Una dintre cele mai enigmatice figuri ale României post-decembriste este Adrian Costea. Personalitatea lui în spațiul public românesc este exclusiv negativă. Cunoscut ca mare “păpușar” politic, a fost finanțator al campaniei electorale a lui Ion Iliescu în 1992 și 1996, creator al APR-ului, dar și consilier al lui Emil Constantinescu, căruia urma, de asemenea, să-i organizeze campania electorală. Tot Adrian Costea este și autorul monumentalei cărți “Eterna și fascinanta Românie”, cea mai complexă și mai frumoasă prezentare de până acum a României, dar care avea să se întoarcă împotriva sa ca un bumerang.

În 1999, Adrian Costea a primit de la FPS acceptul, cu mandat scris, să vândă 3.500 de societăți comerciale care mai aparțineau statului român, inclusiv Petromul și Alromul. Avea, practic, în mână, toate activele României. Din clipa aceea, pentru Adrian Costea a început dezastrul. Un lung șir de anchete în Franța (1999-2008), declanșate în urma unui denunț anonim (din România), finalizate cu o condamnare formală, și o chinuitoare succesiune de operații de cancer (18 la număr) i-au ruinat definitiv și resursele financiare, și sănătatea. Și totuși, deși teoretic n-ar trebui să mai fie în viață, Adrian Costea revine în spațiul public, ca artist plastic.

Prestigiu contra balast

Adrian Costea este sculptor. Dar, pentru a accepta contrastul aproape absurd între imaginea publică și acest nou statut, trebuie clarificată dimensiunea sa de artist. Iar ca această dimensiune să aibă relevanță în context ar trebui ca lucrările, operele sale trecute, să aibă prestigiu mondial. Or, acest prestigiu este dat de importanța colecțiilor și colecționarilor care le-au achiziționat, de prețul lucrărilor respective, de referințele publicațiilor exclusiviste de specialitate asupra lor. Dacă toate acestea nu reușesc să contrabalanseze onorabil balastul imaginii publice a personajului, el va rămâne definitiv captiv în imaginea inițială. Aceasta, indiferent de justețea sau injustețea condamnării sale de un tribunal francez, ceea ce presupune, oricum, o altă discuție. Dar dacă lucrările artistului, cota lor internațională, circulația și referințele specialiștilor privind valoarea lor intrinsecă le situează în zona de vârf a pieței de artă, personajul Adrian Costea capătă o altă încărcătură și impune o altă abordare.
Așadar, prin ce contează Adrian Costea ca artist de talie mondială și cine i-a cumpărat lucrările?

Clienții lui Adrian Costea

Unul dintre clienții săi importanți este Jean Veil, avocat celebru, care, la rândul lui, are numai clienți de top, fie persoane fizice (Dominique Strauss-Kahn, Maurice Levy, Michelle Pebreau, Lindsay Owen Joaes) fie societăți internaționale cu nume de rezonanță (Paribas, Societe Generale, Elf, Totale, L’Oreal, BMP, Credit Lyonnais) etc.
Jean Veil a achiziționat de la Adrian Costea, în anul 2005, cu 80.000 euro, o sculptură-instalație având ca temă justiția și care se numește „J’accuse! - Emil Zola. Moi aussi! - Adrian Costea”. Sculptura se află în holul cabinetului lui Jean Veil, are peste trei metri înălțime și o greutate de aproximativ o tonă. Jean Veil nu i-a fost doar client, ci și unul dintre cei mai loiali prieteni. Nu l-a părăsit niciodată și nu și-a pierdut niciodată încrederea în el, indiferent de amploarea calvarului sau scandalurilor care au marcat viața lui Adrian Costea.

Un alt client de marcă a fost Kentaro Ichiro Hattori (proprietar, în anii ’80, al puternicului grup Seiko din Japonia). Între 1983-1986 acesta a achiziționat de la Costea 28 de sculpturi în bronz, semnate și datate, cu prețuri între 50.000 și 200.000 de dolari bucata. O altă puternică familie din Japonia, Tsutsumi, a cumpărat de la Adrian Costea 36 de sculpturi monumentale în bronz nichelat, semnate și datate, prețurile de achiziție fiind între 70.000 și 400.000 de dolari bucata, cu o greutate între 2 și 5 tone fiecare.

Regele Hassan al II-lea al Marocului a fost și el client al lui Adrian Costea. Între 1984-1987, acesta a cumpărat de la artist 16 sculpturi în bronz aurit, prețul întregii achiziții fiind de 580.000 de dolari.

Ar mai fi de enumerat Xavier Boucobza (francez, expert în drept internațional), care a cumpărat de la Costea, în 2006, un basorelief de 500 kg intitulat „Venise, mon amour” (preț de achiziție 57.000 euro), Jacques Meyer, Paris (18 sculpturi în bronz nichelat și șase piese de design, preț total 32.000 dolari), regizorul Marco Ferreri (patru sculpturi în bronz patinat, preț total 32.000 dolari), Henri Recamier, proprietar unic (în anii ’80) al companiei Louis Vuitton (6 sculpturi în bronz nichelat – 120.000 dolari), Roger-Patrice Pelat (două sculpturi în bronz, patinate în foiță de aur – 32.000 dolari) etc.

