“Cred că nu este niciun poet al literaturii noastre care să nu fi dorit să se nască în Þara de Sus a Moldovei, unde Eminescu a văzut lumina zilei și a copilărit. Sau, cel puțin să fi visat aceasta, în clipele faste ale existenței și creației sale. Raluca Pavel intră …în lumea poeziei, având această șansă. Ea s-a născut la 19 martie 1986, la Botoșani și a mângâiat cu tălpile, cu mâinile și cu privirea aceste ținuturi în care și lu­mina se cerne mai blând, lăsându-i omului posibilitatea să se ridice spre cer, poematic. Numele ce i s-a dat amintește pe cel al mamei Poetului și o pune simbolic, parcă, într-o bună rânduială cu cele ale lumii trecute, iar grija reală, de care s-a cuprins, este să aducă în „poezioare”, cum le zice ea cu sua­vitate, un strop din lumina de Sus și din cea de jos a copilă­riei, singura parte edenică și nepieritoare din care omul nu poate fi izgonit.

Este crescută de bunici de la 3 ani, aceștia infuzându-i memoria afectivă cu povești și imagini cu o față spre om și alta spre Dumnezeu. „Să ascultăm poveștile – ne îndeamnă Eminescu – căci ele cel puțin ne fac să trăim și-n viața altor oameni, să ne amestecăm visurile și gândirile noastre cu ale lor… Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vie­ții omenești. Cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme. Ne trezim și murim cu ele.”

Raluca Pavel le-a ascultat și a înțeles că partea trainică a făpturii omenești este cea care vine din poveste și se re­trage cu lumea noastră cotidiană în orizonturile fantastice și poematice, unde omului îi este dat să rămână ca ființă. Seve ale acestui pământ se ridică în vorbirea oamenilor, dar mai ales în lujerii subțiri ai unor flori de lumină, cu parfumuri tari. Prinsă în mreaja acestora, plină de uimire și candoare, ea ne îmbie cu simple cuvinte, așezate ca într-o joacă de co­pil, să trecem pragul din obișnuit în magic, uneori întinzând mâna cu degetul arătător spre un adânc simbolic. Sub mâna întinsă, printre coaste se vede rana făcută și lăsată fără vin­decare. Ea zice, de un străin.

Prin studiu, Raluca Pavel este aplecată asupra omului în comunitate și prezent, absolvind în 2008, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București (specializarea Sociologie, diploma de licență cu nota 10) și, apoi, finalizează, în iunie 2011, Facultatea de Sociologie, Universitatea București (Master: Devianță Socială și Crimi­nalitate; bursă de performanță științifică, acordată de Uni­versitatea București, pentru proiectul Profilul socio-cultural, psihologic și psihiatric al femeii asasin).

