a adăugat voce umană și, evident, text. Una dintre cele mai frumoase manele ("Pînă cînd nu te iubeam", culeasă de Anton Pann), era cântată de Maria Tănase și se află înregistrată pe unul din vechile discuri de vinil ale genialei interprete. Iată, deci, de unde provine denumirea cu pricina, preluată în mod nejustificat de puzderia de trupe care au stârnit astăzi panica profesioniștilor cu diplomă. Panică, la rîndul ei, la fel de nejustificată, întrucît fenomenul manelistic este un sincretism proteic și vitalizant pentru întregul teritoriu muzical românesc. El are rolul de îngrășământ natural pentru viitoarele piese de referință ale genurilor consacrate, sau chiar pentru apariția unui gen nou. Acest fenomen de fermentare a "resturilor menajere" este specific, de altfel, nu numai domeniului muzical, ci întregii "faune" a show-biz-ului românesc...
Cui i-e frică, deci, de manele? Dar cui îi pasă?