Revista “L’Oeil” despre sculpturile lui Costea

Lucrările lui Adrian Costea continuă să circule și să se vândă prin licitații, deși autorul pare să fi ieșit demult din circuit. Astfel, pe site-ul Artprice (lider mondial pe piața de artă), găsim mai multe lucrări ale sale realizate în anii '80 (sculpturi de mici dimensiuni) scoase la licitație și vândute anul trecut la Lasseron & Associes SAARL, cu prețuri pornind de la 3.000 – 4.000 euro. Alte vânzări prin licitație, sculpturi și picturi, apar pe mai multe site-uri, cum sunt Arkadja și AskArt, unde toate lucrările sunt datate din perioada anilor ’80.

Într-un număr din noiembrie 1987 al revistei internaționale de artă “L’Oeil” (editată în Elveția), Adrian Costea are, împreună cu soția sa de atunci, Valentina, o prezentare amplă, cu aprecieri elogioase, ilustrate cu 12 lucrări, unele în bronz nichelat (“Keros”, “Palladio”, “Paralleles”, “Barbaro”,” Fuji” și “Kundera”), altele în abanos și fildeș (“Goya”, “Panthere noir et Panthere blanche”) etc. Una dintre lucrările prezentate de “L’Oeil” se afla, la vremea aceea, în biroul din Paris al lui Kentaro Hattori.

„M-am reîntors în Piața Chibrit”

Multe aspecte pot fi - sau chiar sunt – discutabile în privința lui Adrian Costea, având în vedere „antecedentele” sale de imagine în spațiul public românesc. Dar ceea ce nu poate fi negat sau discutat este existența reală a acestora și circulația lor în lume. Pe de altă parte, referințele de specialitate fac o estimare coerentă - insuficientă pentru o încadrare contabilă, dar suficientă ca perspectivă - asupra cotei artistului. Și mai este ceva care nu poate fi negat: în acest moment, Adrian Costea lucrează. Lucrează la realizarea unei expoziții personale impresionante, cu lucrări în oțel argintat, o parte dintre acestea fiind deja finalizate. Ele pot fi văzute și judecate. Galeriile de artă din străinătate au aflat deja despre activitatea artistului și au început să-l caute.

„M-am născut și am copilărit în Piața Chibrit din București – spune cu nostalgie Adrian Costea. Am plecat din țară la 21 de ani ca să-mi joc cartea, să-mi împlinesc destinul, să mă îmbogățesc. M-am îmbogățit, într-adevăr, la un nivel la care nici nu aș fi avut cum să visez. Dar pentru asta mi-am abandonat destinul real, iar Dumnezeu m-a taxat luîndu-mi totul și chiar mai mult. M-am reîntors, ca să zic așa, în Piața Chibrit, mai sărac decât am fost la plecare, ca să termin ce am lăsat deoparte. E un fel de cântec de lebădă, dacă vreți. În acest moment, nu mă mai interesează decât sculptura. O sculptură care să declanșeze sentimente, vibrații, pasiuni, care să fie valabilă. Și să fie recunoscută ca fiind valabilă”.

Adrian Costea nu a revenit chiar în Piața Chibrit. Locuiește într-un apartament-atelier din zona Dorobanți, la 25 de metri în linie dreaptă de locul unde stătea Milița Petrașcu, primul lui mentor. Nu este exclus ca revenirea la puncul de plecare să fie, de fapt, continuarea...

O competiție pe viață și pe moarte

“Întâlnirea mea cu Brâncuși s-a petrecut pe fondul unei infectări grave făcute asupra mea de Milița Petrașcu. Eu, atunci, nu înțelesesem nimic, nu mă interesa, era prea mult pentru un copil. Iar Milița era disperată că nu avea cui să transmită tot ce știe, tot ce învățase… Căzuse măgăreața pe mine. Același lucru, adică aceleași sfaturi severe de a-mi urma propria cale, de a asimila totul pentru a mă defini mai bine, avea să mi se întâmple mai târziu în Israel, cu Marcel Iancu, la care am ajuns printr-o scrisoare de recomandare a Miliței… Dar să revin la Brâncuși. Am ajuns în atelierul său din Centrul Pompidou (fusese déjà mutat acolo) la mai bine de 20 de ani de la moartea sa. Am stat acolo singur, două ore, timp în care nu m-a deranjat nimeni. Am atins totul, al luat totul în mână: obiecte, lucrări, scule, tot, tot. Și în timp ce făceam asta înțelegeam, secvență cu secvență, ca niște declicuri, tot ce-mi împuiase capul Milița Petrașcu despre Brâncuși… Am rămas cu sentimentul précis și copleșitor, pe care-l am și astăzi, că Brâncuși a găsit spre Dumnezeu un drum care e numai al lui. Care nu poate fi copiat, imitat, multiplicat de nimeni, niciodată. Acest drum e unic și s-a terminat în momentul morții sale. Dar, cu ambiția și energiile interioare de care eram bântuit la vremea respectivă, am plecat și cu concluzia că o fi fost Brâncuși dat în pi… mă-si, dar de ce n-aș fi și eu? Și că nu-mi rămâne decât să-mi găsesc și eu drumul care să fie numai al meu și care să înceapă și să se termine numai cu mine. Am intrat, practic, în competiție cu Brâncuși. O competiție gravă și agresivă, pe viață și pe moarte”. (Adrian Costea)