În cartea sa „Ce este viața? Spirit și materie”, fizicianul E. Schrödinger s-a referit la ceea ce el a numit „misterul calităților senzoriale”, pornind chiar de la denumirea dată capitolului final din respectiva lucrare. Ce este o senzație? Cum se explică apariția unei culori, a unei imagini, care, în stricta lor fenomenalitate, nu au nimic în comun cu substratul fizic generator? Neurochirurgul american Karl Pribram a emis ipoteza unei posibile naturi holografice a creierului. (O prezentare a acestei problematici, cu implicațiile ei spirituale, o aflăm de la Patrick Drouot, în „Vindecare spirituală și nemurire”). Conform teoriei amintite, ceea ce vedem, auzim sau simțim reprezintă în substrat tot atâtea strategii de calcul complex la care sunt supuse frecvențele unor date cu care intră în contact creierul. Una din proprietățile hologramei constă în a înmagazina informații privitoare la ansamblu în oricare din punctele sale, astfel încât devine posibilă reconstituirea imaginii întregi chiar după ce holograma s-a spart. Urmare a cercetărilor întreprinse de Pribram în echipă cu renumitul neuropsiholog Karl Lashley s-a desprins ipoteza că amintirile nu sunt localizate, ci distribuite difuz (holografic) în creier. Alți savanți (D. Pollen, M. Tractenberg) au împins mai departe teoria creierului holografic, legând-o de memoria fotografică sau eidetică, pe care o posedă în chip excepțional unii indivizi.
Interesul lui Pribram a vizat cu deosebire implicațiile teoretice derivate din aspectul matematic al hologramei, aspect demonstrat de matematicianul Dennis Gabor. Prin intermediul unor serii matematice, Gabor a obținut imaginea unui obiect după aceasta fusese transformată într-o gamă de frecvențe înregistrate de un film holografic. Procesul se arată similar cu acțiunea conjugată a unei camere și a unui post de televiziune care transformă și recuperează o imagine în și din frecvențe electromagnetice.
După fizicianul englez David Bohm, creierul construiește o realitate concretă, pornind de la domeniul frecvențial, interpretând frecvențele, conform unui anumit tip de automatism calculatoriu. Bohm a încercat să explice experiențele mistice în special prin „noutatea” și „calitatea” „modului de calcul” răspunzător de o apariție inedită a lumii. Pusă în raport cu natura dinamică a universului, holograma tindă să facă loc termenului de holomișcare (David Bohm).
Profesorul William Tiller (Univ. Stanford) și-a afirmat credința că realitatea seamănă, de fapt, cu holodeck-ul, altfel spus cu holospațiul din seria „Star Trek: Generația Următoare”, descris ca un loc al simulărilor holografice, unde obiectele pot să apară și să dispară, fără a avea inerția lucrurilor așa cum le cunoaștem, dar permițând efectiv sugestia prezenței lor obiective și persistente în spațiu (o fenomenologie a cvasi-obiectualității, s-ar zice).
Prin urmare, teoria universului holografic se referă la univers nu ca la un ansamblu de lucruri stabile și eterne, ci ca la o existență dată de câmpuri de realitate impermanentă. Divers interpretată în cheie spirituală, teoria modelului holografic trimite, de regulă, către filosofiile orientale, referitoare luată în înțelesul de univers iluzoriu, maya. Căci, se întreabă Pribram, „Unde este eul? (...) Se poate ca lumea să fie iluzie, maya, un spectacol de magie, un teatru de umbre, o simfonie de forme de unde, un aranjament frecvențial...?” David Bohm, la rândul său, descrie ceea ce el numește percepție mistică ca pe „o raportare la evenimente” (termen adecvat mai ales pentru a descrie procesele din fizica cuantică), fiind opusul unei raportări firești la lucruri prin imagini (ce țin de sfera macroscopică a intuiției comune).
Din punct de vedere creștin, față de tot ce s-a spus, perspectiva hermeneutică se inversează radical. Ca și creștini, trăim într-o lume a Logosului, a Cuvântului creator. Lectura lumii se împlinește în Hristos și prin cuvintele Dumnezeului-Om. A „decupa” realitatea pentru a primi cuvântul viu din inima ei înseamnă cu totul altceva în a o despica în forme fără chip, în căutarea unui „continuum evenimențial”, de esență informală. Potrivit personalismului creștin, cel ce deține sensul interpretării este totdeauna nivelul macroscopic al existenței, nu cel microscopic. Tot așa, se poate spune că macrofizicul deține el, ca finalitate, ca punte spre om, taina microfizicului, și nu invers. Cum ar fi grăit Constantin Noica, microfizicul există întru actualizare, întru sistematizare macrofizică, pentru legătura sa cu viața subiectului.
Exteriorul se conjugă cu lăuntricul, sub pecetea iconicității (pr. Ghelasie Gh.). Viziunea creștină asupra creației afirmă antropotropia existenței, orientarea ei spre om, așa cum o plantă se întoarce după soare. Lucrurile au fost create într-un orizont de așteptare care este omul, cu puterea lui dată de a le numi. „Numirea” adamică așteptată de realitate indică faptul că aceasta trăiește și crește în orizontul omului, care-i totodată un pol spiritual al formei, întru umanizare... Descoperită de cuvânt, retrăgându-i-se numele, rămâne de presupus că existența se dezumanizează, se destructurează, lăsându-se lovită de moarte. Acesta-i, de altfel, și înțelesul biblic al căderii naturii împreună cu omul.
În universul artei, așa cum ni se prezintă astăzi, criza imaginației, expansiunea evenimentului, afirmarea noțiunii de literatură non-fictivă, explozia și obsesia documentarului, cultul hiperfigurativului pragmatic fac parte dintre acele simptome care ridică în mod serios problema „morții artei”. Dincolo de îngrijorările teoretice, însă, arta nu poate să dispară decât o dată cu omul.
Georg Lukacs s-a referit la „dogma despre copierea fotografică a realității în viața de toate zilele”, făcând observația tranșantă că la nivelul celei mai simple percepții are loc o relație de selecție, cu tendința de a deosebi esențialul de neesențial. „Apropo de selecție, o găsim unde nu ne gândim, de pildă, în ceea ce numim expansiunea evenimentului prin mijloacele media, ultrasofisticate, atunci când însuși cadrul vizionării implică o radicală selecție a realității, la care se participă «din fotoliu», ca într-un cyber-space și cu spectatorul transformat într-un veritabil om invizibil” (R. Ashes și C. C. Lasswell, „Omul invizibil al literaturii”, în „Condiția umană”, Jabalpur, nr. 4/2004).
Nu-i inutil să ne amintim, în context, de teoria „autoiluzionării conștiente”, creată de esteticianul Konrad Lange. Privind un tablou, spune el, suntem conștienți de faptul că realitatea exterioară există aici numai sugerată, printr-un puternic efect de realitate obținut prin selecție intensivă. Și totuși, tocmai acest efect răscolitor, aparent o „iluzie”, purtând mărcile autoreferențialității, ne permite accesul, deopotrivă cerebral și afectiv, la miezul realului, unde simțim că bate inima lucrurilor. „A filosofa înseamnă a deflegmatiza, a vivifica”, spunea Novalis, potrivit căruia „orice știință devine poezie, după ce a devenit filosofie”.


Florin Caragiu


(text publicat în revista "Ramuri", nr. 4 (1138), Aprilie 2011, p. 17.)

foto: Diana Popescu