Cu volumul Sipetul din Călinești, pentru Raluca Pa­vel, are loc botezul cuvântului, moștenit de nu se știe din ce zori de zi și pe care ea îl trece prin apele sfinte ale amintirii și-l aduce, sfioasă, să înflorească în casa poeziei. Între „se­menul alunecat” pe clina aparențelor și recuperarea copilă­riei ca realitate magică și divină a omului – ce cale de stră­bătut! Ea zice un „drumușor” spre a apropia copilăria, mai bine spus, spre a se apropia de fântâna cu ape și suflet a acesteia. Descoperim, ca într-un luminiș, pe sub zilele grele de interese și inconsistență, părți din ființa magicului și simbolicității prin care clipesc ochii lui Dumnezeu. Din această ființă care ne împrejmuie, ne acoperă și ne hrănește cu suflet și eternitate. Pentru o clipă se întrevede cum văzu­tele se întorc spre cele nevăzute. Spre izvor, spre sufletul fântânii, ca să folosim titlul unei poezii. În orizonturile poe­ziei sale se disting elemente și analogii ce țin lumea să nu se destrame. Un copac devine flacără, fără să se consume; un suflet se ridică în fum fără să se prefacă în colb; un munte aprinde degetele ce îl sculptează și preschimbă făptura cre­atorului în nevăzut. Dar ca să vezi omul nedesprins din existența magică și simbolică, mișcându-se printre analogii, fără să ia în seamă cauzalitățile limitatoare, trebuie să ai ochii și candoarea copilului. Raluca Pavel aduce pâlpâiri de stări și percepții din zonele cele mai „pierdute” ale memo­riei, ale copilei de câțiva anișori, după simțurile și privirea căreia pare a lua chip lumea. Lumea ce i se arată ca un cior­chine magic. Este ajutată și de bunici s-o vadă astfel. Cu un strop de real în visare. Sau invers. Îi vin în întâmpinare lo­curi și oameni, cei vii și cei petrecuți dincolo, Călineștiul și conacul boierilor Miclescu, căminarul Gheorghe Eminovici cu ursita sa, până și păsările și plantele, drumușorul și fân­tâna, casa cu ușa secretă, toate îi șoptesc ca-n basme. Din­spre prezent spre această zonă, poeta are un spațiu larg de cuprindere și însuflețire a lumii. Lumea rezonează în această copilă și simțurile copilei o desăvârșesc. Totul este văzut și nevăzut, toate se leagă prin analogii, ca să ne restrângem la una dintre modalitățile de cunoaștere proprie magicului. Fără excursuri teoretice (la Blaga, de pildă) și fără explicitări, să cităm direct: „plânge cerul după el, / înseamnă că a fost om bun, / îmi spune mama când plouă / și trece un dric pe uliță”, cu naiva verificare: „voiam să m-aciuez pe-acolo /…/ și să-mi aștept plecarea / să văd de plânge cerul” (Cu su­fletul de mână); între lumea de aici și cea de deasupra, din nori, unde o cheamă moartea și locuiesc străbunicii „aproape de inima ingerilor”; comunicări magice: „Mamă, trage Luchian clopotele / iar a murit cineva? / dacă vine furtuna acum / înseamnă că a fost iubit tare? Copila mea, n-a plecat nimeni / bat clopotele pentru ca Dumnezeu / să le audă și să ne apere / de furtună” (Clopotarul); „mijlociri” făcute de busuioc între sufletul copilei și cel al strămoșilor (Plecarea); între firele de iarbă și gânduri (Cu gândurile-n cioc); între vis și plantă („sădește-l în livadă / va rodi odată cu toamna”, Să nu te pui cu zeii); între elemente, din care unul cu semnificație magică („făina de porumb” și „praful de aur”, Praf de aur); între jocul de șah și elementele naturii (Reginele dau șah mat și Turn de aripi); între aprinsul can­delei și îndepărtarea secetei (bunica „aprindea candela / de lângă icoană / să nu fie secetă / să ne dea toamna / roadele de peste an”, Cerul peste gene); între aprinderea rochiei de mireasă și moarte; între prunci și mugurii pomilor (Prunci de primăvară); sau între om și apa de ploaie, ploaia ca la­crimă a lui Dumnezeu, cu „roșeața” obrazului și refacerea legământului divin. Întreg poemul Ploaie de vară este un joc al analogiilor magice și creștine, de puritate copilărească și smerenie matură: „Strânge, copilă, apa de ploaie / adun-o-n căldare, cât curge șiroaie / bea din ea de seacă fântâna / mama șoptește, vântul o-ngână // ștropește-ți chipul dimi­neața / obrazu-și capătă roșeața / așa e când te-atinge Dumnezeu / mângâierea-I aduce curcubeu // e lacriuma Lui, trimisă-n dar / de-acolo de sus, e din altar / spală-ți ochiul cu apa de ploaie / lacrimile nu-s mereu amare”.

