Volumul de versuri „Vecernie” (Platytera, 2011) consfințește debutul poetului Eugen Serea. Poezia pe care o practică, pe urmele unui filon tradițional de poezie religioasă creștină, urmărește să atingă un echilibru între frumos și moralitate, între atmosfera fără de care simțirea poetică nu poate subzista și trimiteri explicite la urgența unei asumări a tainei dumnezeiești ce respiră, în fond, pretutindeni în creație.
Lumea dezvăluită prin poemele lui Eugen Serea este atinsă ireversibil de rana morții, dar stă sub semnul atingerii lui Dumnezeu, al unei „transcendențe imanente” care transformă, prin jertfa hristică, sângerarea în revărsare de lumină a Învierii.
O trăsătură constantă a poemelor din volumul de față este sensibilitatea strunelor naturii față de acest mister în desfășurare. În glasul naturii se poate decela „radiația de fond” a Cuvântului „jertfit la întemeierea lumii”: „Un fir de praf de-abia ieșit din tină/ Încă mai cântă-nsângeratul Vers” (Spirale...).
Providența divină se reflectă, cu rezonanțe de personalizare venite din adâncul unei conștiințe umbrite de har, la nivelul microformelor naturale: „Micuțul fir de iarbă zâmbește-n somn… Visează/ Oceane vegetale, de valuri fremătând,/ Sub mângâierea lunii… Și vântul îl veghează” (Firul de iarbă).
Florile însele poartă „cădelnițe de soare” (Dumbrava), același soare ce sângerează la asfințit în stâncile-pumnale. Asistăm permanent nu numai la o oglindire a mișcărilor conștiinței în reacțiile naturii, ci și la o reflectare a naturii în gesturile umane: „Tămâia de miresme din florile cățui/ Rostogolește piatra de pe mormânt de pleoape…” (Amurg...).
Vecernia apare ca motiv al unui dezgheț lăuntric ce începe, o dată cu căința, din inima înstrăinării: „Vecernii de-ntuneric în ochi mi s-au topit/ Și s-au prelins, fierbinte, pe-obrajii mei de piatră” (Vecernia Luminii). Panorama lumii apare, unui ochi înluminat, marcată de semnul nădejdii „în lumea de teamă/ că Viața e Taină și nu eșafod…” (Dor de Avva (II)).
Taina aceasta izvorăște din Însuși Trupul lui Hristos, care, „înfășurat în pânză”, este „o rană chiar mai vie decât noi” (Priveghi). Pământul, din care ies deopotrivă „viermi și ghiocei”, desenează profilul omului, ce poartă în corpul său toate contrastele firii: „Acesta-s eu: o umbră-n lutul firii,/ Născută ba de soare, ba de lună;/ Dar cerul când îmi fulgeră și tună/ M-ascund cu spaimă-n spini, ca trandafirii…” (Ecce homo). Criza profundă a omului, suspendat între abisul păcatului sau neființei și Abisul necuprinderii divine, e reliefată prin aceste contraste, prelungite în chiar tensiunile corporale: „Cad stele moi și reci într-al meu cufăr:/ Am diamante-n ochi și-n piept venin…” (Vis de iarnă).
Remarcăm forța poetică de reliefare a erosului unui chip ce traversează, pipăit de „neantul cu degete de orb”, cu o înfiorare „tăioasă ca o rază de lună-n ochi de corb”, puntea dintre sine și dragostea lui Dumnezeu (A ruginit pădurea…).
„Când submarin, când spărgător de gheață,/ Amestec de Lumină și de fum,/ Copil bătrân, îndrăgostit de Viață?...” (Veșnica pomenire), eul liric străbate, cu „nădejdile înfășurate în spaime”, „pâcla ce ia forma iluziilor” (Ceața), sau visele în care „părinții ni-s tineri, copiii cărunți” (Viscolul). Pulsația imageriei temporale desparte, în noapte, inima poetului de ieslea înțeleasă ca loc al renașterii lăuntrice, al „nașterii lui Dumnezeu”.
În contrast cu dansul macabru al Salomeei, poetul își depune, în rugăciune, mintea pe „tava” inimii, după modelul Sfântului Ioan Botezătorul. Este un chip emblematic al isihasmului, după interpretarea părintelui Ghelasie de la Frăsinei, duhovnicul căruia Eugen Serea îi dedică în volum câteva poezii. Copiii uciși înainte de naștere apar, la rândul lor, în contrast cu plăcerile „sacralizate” (în fond, desacralizante), ca niște „sicrie mici, cioplite-n Dumnezeu...” (Ne-Copiii).
Pentru autor, poezia păstrează o vocație profetică. Vecernia marchează, în plus, începutul unei noi zile în sens liturgic, prin urmare al unei vieți ce se deprinde, peste toate zbaterile resimțite în „noaptea spiritului”, a se acorda la ritmul iconomiei dumnezeiești.
În volumul de față, Eugen Serea dovedește că are resurse pentru o poezie de calitate.

Florin Caragiu