În România, ai toate șansele să mori cu dreptate în mână și, ce este mai crunt, nici nu rezolvi nimic, pentru că, uneori, sacrificiul suprem poate să îndrepte lucrurile, aici, însă, nu. Poate să fie faptul că oamenii se obișnuiesc cu răul și nu știu că îl pot combate, că stă în puterea lor sau, poate, că nici nu îi interesează, știu, însă să se plângă și să se scuze pentru incapacitatea de a avea până la urmă onoare.
Până nici eu nu știu ce ar trebui să fac sau dacă este nevoie să mai fac ceva, aștept, parcă, de foartă multă vreme, să se schimbe ceva și, azi, când afară e frig și soarele a refuzat să iasă, mă întreb dacă aș fi putut să mă feresc de toate aceste mizerii. Mă simt ca într- un uriaș salon în care nimeni nu mă aude, deși strig din toate puterile.
Lumea de astâzi nu mai este de salon, e una în care sentimentul de iubire este unul rușinos, acum se urăște și se lovește cât mai mult tot ce este în jur. Este, așadar, o lume pe care eu nu o înțeleg, indiferent câte eforturi aș face. S- au pierdut, cu siguranță, toate criteriile care ar fi putut să separe valorile de lucrurile banale și nesemnificative, lumea a luat- o, parcă, atât de tare înapoi, încât viteza te face să rămâi descumpănit.
Tăcerea mă doare cel mai mult; se tace într- un întuneric complice, nu este acea tăcere din biserici plină de evlavie și sens, este o tăcere a unei complicități perverse cu tot ce este mai rău.
La Tg- Jiu, nimeni nu se ridică, nu face niciun pas fără să i se dea voie, oricine care ar încălca regula ar fi pedepsit, plutește o oarecare teamă soră cu deznădejdea, parcă toți au uitat să se raporteze la libertate. Și, toate astea, pentru cele mai surde lupte posibile în care democrația trebuie mimată și, astfel, călcată în picioare. Un singur lucru ar trebui făcut: Dezlegați- l pe Brâncuși, lăsați- l să se ridice din genunchi și să vorbească, așa cum o face peste tot în lume, tocmai aici ați crezut de cuviință că trebuie să tacă, tocmai aici acasă.
Poate că în opinia unora, Brâncuși trebuie să semene lor și nu ei trebuie să îi semene lui. Acesta devine un subiect foarte interesant cine pe cine pune în valoare la Tg Jiu, noi pe el sau el pe noi, când o să ne dăm seama de asta, Brâncuși poate nu o să vrea să mai vorbească nici cu noi și nici pentru noi.
Ce o să facem atunci când Tg- Jiul o să intre definitiv într- o banalitate ireversibilă, cine suntem noi fără Brâncuși? Adevărul este posibil să doară tocmai pe cei care nu merită acest lucru.
Aș vrea din tot sufletul ca lucrurule să se schimbe, lumea să înțeleagă că a vorbi liber înseamnă a trăi liber și, mai ales, a sta drept înseamnă a fi om.
Într- o astfel de lume ești îndemnat, practic, să nu mai duci niciunfel de luptă pentru că, oricum, câștigătorul e dictat din oficiu sau, poate, în cel mai fericit caz, acesta este dat de noroc.