În volumul „Moartea parafină” (Cartea Românească, 2010), Robert Șerban ne oferă o pasionantă frescă a vieții în punctul ei median. O îndârjire tăcută, compusă cu nuanțele tragi-comicului, străbate toate textele, cea de a scoate cuvintele-așchii din poem, spre a face din acesta, astfel ascuțit, o armă de vânătoare (Pregătirea). Ce anume vânează, însă, poetul?
În primul rând, măruntele gesturi ce patinează dincolo de dicibil, în ascendentul declinului vieții, acolo unde se întretaie memoria și uitarea: „nu știam cum o cheamă/ ieșise la autostop/ și o luasem/ fiindcă îmi părea săracă (...) nicio clipă/ nu m-a privit în față/ iar la intersecții/ își făcea cruci mărunte/ după vreo șapte ceasuri/ am întrebat-o cu jumătate de gură/ unde merge” (Îmi părea săracă). Suntem introduși într-un teren de confruntare neconvențională între gesturi și cuvinte: „lui daniel/ nu-i plac poeziile/ cu Dumnezeu/ spune asta de câteva ori (…) de la masa vecină/ o fată îl privește/ cu coada/ ochiului/ și își face cruce/ cu limba” (erezie).
În haloul acestor gesturi, reverberează o empatie ce sare peste pașii calculați ai gândirii, suspendând-o, făcând loc unor imagini primale, încărcate de rezonanțe afective: „să fi avut vreo trei ani/ când am văzut pe stradă o femeie/ cum se oprește/ își duce mâna la frunte/ la coșul pieptului/ la umărul drept/ și la umărul stâng (...) am aflat mai târziu/ că femeia înfipsese în ea patru cuie/ și că venise vremea/ să fac și eu același lucru” (Să fac același lucru). Nepotrivirile exterioare („cămașa mea ieftină nu s-ar potrivi niciodată cu haina ta/ pixul meu chinezesc nu face nici cât cerneala/ din stiloul ce-ți strălucește între degete”) nu pot opri convergența (sau îngemănarea), care face ca în agenda unuia și pe foile subțiri ale altuia să fie „scrise exact aceleași cuvinte” (Gemenii vitregi).
Viața e, în cele din urmă, un topos al încrucișărilor semnificative, caracterul ei nonlinear fiind asemenea celui al vreascurilor „cu care o pasăre/ încearcă să-și facă un cuib” (Vreascuri), sau al avioanelor, care, după despărțire, lasă în urmă „cruci mari pe cer” (Reacții). Inima, „ciocănitoare flămândă”, scrutează miezul întunericului (Inima beznei), pregătită fiind, parcă, să reîntâlnească elanul tineresc de a fi gata „pentru dragoste/ ori pentru nimic” (23 decembrie 1989).
Uneori, ca sub o presiune uriașă, întâmplările se derulează neuniform, tragi-comic, în mod gâtuit sau cu repeziciune, și chiar lucrurile purtate împrumută din voința, semi- paralizată, a omului: „eu chiar am intrat cu cizmele în viața ta/ așa mi-ai spus/ după ce mi-ai deschis ușa/ în apartamentul acesta e cam toată viața mea (...) am vorbit câte-n lună și-n stele/ de asta noaptea a venit mai repede peste noi// știam că trebuia să plec/ ba chiar voiam să plec/ m-am și ridicat în picioare/ dar nici măcar o clipă/ o singură clipă/ cizmele alea caraghioase nu m-au ascultat” (Un cadou de la altcineva).
La jumătatea zilelor, moartea apropiaților devine un „cod portocaliu” (Fapta și lacrimile, lui Nicolae Popa), iar inima „coboară încet, / ca o ancoră” (De unul singur), inventând „o poveste/ în care cel rău îl iubește pe cel bun” (Cel rău îl iubește pe cel bun), sub norul „ca un cearșaf de spital” (O lucrare de Duane Hanson). Asocieri precum cea între „teancul de scrisori/ legate strâns cu sfoară” și bolnavii legați „să nu-și facă rău singuri” (Un teanc) intensifică senzația de stare-limită în care înaintează eul liric. Nu întâmplător, „scrisorile/ au în dreptul inimii/ câte-o cicatrice” (idem).