Sub analogii, se știe, este ținutul prielnic pentru transmutații; iar unul din elementele favorizante este focul. Sipetul din Călinești este plin de povești și „poezioare”, unele mai suave decât altele, ce amintesc de mireasma bu­suiocului de la icoană. Dar el nu se lasă deschis, metaforic spus, decât de degetele unui copil, ale unui copil care, inse­sizabil dar în sens profund, se oferă ca jertfă de sine. Are loc o trecere prin foc, un fel de autodafé răsucit în devenire, de ardere fără pierdere, de transmutație. În poeziile de des­chidere și închidere (fără închidere), Raluca Pavel o spune cu prisosință. În prima, în funcție de situarea în timp, față de ieri vorbește cenușa, față de mâine detașarea de prezent și voința de ardere, iar ca o ieșire din timp, ca o trezire, se des­chide calea cunoașterii unui suflet de către alt suflet: „În­treabă-mă de ieri, / cenușa-ți va șopti în locul meu. / iar tu te vei lipsi de mine. / m-am aruncat în nouri / să te chem, vi­sare / și orb ai fost tu, soare / de m-ai crezut departe. în­treabă-mă de mâine, atunci te voi uita / voi simți doar gustul jarului / lăsat în urmă. // întreabă-mă de noi / a fost vreo­dată noi? / trezește-te, caută fumul / peste sufletul tău” (Ca­ută fumul). Și în ultima, se petrece o ardere intimă, elibera­toare din cele stânjenitoare, pentru ca sufletul să fie nu cu­noscut de un altul, ci recunoscut de divinitate, de Moșul: „Mă îngrop în spatele plitei / soba-mi va ține de cald / liniș­tea din casă va gerui pereții / albul ei va aduce fulgi de nea / o să aibă bunicul grijă / să mai sufle în sobă / să nu ard prea tare / să nu mi se facă sufletul colb / poate, dacă iese fum / Moșul va găsi hornul din Călinești” (Mă îngrop). Între aceste două ipostaze, pâlpâie lumini ale arderii. Deocamdată, poeta alege, cu sfială, câteva stări și nuanțe, firește cu corola magică a lor: copila se închide în sine ca o flacără și se apără cu ardere de urmărirea străinului („Nu alerga după mine, / o să-ți frigi tălpile / și ai să mă uiți de durere”, Pierduți prin timp); se judecă cu Mefisto pentru „sufletul lui Mitică” în­ghițit de Siret (Au dat norii în foc); vrea ca propria căldură să-i rămână copilului ca amintire „înainte de căldura dezas­trului / s-o simtă pe a mea” (Să nu mă uite copilul); știe că prin acest proces de „primenire” trec oamenii, nemaifiind loc în cimitir, „sufletele ies pe hornurile caselor / în căutarea altui cuib” (Nu mai e loc în cimitir); vede că, în Călinești, iarna oamenii nu se deosebesc de îngeri, însă „îngerii cunosc mai bine soarele”; focul ascuns în vânt cuprinde rochia mi­resei spre „a mijloci” plecarea femeii dincolo: „Ioana Maria se-aplecă / rochia-i de crinolină, sufletul / opaițul din odaie i le-nflăcără / cu mine la sân, conița Lahovary, / mă-ntinde tatălui, și-urmează vântul” (Întinde mâna vântului); ori po­ema Nero, cu străvezii nuanțe de ars-poetică: o ardere și transmutare în nevăzut, cu creatorul aprins pe un pegas și consumat de propria-i creație: „conturam munții / cu vârfu­rile degetelor. / de atâta sculptat în piatră / mi s-au ars pal­mele / iar munții au început să fumege / cântecul de jale / pe care șaua goală / îl lăsa în depărtare. / Nero nu se oprea / din scos flăcări / pe nări”.

Fără recurs la fascinantele „complexe” identificate de Gaston Bachelard (Psihanaliza focului) sau la „arhetipurile” lui C. G. Jung, se poate observa cu claritate la Raluca Pavel o obsedantă configurație a imaginației dată de ardere și moarte. O dorință de percepere de sine, dublată de o che­mare a morții, în scopul transmutării. A fi soră cu moartea și a-i cere puțin răgaz, a fi una cu sufletul și a-l ipostazia în afara ta, a-l duce de mână, a-l pune la uscat, a te supune ar­derii pentru ca sufletul să poată fi identificat de „Moșul” prin fumul lăsat – sunt gesturi de atingere a divinului și sensuri de transmutare. Sufletul ca un fir de fum – deducem – tinde să se strângă pe stâlpul de fum, văzut cândva de cei aleși. Poezia Ralucăi Pavel așterne peste ele o lumină lină, încât omul se simte părtaș la tot și călător cu sipetul magic în spate.

Prezența și în nord și în sudul țării a acestor câteva re­lații analogice, relevate de poezia Ralucăi Pavel, ne îngându­rează în mod fericit. Există un „humus” magic, autonom ca putere și substanță, în care își înfig rădăcinile atât configura­țiile simbolice, chiar cele mai ascunse ale Sinelui, cât și cele religioase. Ele sunt transsubiective pe orice coordonate ale ființei omului. Raluca Pavel vine cu o conștiință pregătită și deschisă spre ele și cu o sensibilitate veche și aparte. Prin acest lujer de poezie, percepem cât de aproape ne este ființa magicului infuzată de divinitate – însemn al acelei unități preexistente a noastră, de care vorbea Eminescu – ființa care nu ni s-a retras încă și pe care o mai văd copiii, sfinții și uneori poeții adevărați. Cât despre „dibuirile” poetei, cu de­gete magice de „povești”, putem spune pascalian, că ființa aceasta nu ar căuta-o dacă nu ar fi găsit-o!”

Prefață semnată de Dumitru VELEA