Starea de spirit ironică

Prezentarea realistă a lucrurilor în stilul unui pozitivism neutru, rece, sec, epurată de vibrația emoțională, de cuvintele sau figurile de stil cu sarcini afective, denotă o anume venerație pragmatică pentru faptul concret și palpabil. Ea poate fi simultan, ca în cazul lui Defoe, dovadă a prețuirii acordate experienței practice dar și a unei carențe emoționale a autorului și a modului existențial pentru care optează.

Aceeași omisiune este însă, atunci cînd e vorba de haiku, o atestare a aprecierii deosebite acordate experienței, de data asta preponderent afectivă. Tocmai respectul aparte pentru acea întîlnire trăită, petrecută aevea, pentru lucrurile și faptele care au provocat acea experiență revelatoare care este de regulă sursa haiku-ului, îl determină pe autorul de haiku să consemneze scrupulos doar ceea ce este obiectiv, evitînd să altereze cu simțirea sa, poate prea subiectivă, împrejurările autentice ale ceea ce iubitorii acestui gen numesc momentul haiku.

*

Proza realistă sau narațiunea nonemoțională pot fi însă, în alte cazuri, și parodii, modalitățile preferate de a ascunde ale ironistului. Omisiunea comentariului afectiv nu face, în cazul lor, decît să încarce un resort al incitării care îl ține în tensiune pe cititor. "Expresia ironiei, se știe, este reținută, piezișă, sofisticată. Ironistul disimulează (exprimă altceva decît gîndește, spune Cicero), omite, ascunde." Ironistul doar afectează o prezentare realistă și neimplicată a lucrurilor, se preface că relatează la modul serios.

Realismul este, pentru ironist o exteriorizare reținută premeditat, el spune mai puțin decît știe, gîndește și simte, iar ceea ce spune este deviat, derutant, iritant pentru cititor. În felul acesta, "receptorul discursului ironic este incitat spre căutarea conotațiilor, mai mult, spre descoperirea unei enigme, pe care ironistul refuză să o dezvăluie." Reticența ironică determină faptul că decodarea este defazată și ulterioară lecturii, există un timp al ambiguității în care enigma se păstrează.

Orientarea fenomenologică, realistă și rațională este doar o pistă falsă (nu este preferința autentică a autorului), dar, menținută multă vreme, poate produce, în final, o răsturnare a criteriilor raționalității. Intr-o povestire a lui Kafka, Colonia penitenciară, este descrisă, în spiritul exactității științifice, în limbajul analitic cel mai exact și mai despuiat de metafore, o mașinărie (o glorie a concepției și realizării tehnice) care-l pedepsește pe făptaș înscriindu-i pe piele propria sentința. Este marea realizare a guvernatorului coloniei prezentată cu fast vizitatorului de ocazie. Aparența de realism, minuția și seriozitatea descrierii mecanismului ororii ne introduc însă treptat dar definitiv în plină aberație, în grotesc, demențial, monstruos.

"Discreția și subtilitatea […] îl îndeamnă pe ironist să mențină în zona subtextuală mereu alte porțiuni ale unui discurs virtual complet, astfel încît receptorul, chiar dacă știe că trebuie să conteze pe o exprimare oblică, poate fi încă derutat de o omisiune sau inversiune intervenită în regiuni socotite inofensive." Cu o îndelungată argumentare, de data asta utilitaristă și bazată pe cifre, în Modestă propunere pentru a-i împiedica pe copiii oamenilor săraci din Irlanda să devină o povară pentru părinții și țara lor, Jonathan Swift, aglomerează argumente economice și financiare în favoarea salvării Irlandei de pauperism și cerșetorie. Cifrele par să justifice prin moderația lor practică un proiect demențial: lucrurile ar fi rezolvate prin sumele obținute din vînzarea cărnii copiilor iralndezi pînă la un an, îngrășați în prealabil, oferind cumpărătorilor patru feluri de mîncare delicioase la un preț cît se poate de rezonabil. Realismul supralicitat devine unul al ororii.

*

Ironia exemplificată mai sus a fost una a sarcasmului, a escaladării realimsului și raționalismului mimat pînă ce acestea se convertesc în contrariu. Un fel de ironie prin reducerea la absurd. Nu este cazul haiku-uloui, el este mai degrabă surprins în remarca mai blîndă: "Condiția ironistului și tendențiozitatea discursului său se împacă greu cu inocența stilistică. Ironistul este un rafinat, cultivă un gen de o supremă eleganță, e spiritual cu gravitate." Chiar dacă este premeditată, ironia haiku-ului este mai delicată.

Omisiunea implicării emoționale în haiku beneficiază și ea de de potențialul ironiei textuale. Iar climatul zen în care a apărut și a evoluat haiku-ul japonez a contribuit și el la o infuzie de ironie subțire și în același timp consistentă. Zenul pare să nu distingă între ironie și seriozitate, spiritul său este sincretic ironia și gravitatea sînt una. Topite în spirit. Gravitatea este ironică și ironia e gravă.

Haiku-ul este ironic prin structura lui. Este o pildă rostită printr-o enigmă. Ceea ce ai putea să crezi că-ți spune rămîne pe socoteala lucrurilor, imaginilor, scenelor pe care le evocă. Ele trebuie să-ți vorbească dacă te-ai inițiat destul în a le asculta-n tăcere și în reculegere. Ele îți provoacă stări, dispoziții, trăiri. Ca un bun maestru, poemul nu explicitează ci te pune în fața faptului. Înveți de la lucruri. Pilda (implicită) nu te învață sistematic, ci, cu un înțeles vechi al vorbei românești, te pedepsește. Adică te înțelepțește.

Prima mișcare a haiku-ului este una evident realistă, cuvintele evocă, arată, trimit la imagini, lucruri, fapte aevea. Acestea sînt însă cel mai adesea încărcate de un simbolism care nu se mărturisește decît contemplării și meditației, tăcerii de după acțiunea de simplu vehicul a cuvintelor. Cuvintele te transportă la fața locului, dar numai lucrurile te pot aduce în transă. Într-un anume fel cuvintele tac, lucrurile vorbesc. Dar fără cuvinte.

Poemul amintit în partea a doua:

de ziua muncii –
uscîndu-se la soare
pielea unui cal

nu vrea decît să ne aducă într-o zi de întîi mai undeva unde o piele de cal se usucă la soare. Acolo, sărbătoarea muncii s-ar putea să se ofilească în perspectiva acelei piei uscate de atîtea zile de trudă. Asta doar pentru că am văzut acea piele chiar de ziua muncii. Și poate ne-a răsărit în gînd și pielea vreunui truditor, uscat și el, numai piele și os, sorindu-se pe banca de la poartă. Lîngă pielea calului întinsă pe gard.

E destulă ironie aici. Un pic cam tristă. Dar senină.