Nostalgia atmosferei de altădată iradiază din tabloul femeilor care „întindeau ciucurii la soare/ și spărgeau/ ceapa cu pumnul/ fără să-i zdrobească inima”, care „ridicau pământul în furci / până deasupra capului” și „ieșeau din copilărie cu palmele crăpate / ca să nu alunece / când se prindeau de viață” (Femei care s-au dus). Sentimentul de a fi privit concură cu privirea învăluitoare a poetului, căruia nu-i scapă furnica ce „iese / de sub talpă / și își continuă / drumul” (Sunt privit).
Poetul nu se oprește, cu toate acestea, a râvni, în răstimpuri, după o prezență incognito asemenea celei a manechinelor din vitrine (Incognito). Însă dorința de a fi în inima lucrurilor domină, în adâncime, – prin investirea în ele de trăsături ce răspândesc căldura familiarului, a domesticului – contra-curentul înstrăinării, ce pare a cuceri, lent, prim-planul… Moartea însăși apare ca o gospodină mică și grasă, „care nu uită/ să guste/ câte puțin/ din tot ce gătește” (Buna noastră gospodină), în așteptarea „minunatelor replici de după” (Minunatele replica de după). Sau, din depărtare, ca „jucărioara de-un leu” (în poezia cu același nume), și, în orice caz, „are lumina ei” (Carne vie), ba, încă, despre ea nici nu va mai scrie poetul (M-am hotărât). A fi și a nu fi tu însuți sunt aspecte simultan contemplate în decesul unui prieten, a cărui pierdere e asemănată celei a unui mădular (***, lui Cosmin Lungu); aceasta înseamnă, deopotrivă, o împuținare de sine și o acceptare a temeiului transcendent al sinelui.
Un poem emblematic în economia profilului acestui volum este cel intitulat „Stafia cu buzunare”, în care se concentrează drama claustrării în buzunare a mâinilor de copil, cărora vocea mamei le oprea atingerea lucrurilor lumii (Stafia cu buzunare), dezlegând oprirea doar pentru închinarea din dreptul bisericii. Răzbătând din ziduri, glasul matern comprimă nostalgia și reflexele privațiunii, dulcele și amarul, într-un mod în care nu încape, totuși, revolta. Aceasta pentru că se ivesc, la tot pasul, resursele sublimării: așa, porumbeii „se ridică deodată/ ca într-o explozie” (Developare), inima apare călare pe casa natală, „mai sus ca niciodată”, cerând închiderea pleoapelor, ca ochii să nu țâșnească în zbor (Inima sus), iar „vântul/ umflă/ plămânii morților/ și apoi/ îi ridică/ la cer” (Locul).
Mai mult, dorința de a scrie – după cum spune poetul – „ca și cum m-aș naște/ plin de sânge de bucăți de piele și resturi de carne (…) versuri care să iasă din pagini/ și să se agațe de pereți de ferestre de uși/ ca firele unui păianjen care a prins o insectă uriașă/ ce tocmai se pregătește să-l devoreze” (O dorință) dezvăluie magma unui lirism expansionist, ce țese, în cele din urmă, „o cămașă a morții/ prea mare/ și prea subțire” (idem), insuficientă pentru a-l răpi morții, dar compatibilă – de ce nu? – cu „amintirea din viitor” a unui trup supus resurecției. În acest sens, titlul volumului, „Moartea parafină”, reliefează operația de rafinare a morții, întâmplată în centrul însuși al vieții și având – după cum mărturisește poetul în final – un temei ultim personal: „Doamne Dumnezeule/ ce bine că ești sus/ tot timpul/ ca să mă pot agăța/ de Tine/ din când în când” (Αcatist).

Florin Caragiu


(text apărut în revista "Vatra", nr. 2/2011, pp. 52-53)